Cărțile vasluienilor: “Pe-aici nu se trece. Așa-i al nost’ consemn. Centenarul Marii Uniri” (II)


Urmează un moment de respiro, însă cele petrecute în zilele de 16 și 17 august au constituit, de fapt, preludiile marilor acțiuni militare care vor urma pe încercata vale a Oituzului.

Pe 19 august se declanșează a doua parte a celei de-a treia bătălii a Oituzului, începută cu un atac german. În zona Coșna românii au mari pierderi. Sectorul Coșna constituia o cotă de mare importanță tactică și putea deveni o bază de atac a inamicului. După o nouă ocupare a cotei 730, pozițiile noastre sunt întărite, iar următoarele șapte atacuri inamice sunt respinse. Pe 22 august inamicii încearcă un asalt general. Victimă devine orașul Târgu-Ocna, care este aproape distrus de bombardament. E o răzbunare pentru faptul că planul strategic german de a prinde în clește trupele românești dinspre Oituz și dinspre Mărășești s-a dovedit un mare eșec.

Profesor Dumitru APOSTOLACHE

Autorul subliniază încă o dată contradicțiile dintre noi și aliații noștri în ceea ce privește desfășurarea generală a luptelor. Că aliații noștri nu prea ne-au ajutat în momentele-cheie ale luptelor.

Apreciem în mod deosebit evidențierea ostașilor care au făcut fapte de vitejie în această perioadă, dovedindu-se, cu adevărat, patrioți. Între aceștia amintim pe maiorul Constantin Mareșin, locotenenții Pamfil Popescu, Petre Gărvănescu și Alexandru Gheorghiu, sublocotenenții Mircea Bădescu și Nicolae Bozianu, precum și soldații Ioja Băcanu și Vasile Siderov.

Capitolul continuă cu prezentarea bătăliei de la Mărăști. În istoriografie, este considerată prima mare victorie românească din anul 1917, chiar prima mare victorie românească obținută în Primul Război Mondial. Autorul a prezentat evenimentele de pe Valea Oituzului mai întâi din dorința de a realiza continuitatea cu luptele eroice desfășurate în aceeași zonă, în 1916.

Victoria de la Mărăști se datorează, în primul rând, măiestriei militare a generalului Alexandru Averescu, aflat la comanda Armatei a 2-a. El a avut neînțelegeri atât cu misiunea franceză, în ceea ce privește sprijinul calificat, cât și cu generalul Constantin Prezan, dar le-a rezolvat amiabil. Pentru meritele lor, acești doi generali vor deveni mareșali ai României.

Mărăști se află în ținutul Vrancea care, din loc de trecere a prăpăstiilor, a devenit poartă a Moldovei. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, a precizat statutul special al ținutului Vrancea, considerat o „republică”, în sensul că se bucura de o largă autonomie. Să nu uităm nici legenda Babei Vrâncioaia, care și-a trimis cei șapte fii să lupte alături de Ștefan cel Mare, și că Vrancea, între anii 1945-1955, a fost un adevărat bastion împotriva comunismului, ne face atenți autorul. Până și relieful ei, constituit din lanțuri muntoase și din dealuri, străbătut doar de câteva râuri, a contribuit la spiritul de independență și de atașament față de vechile datini ale locuitorilor.

În vara anului 1017, o parte din acest ținut se afla sub ocupație străină, în satul Mărăști existând trupe ale inamicului. Însă, de șase luni, Armata a 2-a română stabilise o linie de front care s-a păstrat neschimbată. Deși pregătit în acest timp, frontul inamic nu prezenta o unitate deplină ca organizare militară, fiind împărțit în trei sectoare. Cel mai bine organizat era sectorul Șușiței, unde se afla și satul Mărăști, care va da denumirea bătăliei. În timp ce în apărare inamicul era bine organizat, exceptând susținerea în adâncime, în partea românească factorul dominant era entuziasmul membrilor Armatei a 2-a, care scriseseră, deja, pagini glorioase de luptă. Mai mult, de data aceasta, armata română poseda trei escadrile de aviație. În componența Diviziei a 8-a se aflau și Regimentul 25 “Racova” din Vaslui, care se va numi, mai târziu, „Mareșal Prezan”, și Regimentul 12 “Cantemir” din Bârlad. În rezerva armatei, care a organizat mișcări de manevră, se afla Divizia I, condusă de generalul Strătilescu (originar din Huși).

În noaptea de 23-24 iulie începe atacul propriu-zis al trupelor românești. Satul Mărăști, organizat de dușmani într-o adevărată cetate, a fost lovit în primul rând de bombardamentul românilor. Prima etapă a atacului s-a soldat cu victorii tactice importante. Au fost cucerite dealurile de pe care putea fi controlat frontul: dealul Mărăștilor și cel al Teiușului, precum și mai multe cote. Centrul satului Mărăști a fost cucerit prin atacuri corp la corp, distingându-se căpitanul Coravu. Pierzând Mărăștii, inamicul încearcă o rezistență pe dealul Mânăstioara. Au loc lupte grele, apoi, pe dealurile Încărcătoarea și Momâia.

Pe 24 iulie, putem vorbi de o autentică victorie, frontul inamic fiind rupt pe o mare lărgime, fortificațiile prăbușite și o divizie întreagă pusă pe fugă. Pe 25 iulie, germanii trec la o retragere generală. Marele Cartier General român dă, însă, ordin de oprire a înaintării și de consolidare a pozițiilor pe care se aflau ostașii noștri. Motivul a fost dezertarea aliaților – armata rusă suferise mari înfrângeri în Galiția. Cu toate acestea, generalul Averescu se adresează Marelui Cartier General cu un raport tehnic în care demonstrează convingător necesitatea unor acțiuni ofensive. Obține de la generalul Prezan modificarea ordinului primit anterior. În baza acestui nou ordin, generalul Averescu începe imediat urmărirea inamicului aflat în retragere. Pe 27 iulie, germanii sunt obligați să părăsească crestele munților pe care le ocupaseră. Imediat, trupele de rezervă ale inamicului, aflate în Transilvania, sunt aduse la Brețcu și, de acolo, pe frontul din Vrancea.

Românii organizează o linie defensivă pe malul stâng al Putnei, în timp ce germanii se organizează, tot în defensivă, pe malul drept. Armata a 2-a, prin cuceririle teritoriale realizate, se putea considera, pe drept cuvânt, învingătoare. Cu excepția unor creste, Vrancea era, practic, eliberată. Însă, tocmai când se apropia eliberarea totală, rușii crează iar probleme. În unele momente esențiale, îi determină pe ai noștri să se retragă. Aliatul lăsase aripa dreaptă descoperită.

Pe 30 iulie, grosul trupelor române se orientează spre Măgura Cașinului, punct militar de mare importanță. Chiar dacă zona nu a fost ocupată, prin încercuirea și scoaterea din luptă a efectivelor inamice, s-a desăvârșit victoria noastră de la Mărăști. A fost, apoi, ocupată localitatea Soveja, un important centru de sprijin al Diviziei 218 germane. Între urmările bătăliei de la Mărăști, amintim faptul că frontul inamic a fost sfărâmat pe o lungime de 30 de km și împins în adâncime 20 de km și că au fost eliberate 30 de localități.

Mărășești

De acum, totul se concentrează pe zona Mărășeștilor. În cursul nopții de 10/11 iulie, liniile de atac ale Regimentului 2 Vânători au început deplasarea spre vârful dealului Mărăști. Luptelor de la Mărășești autorul le-a dedicat șase paragrafe.

Înaintea bătăliei de la Mărășești a fost proiectată o ofensivă în zona Nămoloasa, cunoscută mai ales pentru fortificațiile de acolo. Evenimentele de la Mărășești au dus, însă, la schimbarea acestui plan.

Pe 3 august, Armata a II-a germană primește ordin să înainteze spre Putna și Șușița, dar apar unele divergențe între comandanți. Pe 6 august începe bătălia de la Mărășești. În noaptea precedentă, artileria germană a vizat trupele rusești, dar și pozițiile românești de peste Siret, ca în dimineața zilei de 6 august infanteria germană să se năpustească asupra liniilor rusești. Rușii se retrag, iar germanii reușesc să forțeze râul Siret, obținând o victorie parțială. La cererea rușilor, forțele Armatei I române trec de pe malul stâng pe cel drept al Siretului și, împreună cu alte unități din Prahova și Râmnicu Sărat, își întăresc pozițiile. Generalul Mackensen este obligat să renunțe la planul de forțare a Siretului și ocupă satul Doaga.

Pe 9 august intră în luptă și austro-ungarii, care își îndreaptă loviturile spre trupele rusești. În acest caz, singura soluție bună pentru români era atacul. Germanii caută noi puncte de străpungere. Ofițerii români trec în primele rânduri și îndeamnă trupa, prin exemplul lor, să atace. Armata română suferă mari pierderi, dar face dovada unei puteri de rezistență deosebite.

Pe 10 august, generalul Scărișoreanu reușește să refacă linia de luptă, dar satul Doaga nu a putut fi eliberat. Trupele germane atacă fără succes gara și localitatea Mărășești. Între generalul român Cristescu și cel rus Ragoza apar neînțelegeri. Cu toate că generalul român făcea dovada atașamentului față de țară și de pământul natal, Ragoza îl învinuia de întârzieri și inconsecvență în luarea hotărârilor comune. Marele Cartier General Român își sacrifică propriul general, care făcuse proba unor fapte de arme excepționale, înlocuindu-l cu generalul Eremia Grigorescu, încercându-se o reconciliere.

La atacul de la Panciu, rușii, ca de obicei, vor ceda terenul și-i vor cere generalului Grigorescu să facă o retragere românească la șase kilometri în spatele Mărășeștilor. Generalul român refuză. Deviza lui, „Pe aici nu se trece!”, va deveni celebră. Cu faima ei, generalul Grigorescu a trecut de pe frontul Oituzului pe acela al Mărășeștilor. El domina cele mai grele situații printr-o încredere deosebit de mare în sine și în puterea împrejurărilor. Cu aprobarea generalului Prezan, ordinul de retragere este anulat, iar linia frontului român, împreună cu satul Mărășești, este păstrată.

În același timp cu ofensiva armatei germane, condusă de Mackensen, pe frontul românesc se fac în permanență schimbări de trupe, determinate, în special, de retragerea armatelor rusești. Au loc înfruntări pe dealul Chicera (unde se găseau trupele rusești) și, apoi, la Prisaca (unde se aflau unități românești). De aici se putea exercita controlul asupra liniilor ferate Mărășești – Tecuci și Panciu – Tecuci, precum și asupra podului de la Cosmești. Totul s-a concentrat asupra podului, după care luptele s-au dat pe plaiul Munceiului.

Presiunea germană se concentrează asupra orașului Panciu. Românii resping atacul din seara de 16 august. Prezența pe linia frontului a regelui Ferdinand a mărit curajul și energia soldaților români. Germanii nu reușiseră să obțină niciun succes palpabil în cele 13 zile cât durase bătălia de la Mărășești. Mackensen hotărăște un atac decisiv îndreptat asupra românilor. Ca urmare, Marele Cartier German dă ordin pentru începerea unei mari ofensive la Mărășești, combinată cu activități militare la Oituz. Rezistența românilor, însă, îi obligă să caute noi și noi puncte vulnerabile.

Frontul de atac este extins de la Mărășești până la Cosmești, dar concentrarea de bază este asupra Mărășeștilor. Situația devine tot mai dificilă pentru armata română, inamicul reușind o străpungere între două regimente. Pierderile noastre sunt mari. Între răniți se înscrie un comandant de regiment, colonelul Rosetti, iar între cei morți, căpitanul Grigore Ignat, din Bârlad. Jertfa lor nu a fost zadarnică. Oprirea, chiar și pentru un timp scurt, a înaintării inamice a permis sosirea unor noi rezerve. După apariția acestora, în pădurea de la Răzoare se realizează un contraatac român la cota 100.

Germanii se retrag, iar ai noștri capătă o înflăcărare și mai mare. Se evidențiază sergentul Ignat Iliescu, originar din Grumezoaia. Se menționează că avântul românilor i-a însuflețit și pe artileriștii ruși, care, de data aceasta, ne-au susținut în mod eficient. Trupele germane se retrag în dezordine. La Focșani, inamicii sunt într-o debandadă generală.

O confruntare sângeroasă are loc la marginea Mărășeștilor, unde germanii încercau să recâștige teren. Are loc declinul absolut pentru mareșalul Mackensen, obișnuit până atunci numai cu victorii.

Respingerile atacurilor dușmane asupra localității Mărășești au avut un mare ecou în întreaga Românie și peste hotarele ei. Mărășeștii au devenit un simbol al vitejiei și eroismului românesc, recunoscut de inamici și de aliați. În anul 1920, orașul Mărășești a fost decorat cu „Crucea de război” de președintele Franței, Paul Deschanel. „Mărășești fu mormântul iluziilor germane” (Comandantul Armatei I, generalul Eremia Grigorescu).

În capitolul al treilea sunt prezentate cinci medalioane: mareșalul Constantin Prezan (membru al Academiei Române din 7.06.1923), generalii Dumitru Strătilescu (născut la Huși) și Gheorghe Naumescu (erou al orașului Bârlad și al comunei Băcani), căpitanul Grigore Ignat (născut la Bârlad) și poetul Mihail Săulescu (erou căzut în luptele de la Predeal). În cazul poetului Mihail Săulescu, este vorba de un medalion literar, o prezentare a operei acestuia, făcută de George Topârceanu.

Rămânând credincios promisiunii făcute în „Argument” (pagina 6 din primul volum: „De Sântămăria Mare,/ S-a stârnit mobilizare”), profesorul Dan Ravaru (unul dintre cei mai autorizați folcloriști și etnologi ai județului Vaslui) ne prezintă și opt texte folclorice locale, ilustrative pentru perceperea evenimentelor istorice reflectate în mentalul popular.

Dați-mi voie să exprim întreaga mea gratitudine pentru acest nou volum al profesorului Dan Ravaru. O lucrare deosebită și, poate, mai necesară astăzi ca oricând. Felicitări, domnule profesor! Multă sănătate și putere de muncă să vă continuați proiectul!


Leave a Reply