Actorii vasluieni ar putea juca și acasă: Utopie sau utilitate?


Să fie, oare, acesta sediul viitorului teatru din municipiul reședință?

De ce n-ar fi posibilă o asemenea minune și la Vaslui? Uimiți-mă, dragii mei cititori și viitori spectatori, cu un răspuns așteptat, că doar n-o să-mi spuneți că la Vaslui teatrul e inutil. Posibilități sunt, forțe artistice avem și mai găsim, dorința de instituționalizare n-a dispărut, ce mai așteptăm! „Ce haruri mari ne-a dat Dumnezeu, iar noi ne rușinăm de ele! Îndrăznește, Omule!”, ne spunea Sf. Ioan Gură de Aur. 

Gruia NOVAC

O duminică obișnuită te poate provoca, mai cu seamă dacă asculți (nu fortuit) emisiunea radio culturală imediat după știrile de la ora 13. Era 28 ianuarie. Moderatoarea, în persoana actriței Adriana Titieni, îl avea invitat, ca partener de dialog, pe prea-cunoscutul regizor Victor Ioan Frunză. Regizorul îmi (ne) era familiar încă din anii ’70 ai secolului trecut, prezența domniei‑sale la zilele (lungi) ale Colocviului Regizorilor din Teatrele dramatice Bârlad fiind și vizibilă, și utilă. Mi-l amintesc, de pildă, într-un moment al întâlnirilor din foaierul teatrului, spunându-ne celor prezenți la… discuțiile matinale, cu curaj și convingere, că „teatrul, deși are cortină, trebuie să fie o instituție fără perdea”; iar, într-un alt context, în teatru „e mai bine să pari prost decât să fii ridicol”, asta în legătură cu întrebuințarea cuvintelor, care „e o artă pe care o cultivi nu dacă o știi, ci dacă o pricepi”.

Că ne aflăm la începutul unui noiembrie frumos din 1983, are mai puțină relevanță. Dar că maestrul Frunză (ce tânăr și… tânăr era!), alături de încă vreo doi… deosebiți, știa să dea replici (nesolicitate) la ziceri autorizate, ne făcea atenți și ne sporea bucuria că suntem părtași la întâmplare. Spunea, atunci, regizorul Mircea Cornișteanu de la Naționalul craiovean, în finalul unui referat citit cu dicție: „Trebuie dezbătute probleme de teatru, nu din teatru”. Completarea d-lui Victor Ioan Frunză a venit prompt, precum instrumentul judecătorului care consfințește forța sentinței date numai ce: „Teatrul are o tentație imperios afirmată și, nu o dată, dureros reprimată”. Imediat, Tudor Mănescu (fie-i amintirea curată!) și-a recitat percepția cum că „realitatea acestui colocviu e contradictorie, el fiind un ghem de dihotomii…”, propunând, în aplauze stinghere, o pauză de-o… țigară.

Nu rememorarea unor secvențe ale unui colocviu (istoric și dramatic!) dintr-un trecut veac cultural este intenția mea, ci o altă „chestie” am în gând s-o arunc în vreo… baltă, poate s-o găsi vreun curajos care nu știe să se-ndoaie, dar știe să înoate și poate o scoate. Spre bucuria (uimirea?) tuturor. Ca la Bobotează! Poate reușim, astfel, să mai scurtăm mantaua care ascunde atâta anomalie intelectuală și morală în care (oare chiar din nefericire!?) ne trezim în fiecare zi. Și oare chiar nu ne putem debarasa de „cealantă” lume, tăind „pamblica” de intrare în „astălantă”!?… Lăsând polemica și ironia, poate și nițica răutate, în producțiunea altora, să aruncăm buzduganul purtător de răvaș cu idei, care măcar din a treia încercare, cine știe, să trezească, reanimând neputințe vechi.

E mai puțin important acum cine și când lansează ideea înființării unui teatru în Vaslui. (Cândva, vom afla (trebuie) și numele aceluia. Sigur își vor aminti câțiva că ei sunt… plăsmuitorii. Mai cunoaștem cazuri de incipiți. În ce timp? Poate imediat după 1968, poate mai târziu, nu știu. Însă pripeala nu este în căderea noastră acum!).

În decembrie, 1955, prin Decret de Stat, la Bârlad se deschidea, cu Mielul turbat, de Aurel Baranga și în regia lui Sică Alexandrescu, Teatrul de Stat, care peste puțină vreme s-a numit Teatrul „Victor Ion Popa”. Păstrând proporțiile, România se afla într-un fel de renaștere (culturală), în termenii vremii numindu-se reconstrucție, care s-a bizuit numai pe forțele acestui popor și a dorit și a reușit să scoată țara din marasmul de după un devastator război, suportând, totodată, rigorile psiho-politice ale schimbării de orânduire și de… stăpân. Atunci, în anii aceia, teatrul – cu tot ce însemna el ca instituție cu impact pe termen lung – și-a făcut simțită prezența în mai multe „locuri unde nu se întâmpla nimic”: Turda, Reșița, Pitești, Piatra-Neamț, Bacău, Brăila, Sf. Gheorghe și… Bârlad. Atunci, s-a putut! Acum, avem destule!… După 1989? Să fim serioși!… Nu istoria – lungă de peste șaizeci de ani și interesantă până la saț – a Teatrului din Bârlad ne trebuie aici, ci urmele lui, consecințele… Dacă Bârladul, în cotita lui existență și în comica lui dezvoltare de după 1968, arată ca un focar de cultură – cam incontinentă și inegală – de luat în seamă, aceasta se datorează într-o măsură considerabilă Teatrului. Cum? Printr-o pilduitoare constanță în împlinirea scopului general, realizat cu seriozitate și dăruire în fiecare spectacol prezentat la centru. Iar când ieșea din ograda lui, Teatrul se întorcea întotdeauna cu câte o aureolă strălucitoare și îmbogățea frontispiciul instituției cu care orașul se mândrea.

De ce n-ar fi posibilă o asemenea minune și la Vaslui? Uimiți-mă, dragii mei cititori și viitori spectatori, cu un răspuns așteptat, că doar n-o să-mi spuneți că la Vaslui teatrul e inutil. Să vă demonstrez. Chiar d-l Victor Ioan Frunză, regizorul evocat de mine în rândurile de început, afirma, observând (în chiar emisiunea incriminată) că în România numărul teatrelor este prea mic, iar celor existente nu li se acordă întotdeauna atenția pe care ar merita-o. E nevoie de teatre în toate așezările importante, nu numai pentru că avem actori buni și destui, facultăți de tot felul pregătindu-i, ci mai cu seamă pentru efectele spiritual-curative pe care le-ar avea asupra comportamentului intelectual și atitudinal al cetățenilor, în bună parte debusolați social, mulți aflându-se, după absolvirea unui liceu chiar, în situații jenante de cecitate culturală. De neacceptat.

Poate exista cultură fără teatru?

Municipiul Vaslui al acestor zile apare ca o așezare urbană de invidiat, oraș căruia-i lipsește, să nu râdeți, un teatru. Cel din Bârlad își are locul lui, rostul lui, rolul lui, el nu poate fi urnit de-acolo. Viitorul teatru din Vaslui își va consolida, repede, locul său. Care sunt susținerile mele în favoarea înființării unui teatru în Vaslui? Să le luăm pe rând.

  1. În ultimele două decenii, apetitul pentru spectacole de teatru a crescut mult în Vaslui, cel care a contribuit la o asemenea beneficitate fiind Festivalul-concurs Internațional de Umor „C. Tănase”, deși frecvența lui este o dată la doi ani. Spectacolele teatrelor profesioniste din țară și de pe alte continente s-au jucat cu săli pline și arhipline în fiecare seară, situație devenită argument izbitor pentru a veni în întâmpinarea acestui val, uneori cu forță de tsunami.
  2. Istoria Vasluiului este singura martoră matură că, aici, dar și în județul istoric, a existat un bob serios de artă teatrală, care, odrăslind, a dat nume cunoscute în breasla actoricească. Spicuiesc doar câteva nume din foarte multele care au binemeritat pentru creșterea și strălucirea artei teatrale românești: Ștefan Ciubotărașu, Constantin Tănase, Traian Nițescu, Anny Braesky, Constantin Calmuschi, Edgar T. Istratty, Valentin Silvestru. E greu, într-o enumerare rapidă, să-i amintești pe toți, dar e obligatoriu de adăugat că prezentul are în el toate datele speranței. Ultimii ani au fost rodnici. Câțiva tineri din urbe au devenit actori, răspândiți prin diferite teatre, care nu și-au uitat locul de unde au plecat. Aceștia, sub oblăduirea profesionistă și rodnică a d-lui Lucian Onciu, actor și domnia-sa, vremelnic s-au constituit într-o trupă de teatru care s-a și făcut cunoscută la nivelul municipiului Vaslui. Deci, se poate. Posibilități sunt, forțe artistice avem și mai găsim, dorința de instituționalizare n-a dispărut, ce mai așteptăm! „Ce haruri mari ne-a dat Dumnezeu, iar noi ne rușinăm de ele! Îndrăznește, Omule!”, ne spunea Sf. Ioan Gură de Aur.
  3. După știința mea, vestea cum că au unii intenția înființării unui teatru în Vaslui a surprins binefăcător cetățenii urbei, aceștia manifestându-se, în diverse împrejurări, în favoarea ideii și în grăbirea diligențelor pentru înfăptuire. Primăria Vaslui, prin primarul actual, d-l ing. Vasile Pavăl, e în acord cu entuziaștii. Intelectualii, cu care eu, întâmplător sau direct, am discutat, și-au mărturisit acordul și participarea la împlinirea năzuinței pe care doar comozii n-o iau în serios.
  4. Cine e la curent cu activitatea teatrală din gimnazii și licee își va aminti că echipele liceale vasluiene au cam dominat concursurile organizate la nivel județean, obținând premiile mari și speciale pentru interpretare, aproape la fiecare ediție. Și nu e fără interes realitatea că la spectacolele teatrelor sosite în turneu la Vaslui sau participând la Festivalul Umorului, dar mai cu seamă la premierele Teatrului „V.I. Popa” din Bârlad, prezentate în sala mare a Casei de Cultură „C. Tănase”, numărul spectatorilor tineri este covârșitor. Asta ne îndreptățește la optimism, rating-ul activităților teatrale viitoare fiind asigurat.
  5. Sediul viitorului Teatru „Ștefan Ciubotărașu”?!?! Într-una din zonele centrale ale municipiului Vaslui se află edificiul fostei Case a Armatei, aflat astăzi în administrarea Consiliului Județean Vaslui. Reamenajarea interioară a clădirii a făcut ca ambientul și dotările să ofere condiții superioare celor de la sala și scena Casei de Cultură și, probabil, prin modernizare, chiar superioare celor ale teatrului bârlădean. Evident că, devenind teatru, cu firmă pe frontispiciu și peron amenajat special, sediul va fi demn, prin aplicațiuni estetico-arhitecturale, de o instituție nouă de fapt și tradițională de drept. Eu vorbesc și scriu în numele celor care visează frumos și care nu-s puțini!
  6. Scriam mai devreme despre locul acestei instituții prefigurate. El deja există „undeva”, fiindcă mentalul nostru l-a și asimilat, dorința e coaja, urmează firesc eclozarea. Despre rostul unui teatru e aproape superfluu să grăim. El nu numai că va împlini imaginea orașului, devenind astfel mai vizibilă prin extensiune, dar va da forță încrederii în aptitudinile pe care comunitatea și zona le are. De aici înainte, decurge în modul cel mai natural, fără cezariană, rolul pe care un teatru îl poate avea și-l are în modelarea generației prezente, însă, mai abitir, a celor de după noi. Prezența unui teatru impune membrilor comunității o altfel de ținută: de prezentare generală, în multiple situații de existență, de comportament moral, de atitudine, de vorbire, de deplasare, de constituire a anturajelor, de relații familiale, de…, de… și, nu în ultimul rând, de vestimentație. Evident, toate acestea nu vor apărea deodată, peste noapte, ci în timp. Ele însă sunt reale, prin siguranța posibilității împlinite.

O asemenea posibilitate n-avem dreptul s-o ratăm. Copiii și nepoții ne vor pomeni.

Concluzie? Fie și formală, simt nevoia unui final care nu vreau să fie apoteotic, ci realist, omenesc, încrezător, cald. Recent, un intelectual rasat român, a cărui experiență de viață a încălecat un centenar, inegalabilul și modestul Mihai Șora, profesor al profesorilor, ne întâmpina la început de an 2018 cu o rostire apoftegmatică demnă de finalul pe care-l caut: „Câți îndrăznesc în fața Soarelui și-a morții să țină ochii deschiși?” (Interviu acordat Sabinei Fati, revista 22, nr. 2/2018)… De aceea, stimați vasluieni și stimați conducători municipali și județeni ai noștri, vă rog să credeți că partea veselă, optimistă, care acoperă Dumnezeu știe cât din mine, nici nu vrea, dar nici nu poate să renunța la încrederea în ceea ce putem face mâine.

Așa că am oleacă de artificium comicum!

(Gruia NOVAC)


Leave a Reply

%d bloggers like this: