Cântecul lui Mihai Ciobanu

ciobanu2Mihai Ciobanu este o bucăţică din tremurul brazilor, din jalea doinelor ce răsună iarăşi cu putere prin satele noastre. Este un şablon după care generaţiile ce vin îşi vor putea croi curajos destinul artistic, este fruntea senină a tristei Basarabii ce încearcă să-şi vindece rănile şi să înveţe să zâmbească în braţele calde ale celor ce-o iubesc. Mă aplec să-i sărut mâna şi să-i pun alături de cununa de busuioc înlăcrimat ce-l face să ne fie musafir în inimi astăzi, fâşia noastră de tricolor, ca să o întregească pe a lui, cea pe care şi-o prinde mereu la rever.
Mihai Ciobanu a scris cu mâna lui pe hârtie cuvintele “casa părintească nu se vinde”, apoi i le-a dat poetului Grigore Vieru, povestindu-i cum ar vrea să fie versurile pe care le va cânta. Aşa s-a născut cel mai popular şi mai îndrăgit cântec al zilelor noastre, “Casa părintească nu se vinde”, versuri Grigore Vieru, muzica Mihai Ciobanu.

Nu e nici prima oară când mă aflu atât de aproape de interpretul Mihai Ciobanu, încât să pot să-i aud bătăile inimii, însă de abia astăzi e ziua în care reuşesc să încep un dialog ce poate să-i bucure pe iubitorii cântecelor sale atât de iubite şi cunoscute în întreaga ţară. Am reuşit să vorbim doar despre începuturile sale pentru că Mihai Ciobanu este imprevizibil, iar eleganţa lui nu-ţi permite să sapi prea mult în trecutul şi prezentul său, din cauza timpului care nu-i ajunge niciodată să se dăruiască atât cât ar vrea, atât cât ar trebui. Este artistul pe care îl aşteaptă întotdeauana cea de-a doua scenă, atunci când o părăseşte pe prima.
M-am lăsat învinsă cum rar se întâmplă şi am rămas precum copiii ce stau la marginea drumului să-şi vândă brebeneii culeşi în pădure şi care, din cauza grabei domnului ce a oprit maşina, rămân cu mâna întinsă, strângând în pumn şnurul împletit chiar din sufletul lor pe care voiau să-l prindă la buchetul de brebenei, pentru că acolo îi era locul. De aceea îl aştept pe Mihai Ciobanu să terminăm interviul şi să unim bucăţica mea de suflet cu brebeneii puşi la presat de copiii care îl aşteaptă numai pe el să i-i dăruiască.

“Atunci când cânta mama, plângeau şi drumurile, şi cărările, şi tot ce era în jur”

– Abia aţi ieşit de pe scenă şi vă şi pregătiţi să plecaţi la un alt concert. Aşa s-a întâmplat ori de câte ori ne-am întâlnit. Însă astăzi, chiar dacă mi-aţi dăruit un CD, n-o să ne despărţim fără să ne povestiţi despre cântecele dumneavoastră.
– Cântecele care se menţin în timp, care au viaţă lungă, apar de la o durere, de la o bucurie sau de la o emoţie mare. Aşa a apărut şi cântecul “Busuioc înlăcrimat”, care poartă numele CD-ului pe care îl ţineţi în mână. Este un bocet dedicat mamei. Aceste bocete nu se înregistrează la radio. Nu cântă nimeni bocete. Să nu mă laud, dar eu sunt primul care am încercat să realizez acest stil cântat. Muzica am scris-o eu, iar versurile îi aparţin lui Vasile Romanciuc, care este un mare poet al neamului nostru. Trăieşte, este foarte modest şi este omul care mă ajută la redactarea textelor. Majoritatea cântecelor pe care le-am scos în ultimul timp – Rugă pentru noi, Graiul nostru românesc, Cântec basarabean, Copilărie parc-ai fost mai ieri şi multe, multe altele – sunt făcute de dumnealui. Sunt mândru că am un asemenea prieten de peste treizeci de ani şi mă înclin în faţa lui, întotdeauna.
– Cum a apărut acest bocet, “Busuioc înlăcrimat”?
– A fost o coincidenţă. Murise şi mama lui Vasile Romanciuc şi a mea. M-am dus la el, i-am spus cam ce aş vrea să conţină bocetul pe care mi-l doresc, iar el l-a scris. Apoi am făcut muzica. La înregistrare, în studio, în spatele meu cânta capela corală “Moldova”, dirijată de Valentin Budilevschi, iar eu eram cu un pas mai în faţă. La un moment dat, regizorul de sunet care imprima mi-a făcut semn să mă opresc. Am văzut emoţii pe faţa lui, dar nu ştiam ce se întâmplă. M-a rugat să mai interpretăm o dată această lucrare, pentru că nu a reuşit să o imprime cum trebuie. Când m-am uitat în spate, tot corul, toate femeile din cor plângeau. Atunci mi s-a ridicat părul în vârful capului şi am zis: da, cântecul acesta va dura în timp. Au trecut mai mult de 15 ani de atunci, iar cântecul este tot mai solicitat. Vă mărturisesc cinstit, se întâmplă să vină la mine oameni care îmi spun că îi roagă părinţii lor să le facă tot aşa bocetele când or muri. Unii chiar insistă să mă ducă pe mine la moartea lor. Mi-a povestit cineva despre maică-sa: “Maica mea simţea că moare şi m-a rugat: «La moartea mea, înainte de a mă scoate din casă, să-l aduci pe Mihai Ciobanu să cânte bocetul ăla»”. Omul nu a îndrăznit să vină la mine, dar mi-a spus ce a făcut: a luat un CD-player şi a pus cântecul “Busuioc înlăcrimat”. Întâi, şi-a cerut voie de la preot, care nu prea a fost de acord, dar care, după ce l-a auzit, a spus: “Da, aşa ceva merge, e bun”. Lumea care era în ogradă, că n-au încăput toţi în casă, lângă mort, spunea că sunt eu acolo. Tot satul huia că a fost Mihai Ciobanu şi a cântat la acea înmormântare.
– De unde vine Mihai Ciobanu?
– Sunt născut la o azvârlitură de băţ de Albiţa, la Bujor. Părinţii mei nu mai sunt în viaţă, dar îmi povesteau cum îi luau bunicii mei în căruţă, pe când erau copii, îi înveleau cu o veretcă, să nu-i controleze la vamă, că nu aveau documente, şi îi aduceau la târg, la Huşi, unde aveau prieteni. Mâine-poimâine, urmează să înregistrez un cântec dedicat Huşului, cântec ce se vrea o punte de trecere peste Prut, de la raionul Hânceşti, unde se află satul Bujor, la Huşi. Sper să fie un cântec care să ne unească, să fim fraţi şi să se îndeplinească idealurile noastre.
– De la cine moşteniţi cântecul?
– De la păsărelele din pădurea din preajma satului natal. Acolo am auzit primul ciripit de păsărele care m-a pus pe gânduri, care mi-a dat imboldul de a cânta. Am copilărit la Bujor. Acolo mama a născut 11 copii, dintre care eu am fost cel mai mare.
– Cum se numea mama?
– Nadia, dar nu Nadia Comăneci, ci Nadia Corja. Mama era considerată de către locuitorii din Bujor cea mai bună bocitoare a satului. Dacă se întâmpla să moară un copil de o lună, mama găsea cuvinte care făceau să plângă pe toată lumea care asista la înmormântare. Dacă murea un bărbat sau o femeie tare în vârstă, atunci când cânta mama, plângeau şi drumurile, şi cărările, şi tot ce era în jur.
– Cum percepeaţi fenomenul cu ochii de copil?
– Nu prea asistam la astfel de evenimente. Mama nu prea mă lua cu ea, ca să nu mă traumatizeze, dar se întâmpla să o aud de multe ori atunci când mortul trecea cu întreg alaiul prin faţa casei noastre. Eu am trăit alături de mama perioade grele, prin anii ’54-’55, când era greu cu de-ale focului şi nu numai. Tata era la armată, iar mama stătea la geam şi plângea. Eu o rugam: mamă, hai să cântăm ca jocul. La noi în sat se făcea, de Crăciun, de Paşte şi în alte sărbători, hora satului. Eu nu ştiam cum să-i spun altfel mamei decât aşa, să cântăm ca jocul, ca muzica de la joc, ca la horă. Atunci, mama zâmbea printre lacrimi, mă cuprindea în braţe şi cânta. Mai târziu, am auzit-o pe mama prăşind prin grădină şi şuierând. Un şuierat atât de artistic, atât de frumos, cum n-am mai auzit de atunci la nimeni.
– Deci, moşteniţi talentul de la mama.
– Posibil. Vă mai spun şi altceva. Când eram elev şi mă întorceam de la şcoală, primul lucru pe care îl făceam era să intru în casă, unde era aparatul de radio, încuiam uşa pe dinăuntru, să nu mă cheme mama la mâncare sau să mă trimită după apă sau alte lucruri, şi, până nu ascultam programul de muzică populară de la Radio Iaşi sau de la Bucureşti, unde cântau interpreţii cu care am crescut – Lucreţia Ciobanu, Ion Dolănescu, Benone Sinulescu, Irina Loghin şi alţii – nu făceam nimic. Asta era pentru mine o hrană spirituală. Dacă ascultam muzică populară, zburam pe urmă. Putea să-mi dea mama orice lucru de făcut. Orişicât de greu era, reuşeam să-l fac. Muzica era ca un fel de elixir pentru mine. De cântat nu prea cântam, că eram o fire ruşinoasă, în schimb, cântam la şcoală, la serbări, la Anul Nou, la toate evenimentele. Pe atunci erau la noi în Basarabia mari interpreţi, Angela Păduraru, Nicolae Sulac, Teodor Negară, care erau ascultaţi des aici, peste Prut. Am învăţat şi de la ei câte ceva, că nu culegeam folclor în clasa aVII-a. Am învăţat cântecele lor, că-mi era drag să cânt. Aşa am crescut şi sunt fericit de ceea ce fac.

“Acolo unde ajung, mă bucur de oameni şi le cânt din toată inima”

– Cine v-a susţinut?
– Mama. Cu ajutorul ei am fugit de acasă, să învăţ muzica. Tata, care era brigadier la tractoare, voia să mă facă mecanizator. Cu mama am pus la cale să mă duc la Colegiul de Muzică “Ştefan Neaga” de la Chişinău, o instituţie la care au învăţat fruntaşii muzicii de la noi, din Basarabia, şi nu numai. Dacă nu intram la studii, trebuia să fac ceea ce zicea tata. Am mers cu doi colegi din sat. Unul s-a “prăpădit” la proba de istorie, celălalt, la o alta. Erau examene grele, noi eram de la ţară. Cei de la oraş aveau altă îndrăzneală. Concursul a fost foarte greu. Erau 13 pe un loc în anul acela. Am plecat de acasă fără să ştiu la ce voi da examen. Am avut doar o săptămână de pregătire, timp în care nişte învăţători ne-au învăţat cât de cât ceea ce nu ştiam. La instrumente se cerea să ai pregătire muzicală, dar la interpret de cântec popular şi dirijorat coral nu trebuia neapărat să ai o astfel de pregătire. A fost norocul meu.
– Au existat oameni care v-au încurajat? Câţi ani aveaţi pe atunci?
– Aveam 16 ani. M-au încurajat cei care au văzut ceva bun în mine, care au văzut că pot face ceva. Dar mai tare m-am încurajat eu singur. Fugisem de acasă şi voiam să demonstrez că pot să fac muzică, voiam să nu-mi fac de ruşine părinţii şi întreg satul de unde veneam, de la Bujor. Am luat examenul ca prin minune. A fost foarte greu. Eu mă mir singur de norocul pe care l-am avut. Fiind fără pregătire muzicală, a trebuit să stau mult să studiez.
– Cum au reacţionat părinţii?
– Tata a fost supărat pe mine că nu l-am ascultat şi aşa a rămas până am ajuns în anul III, când i-am spus: tată, vor trece anii şi când vor veni la sărbători finii, cumătrii şi-ai să mă rogi să cânt în casa noastră, eu n-am să pot să cânt. Pe urmă, s-a mai domolit şi am simţit de multe ori că era mândru de mine. Poate că i-a părut rău că mi-a pus obstacole să studiez muzica. Mie îmi plăcea mult să stau la Biblioteca Naţională, unde dădusem de nişte cărţi de poezii populare, folclor cules de Eminescu sau de Vasile Alecsandri. Eu nu ştiam că există aşa ceva. Stăteam în biblioteci şi copiam literă cu literă, din cauza limbii franceze. Nu ştiam să citesc în limba română, dar pentru că învăţam limba franceză la colegiu, îmi era uşor să scriu şi în româneşte. Îmi copiam ceea ce simţeam că mi se potriveşte din poezia populară: o zicală, o frântură de poezie, un catren. Şi acum am teancuri de caiete cu poezii populare şi nu întâmpin greutăţi pentru a face un cântec. Am terminat Colegiul de muzică “Ştefan Neaga”, am terminat conservatorul la dirijorat coral şi la interpret de muzică populară, am cântat în ansamblul “Mugurel”, condus de Ion Dascălu, şi în amsamblul “Mioriţa”, condus de Vasile Goia, cu care am cutreierat toată lumea. Am văzut Japonia, toată Europa şi alte ţări. Am cântat mai mult de 20 de ani cu orchestra “Folclor” de la Radio Chişinău. Acum sunt liber profesionist şi merg unde sunt chemat. Acolo unde ajung, mă bucur de oameni şi le cânt din toată inima. Mi-am împlinit visul pe care l-am avut în viaţa asta. Cred că Dumnezeu de sus mi-a luminat calea şi îi mulţumesc că am ajuns până în ziua de azi să nu mă fac de ruşine cu meseria pe care mi-am ales-o, cu dragostea de folclor şi de cântecul popular.
– Au trăit tata şi mama să vadă că aveţi un asemenea succes şi că sunteţi atât de mult iubit de oameni?
– Da, şi mama şi tata au au trăit şi au văzut marile spectacole pe care le-am avut la Palatul Naţional, care are cea mai mare sală din Chişinău, cu 2.000 de locuri. Aici am avut serate de creaţie la împlinirea a 40 de ani, apoi la 45, 50, 55 şi tot aşa. Aici am avut lansări cu cărţile mele de cântece, fotografii şi istorioare din viaţa mea.
– Vorbiţi-mi despre colaborarea cu Grigore Vieru.
– Fără să-mi dau seama, marele poet Grigore Vieru m-a ajutat să fac o cotitură foarte importantă în creaţia mea artistică. Datorită lui am înregistrat o serie de cântece precum “Pe ostrovul Prutului”, “Neamul nostru”, “Casa părintească nu se vinde”, “Voie bună s-adunăm”, “Cine are-o surioară”, “Am şi eu un nepoţel”, “Anii cei mai dragi din viaţa mea” şi multe altele. Am realizat un CD împreună cu el, care a fost cu totul deosebit comparativ cu ceea ce realizasem eu până atunci.
– Vă amintiţi cum l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru?
– Pe când eram student, l-am rugat să-mi facă un text despre copilărie. Într-o zi, mi-a telefonat: “Mihăiţă, unde locuieşti, că vin să-ţi aduc textul”. M-am bucurat foarte mult că vine Grigore Vieru la noi acasă, dar i-am telefonat şi unui prieten care era dirijor la orchestră, ca să fie mai interesantă conversaţia. Taman băiatul acela, Valentin, a făcut aranjamentul şi muzica la versurile scrise de poet, “Mi-amintesc de-a mea copilărie”. Am înregistrat cântecul prin ’86. Am stat noi, am discutat şi la urmă am vrut să-l servesc cu ceva: maestre, aşa, un pic, ce-o să serviţi? Am şampanie, am coniac şi mai am ţuică de sfeclă. Mi-a dat-o cineva de la o nuntă, i-am spus. ”Dă o picătură de ţuică, să-mi amintesc de copilărie”, a răspuns el. Era aşa fericit! Probabil că mirosul acela i-a amintit de satul lui de baştină, de Pererîta, de vremea când se întâlnea cu rudele şi prietenii pe la hramuri. Acesta a fost începutul. Apoi, umblam foarte mult împreună. Mă lua cu el când mergea la anumite simpozioane, ca să cânt. Şi cântam “Casa părintească nu se vinde”, “Pe ostrovul Prutului” etc. Grigore Vieru nu dormea noaptea. Dacă Vasile Romanciuc, cel care îmi scrie astăzi textele, doarme patru ore pe noapte, Grigore Vieru dormea două ore. Nu putea dormi. Eu, atunci când rog pe cineva să-mi facă un text, îi dau tot scheletul, adică îi spun cam ce aş vrea să fie în el, şi în vers, şi în orchestraţie. Aşa făceam şi cu Grigore Vieru. La rugămintea mea, el mi-a scris multe versuri şi mi-a lăsat mai mult de 40 de texte la care încă nu am realizat muzica.
– O întâmplare cu Grigore Vieru?
– Odată, cu vreo 15 ani în urmă, era la mine Grigore Vieru, când mi-a telefonat de la Huşi dirijorul orchestrei “Trandafir de la Moldova”, ca să mă invite la Huşi. Era într-o zi de joi, iar spectacolul urma să fie duminică, pe 14 octombrie. Grigore Vieru aude discuţia noastră, se duce acasă, iar peste două ore îmi telefonează: “Mihăiţă, eu am făcut nişte versuri despre Huşi, tu poate o să le cânţi acolo”. Cum? Au rămas doar două zile! Trebuie făcută muzica, aranjamentul orchestral, nu este timp, i-am spus. Dar, cum Grigore Vieru era un om pe care nu puteai să-l refuzi, nu puteai să nu înfăptuieşti la rugămintea lui ceea ce dorea, am stat şi am făcut cântecul: “Aşa-i pe la noi la Huş/ Arde struna sub arcuş/ Şi femeia arde-n braţă/ Nu te mai saturi de viaţă”. Am plecat împreună spre Huşi pentru că i-am pus condiţia: fac cântecul ăsta, dacă mergi şi mata şi te ridici în scenă cu noi, să cântăm cu toţii. Zis şi făcut. Spectacolul era afară, iar Grigore Vieru le-a dat tuturor versurile pe câte o foiţă, ca să cânte toată lumea. A fost dorinţa lui. După concert, ni s-a propus să mergem la hotel ori la cineva acasă. Bădiţă, unde mergem?, l-am întrebat. A vrut să mergem la clarinetist, care ne-a invitat la el. Cât am stat noi afară, la o frigăruie, a dat o burniţă de ploaie, aşa că pantofii noştri erau plini de noroi. Ne-am dus la culcare, dar dimineaţă, când ne-am uitat, pantofii noştri erau lustruiţi. Grigore Vieru întreabă: “Dar cine ne-a curăţat pantofii?” Apar două fetiţe, una de şapte, alta de zece ani, şi spun: “Noi i-am curăţat”. “Dar cum, de ce? Vă mulţumesc!”, le-a spus Grigore Vieru, care le-a dat un autograf. Au mai trecut câţiva ani şi a murit Grigore Vieru. Când m-am reîntâlnit cu tatăl fetiţelor, acesta mi-a spus: “Ştii ce m-au întrebat fetele? Tata, de ce pantofii lui Grigore Vieru îs mai ponosiţi decât pantofii lui Mihai Ciobanu?” Şi tu ce le-ai spus?, l-am întrebat. “Eu le-am spus că Grigore Vieru umblă prin lume ca să spună cât e de frumoasă limba română, pe când Mihai Ciobanu iese numai în scenă şi cântă. De aceea pantofii lui sunt păstraţi”. Grigore Vieru a fost un simbol pentru cântecul meu, pentru naţiunea noastră. Pe el nu-l interesau ce fel de pantofi purta, ci soarta ţării.

“Cântecul trebuie să umble ca banul, din sat în sat, din om în om”

– Astăzi aţi cântat plângând, pe scenă, “Casa părintească nu se vinde”. V-aţi gândit la părinţi? Care este povestea acestui cântec?
– Am văzut că plânge lumea şi plângeam şi eu. Sunt cântece pe care nu pot să le cânt decât cu lacrimi în ochi. Cântecul trebuie trăit. Se poate întâmpla orice, ferească Dumnezeu să leşin! Eu i-am făcut melodia, iar Grigore Vieru a scris versurile, la cererea mea. Eu întâi fac scheletul poeziei, apoi îl dau la poet, i-am spus. Poate să-l facă, bine, nu poate, nu poate.
– Cântă şi alţi interpreţi această piesă. Nu vă deranjează?
– Nu, ba chiar mă bucur. Cântecul trebuie să umble ca banul, din sat în sat, din om în om. Nu contează că e munca mea, să cânte toată lumea, să se bucure toată lumea. Am aproape 400 de cântece înregistrate. Am şi o sumedenie de casete cu folclor culese de la bătrânii satelor de prin Basarabia. Odată, la o recepţie, după un spectacol, aici, la Vaslui, m-a întrebat cineva de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii: “Domnu’ Ciobanu din Basarabia, cine de la cine a preluat cântecele, că am auzit aceleaşi cântece şi la Benone Sinulescu şi la Mihai Ciobanu?”
– Despre ce era vorba?
– Aveam spectacol într-o sală mare, în aer liber, parcă pe stadion, era cu vreo 15 ani în urmă. Erau mulţi interpreţi, printre care şi Benone Sinulescu, cu trupa Romania. “Mihăiţă, lasă-ne pe noi să cântăm înainte, că băieţii de la Romania se grăbesc să plece la Bucureşti”, m-a rugat Benone Sinulescu. Bine, i-am spus. Eu urma să cânt şapte cântece cu orchestra “Trandafir de la Moldova” de la Huşi, condusă de Valerică Pietraru. Când mă uit, nenea Benea şi cu Romania cântă patru cântece de-ale mele, pe care eu trebuia să le cânt după ei: “Codrule, de-aş fi ca tine”, “De m-aş face iar flăcău”… Aceste piese nu-s folclor autentic, au autor de muzică, autor de versuri. Sunt cântecele mele, muzica mea. Am cântat şi eu ce aveam pregătit cu băieţii din orchestră, n-am avut încotro: aceleaşi cântece care se cântaseră înaintea mea. Când cei de la Bucureşti m-au întrebat ce s-a întâmplat, am luat totul asupra mea şi le-am răspuns: în copilărie, în tinereţile mele, am preluat cântece de la Benone Sinulescu, de la Irina Loghin (mi-a luat şi Irina Loghin nişte cântece). Atunci am învăţat eu de la ei, acum învaţă ei de la mine! Sunt fericit şi mândru de asta. Benone Sinulescu mi-a preluat multe cântece, a scos şi CD-uri cu ele, dar nu-mi pare rău pentru că este un interpret de valoare, iar eu am avut mereu gândul să ajung să fiu cunoscut ca el. Niciodată nu m-am gândit că Radio Iaşi îmi va oferi trofeul anului 2013 pentru cel mai solicitat interpret al postului. Le mulţumesc şi pe calea aceasta redactorilor şi celor care organizează concursurile acestea. Eu îmi trăiesc zilele, clipele, anii şi sper să aduc cât mai multă bucurie celor care mă ascultă, mă aşteaptă şi mă iubesc. Bucurie tuturor!

Leave a Reply

%d bloggers like this: