Albert Einstein – Cum văd eu lumea (XI): Observații asupra teoriei cunoașterii a lui Bertrand Russell

Când editorul mi-a solicitat să scriu ceva despre Ber­trand Russell, admirația și respectul pe care le port aces­tui autor m-au făcut să accept de îndată. Datorez lecturii lucrărilor lui Russell nenumărate ceasuri fericite, ceea ce n-aș putea spune despre niciun alt autor contemporan de lucrări științifice, cu excepția lui Thorstein Veblen. Curând, am înțeles însă că o asemenea promisiune este mai ușor de făcut decât de împlinit. Promisesem să spun ceva despre Russell ca filozof și epistemolog. Apucându-mă, încrezător, de această sarcină, mi-am dat repede seama pe ce teren alunecos mă aventuram, ca un novice, care până acum se limitase prudent la domeniul fizicii. Fizicianul este nevoit, din pricina dificultăților actuale ale științei sale, să se confrunte cu probleme filozofice într-o măsură mai mare decât a fost cazul cu generațiile anterioare. Deși aici n-am să vorbesc despre aceste difi­cultăți, reflecția asupra lor este mai cu seamă cea care m­-a condus la punctul de vedere schițat în cele ce urmează.
În evoluția gândirii filozofice de-a lungul secolelor, un rol major l-a jucat întrebarea: „Ce fel de cunoștințe poa­te să ofere gândirea pură, indiferent de impresiile senzoriale? Există asemenea cunoștințe? Iar dacă nu, în ce relație stă cunoașterea noastră cu materialul pe care-l oferă simțurile?”. Acestor întrebări și altor câtorva strâns legate de ele le corespunde un haos imens de opinii filozofice. În desfășurarea acestor străduințe eroice, dar relativ infructuoase, se poate discerne totuși o tendință sistematică de evoluție, și anume un scepticism crescând în privința oricărei încercări de a afla ceva pe calea gândirii pure despre „lumea obiectivă”, despre lumea „lucrurilor” ca opusă lumii simplelor „reprezentări și idei”. În paranteză fie spus, ghilimelele le-am folosit aici în felul filozofilor veritabili, pentru a introduce un con­cept nelegitim, pe care cititorul este rugat să-l îngăduie pentru moment, cu toate că e suspect în ochii poliției filozofice.
Credința că tot ce este demn de a fi cunoscut poate fi dobândit pe calea simplei reflecții a fost aproape gene­rală în perioada începuturilor filozofiei. A fost o iluzie pe care oricine o poate înțelege dacă lasă deoparte, pen­tru o clipă, tot ce a învățat din filozofia de mai târziu și din științele naturii; el nu se va mira de faptul că Platon atribuia un fel de realitate superioară „Ideilor” față de lucrurile așa cum le cunoaștem în experiența senzorială. Și la Spinoza și, mai târziu încă, la Hegel, această pre­judecată se pare că a fost forța stimulatoare care a jucat rolul principal. Cineva ar putea chiar să pună întrebarea dacă fără ceva din această iluzie s-ar putea în general edi­fica un lucru măreț pe tărâmul gândirii filozofice – noi însă nu ne vom pune această întrebare.
Față cu această iluzie mai aristocrată privind puterea de pătrundere nelimitată a gândirii stă iluzia mai plebee a realismului naiv, după care lucrurile „sunt” așa cum le percepem prin simțuri. Această iluzie domină viața coti­diană a oamenilor și animalelor; ea constituie și punctul de plecare al științelor, în special al științelor naturii.
Eforturile de depășire a acestor două iluzii nu sunt independente unul de altul. Depășirea realismului naiv a fost relativ simplă. În introducerea cărții sale An Inqui­ry into Meaning and Truth, Russell a concretizat acest proces în cuvinte de o admirabilă pregnanță: „Pornim cu toții de la «realismul naiv», adică de la doctrina că lucrurile sunt ceea ce par că sunt. Credem că iarba e verde, că pietrele sunt tari și că zăpada e rece. Fizica ne arată însă că verdele ierbii, duritatea pietrelor și răceala zăpezii nu sunt acel verde, acea duritate și acea răceală pe care le știm din proprie experiență, ci sunt ceva mult diferit. Dacă e să dăm crezare fizicii, obser­vatorul, când are impresia că observă o piatră, observă de fapt efectele pietrei asupra lui. Știința pare, astfel, a se război cu sine însăși: când urmărește cel mai mult să fie obiectivă, se vede plonjând fără voie în subiectivitate. Realismul naiv duce la fizică, iar fizica – dacă e adevă­rată – arată că realismul naiv este fals. Prin urmare, realismul naiv, dacă e adevărat, este fals; deci este fals”.
Lăsând la o parte măiestria formulării, aceste rânduri spun ceva la care nu mă gândisem niciodată înainte. La o privire superficială, modul de gândire al lui Berkeley și Hume pare a sta în opoziție cu modul de gândire al științelor naturii. Observația lui Russell din fragmentul citat dezvăluie însă o legătură: dacă Berkeley se sprijină pe faptul că noi nu sesizăm direct prin simțuri „lucrurile” lumii exterioare, ci că doar evenimentele legate cauzal de prezența „lucrurilor” ajung la organele noastre de simț, aceasta este o considerație ce-și dobândește forța de convingere din încrederea pe care o avem în modul de gândire fizic. Căci, dacă ne-am îndoi de modul de gândire fizic chiar în privința trăsăturilor lui celor mai gene­rale, nu ar exista nicio necesitate de a interpune între obiect și actul vederii ceva ce separă obiectul de subiect și face problematică „existența obiectului”.
Același mod de gândire fizic și succesele lui practice au zdruncinat însă și încrederea în posibilitatea de a înțelege lucrurile și relațiile dintre ele prin simpla gândi­re speculativă. Treptat, și-a croit drum convingerea că toate cunoștințele despre lucruri sunt exclusiv rezultatul prelucrării materialului brut furnizat de simțuri. În aceas­tă formă generală (și enunțată anume întrucâtva vag), această propoziție este astăzi, probabil, unanim accep­tată. Dar această convingere nu se bazează pe supoziția că s-ar fi demonstrat imposibilitatea dobândirii unor cunoștințe despre realitate pe calea speculației pure, ci pe faptul că numai calea empirică (în sensul precizat mai sus) s-a dovedit a fi sursa cunoașterii. Galilei și Hume au fost primii care au susținut acest principiu cu toată clari­tatea și fermitatea.
Hume a văzut că din materialul furnizat de simțuri nu pot fi dobândite concepte pe care le considerăm esențiale, cum este, de exemplu, cel de conexiune cauzală. Această constatare l-a condus la o atitudine sceptică față de orice fel de cunoaștere. Când citești cărțile lui Hume, te cu­prinde mirarea că, după el, atâția filozofi, între care unii de mare prestigiu, au putut să scrie atâtea obscurități și chiar să găsească pentru ele cititori recunoscători. Hume a influențat în mod durabil dezvoltarea celor mai buni filozofi de după el. Îl simți mereu prezent când citești analizele filozofice ale lui Russell, a căror perspicacitate și simplitate în expresie mi-au amintit adesea de Hume.

Omul are o puternică năzuință spre cunoaștere

A părut zdrobitor mesajul lim­pede al lui Hume că materialul brut furnizat de simțuri, singura sursă a cunoștințelor noastre, ne poate duce prin obișnuință la credință și așteptare, nu însă la cunoaște­rea unor relații legice și cu atât mai puțin la înțelegerea lor. Atunci a apărut pe scenă Kant, cu o idee care, deși este cu siguranță de nesusținut în forma pe care i-a dat-o el, a însemnat un pas spre rezolvarea dilemei lui Hume: tot ce este de origine empirică în cunoaștere nu este nici­odată cert (Hume). Dacă posedăm o cunoaștere certă, ea trebuie să-și aibă temeiul în rațiunea însăși. Acesta este cazul – după Kant – cu propozițiile geo­metriei și cu principiul cauzalității. Aceste cunoștințe și anumite altele sunt, așa zicând, o parte a instrumentaru­lui gândirii și ca atare nu urmează a fi dobândite doar din datele simțurilor. Altfel spus, ele sunt cunoștințe „a pri­ori”. Astăzi, firește, oricine știe că cunoștințele mențio­nate n-au nimic din certitudinea, din necesitatea internă, pe care le-o atribuia Kant. Ceea ce mi se pare însă corect în felul cum a pus el problema este constatarea că noi facem uz de gândire, cu anumită „îndreptățire”, de con­cepte la care nu se poate ajunge de la materialul oferit de experiența senzorială, dacă privim situația din punct de vedere logic.
În ce mă privește, sunt convins că trebuie să susținem chiar mult mai mult, și anume că toate conceptele care intervin în gândirea și în exprimările noastre lingvistice sunt – vorbind din punct de vedere logic – creații libere ale gândirii și nu pot fi dobândite inductiv din experien­țele senzoriale. Lucrul acesta nu este atât de ușor de observat numai pentru că suntem obișnuiți să legăm în mod atât de strâns anumite concepte și combinații de concepte (propoziții) cu anumite experiențe senzoriale, încât nu devenim conștienți de prăpastia – de netrecut din punct de vedere logic – ce desparte lumea trăirilor senzoriale de cea a conceptelor și propozițiilor.
Astfel, de exemplu, șirul numerelor întregi este evi­dent o invenție a spiritului uman, un instrument creat de om care înlesnește ordonarea anumitor experiențe senzoriale. Pe nicio cale însă, acest concept nu s-ar putea cristaliza din experiența senzorială. Am ales aici concep­tul de număr, fiindcă el aparține gândirii preștiințifice și, cu toate acestea, este ușor de recunoscut caracterul lui constructiv. Cu cât ne adresăm însă mai mult conceptelor celor mai primitive din viața de toate zilele, cu atât masa obișnuințelor înrădăcinate ne îngreunează mai mult re­cunoașterea în concept a unei creații de-sine-stătătoare a gândirii. Așa se face că a putut să apară concepția – ne­fastă pentru înțelegerea relațiilor existente aici – după care conceptele s-ar degaja din experiență prin „abstrac­tizare”, adică prin omiterea unei părți a conținutului acesteia. Vreau să arăt acum de ce mi se pare atât de nefastă această concepție.
Odată ce ți-ai însușit critica lui Hume, ajungi ușor la ideea că toate acele concepte și propoziții care nu pot fi derivate din materialul senzorial ar trebui înlăturate din gândire ca fiind „metafizice”. Căci orice gândire își primește conținutul material numai prin legătura sa cu acest material senzorial. Această din urmă aserțiune o consi­der întru totul adevărată, dar consider greșită prescrip­ția formulată, pe baza ei, pentru gândire. Fiindcă, dacă ar fi aplicată cu consecvență, această prescripție ar exclude absolut orice gândire ca fiind „metafizică”.
Pentru ca gândirea să nu degenereze în „metafizică”, respectiv în vorbărie găunoasă, este necesar doar ca un număr suficient de mare de propoziții ale sistemului con­ceptual să fie legate îndeajuns de strâns de experiențele senzoriale și ca sistemul conceptual, dată fiind sarcina sa de a ordona și a permite cuprinderea conținuturilor sensi­bile, să posede o cât mai mare unitate și economicitate cu putință. În rest însă, „sistemul” este (din punct de vede­re logic) un joc liber cu simboluri după reguli adoptate în mod arbitrar (din punct de vedere logic). Toate aces­tea sunt valabile deopotrivă pentru gândirea din viața de toate zilele, ca și pentru gândirea mai conștient-sistematic-structurată din domeniul științei.
Acum va fi clar ce am în vedere spunând următoarele: prin critica sa clară, Hume nu a marcat numai un avans decisiv în filozofie, ci a creat totodată – fără vina sa – un pericol pentru filozofie, prin aceea că a luat naștere o nefastă „teamă de metafizică”, de­venită o boală a filozofiei empiriste contemporane; aceas­tă boală constituie replica acelei filozofări nebuloase de odinioară care credea că se poate dispensa de datele sen­zoriale și că le poate neglija.
Cu toate admirația pe care o am pentru analiza pă­trunzătoare pe care ne-a dăruit-o Russell în ultima sa carte, Meaning and Truth, mi se pare totuși că și aici spectrul temerii de metafizică a pricinuit unele pagube. Mi se pare, bunăoară, că teama de metafizică este cea care i-a sugerat autorului să conceapă „lucrul” ca un „mănunchi de calități”, aceste „calități” urmând să fie luate din materialul senzorial. Faptul că două lucruri sunt unul și același lucru, dacă toate calitățile lor sunt identice, impune ca și relațiile geometrice dintre lucruri să fie incluse printre calitățile lor. Altminteri, am fi ne­voiți să considerăm Turnul Eiffel din Paris și pe cel din New York ca fiind „același lucru”. Contrar acestei po­ziții, eu nu văd niciun pericol „metafizic” în a lua lucrul (obiectul, în sensul fizicii) ca pe un concept de-sine-stătător în sistem, împreună cu structura spațio-temporală respectivă.
Legat de aceasta, m-am bucurat întâlnind în capitolul final constatarea că nu ne putem dispensa de „meta­fizică”. Dacă mă nemulțumește ceva este stânjeneala intelectuală care, în legătură cu aceasta, se face uneori simțită printre rânduri. (va urma)

Leave a Reply