Cărțile vasluienilor: “Pe-aici nu se trece. Așa-i al nost’ consemn. Centenarul Marii Uniri” (I)


Profesorul Dan Ravaru, cărturar de mare ținută și un exemplu de urmat în ceea ce privește prețuirea înaintașilor (fie că e vorba de ostașii care au contribuit la realizarea Unirii, de Constantin Kirițescu, un istoric autentic, ori de bunicul său, Gheorghe Fofircă – subofițer în unitatea de elită a Armatei Române, Regimentul 2 Roșiori Bârlad), și-a propus (așa cum mulți dintre noi știm) un proiect de o valoare deosebită. Este vorba despre o Carte a Unirii, formată din mai multe volume, care să „mărturisească despre dorința românilor dintre Nistru și Tisa de a se aduna într-un singur stat, despre entuziasmul și bucuria finală, dar și despre suferințele și sângele vărsat” (Dan Ravaru, „Urcă trenul spre Ardeal,/ Încărcat cu militari”, Editura PIM, Iași, 2016, p. 5).

Tot în acest volum (al doilea), patriotul Dan Ravaru afirmă: „Eroismul, vitejia și dăruirea sufletească a românilor din 1916 și până în 1919, când au defilat pe străzile Budapestei, iar roșiorii de la Bârlad și-au scăldat caii în lacul Balaton, nu au fost mituri, ci realități ale istoriei noastre” (p. 6, volumul amintit).

În cel de-al treilea volum, „Pe-aici nu se trece. Așa-i al nost’ consemn. Centenarul Marii Uniri”, autorul își propune – și reușește – să evidențieze „eroismul militarilor noștri, dârzenia acestora, care au dus la victoriile din anul 1917” (p. 5). Tot aici menționează, spre a nu fi uitat: „Îndeplinirea datoriilor patriotice a fost considerată o obligație, de la simplul soldat, până la familia regală Ferdinand și Maria, care, cu toții, au dovedit cel mai deplin atașament față de țară”.

Dan Ravaru

Acest al treilea volum conține, pentru început, la fel ca și primele două, un „Argument” și continuă cu trei capitole: „Rememorări de suflet”, „Victorii” și „Medalioane”. Se și „asortează” întru totul cu primele două. Pe prima copertă apare „Grupul statuar Apărătorii Predealului”, realizat de Constantin Baraschi, în 1934, în amintirea eroilor căzuți în luptele de la Predeal, în Primul Război Mondial. Pe coperta a IV-a apar aceleași mini-date din CV-ul autorului și menționarea, adusă la zi, a volumelor publicate. A fost tipărit la aceeași editură ca și primele două, PIM, Iași, 2017.

Capitolul întâi cuprinde rememorarea luptelor de la Predeal și Prunaru. Toamna anului 1016 a fost un anotimp al încrâncenărilor dureroase pentru trupele române retrase din Transilvania. La Brașov erau concentrate cele mai importante forțe ale dușmanului. De aici se putea ajunge ușor la mai multe trecători. Trecătoarea Predealului era poziționată pe direcția cea mai scurtă spre București, motiv pentru care inamicii noștri și-au pus toată speranța în a o cuceri. Ei ocupă muntele Susai și reușesc să se apropie de punctul central al Predealului – gara. Deși localitatea nu era fortificată, s-a tras în repetate rânduri cu artileria asupra ei. Unități maghiare și germane, bazate pe superioritatea lor numerică și pe tehnica din dotare, s-au năpustit asupra Predealului. Cu tot eroismul românilor, gara a căzut în mâinile dușmanilor.

Pierderile și distrugerile au fost atât de mari, încât au atras atenția multor corespondenți de presă străini. Kirițescu afirma: „Această gară poate fi considerată de români un templu al celor mai curate jertfe” (p. 11). Chiar dacă luptele s-au soldat, în final, cu o retragere, Predealul se înscrie între simbolurile ilustrative pentru eroismul românesc. Profesorul Dan Ravaru, care a copilărit la Predeal, a constatat că, în anii ’50, amintirea luptelor din 1916 era încă vie. Vechea gară fusese rasă de artileria germană. Acum era înlocuită cu o clădire cochetă, dar modestă, din bârne. Abia prin 1960-1965 s-a construit actuala gară.

Cea de-a doua rememorare de suflet a autorului se intitulează „Prunaru”. După pierderea trecătorilor, situația României devine din ce în ce mai grea. Inamicul își concentrează toate forțele spre București. Configurația terenului nu mai e favorabilă românilor, iar inamicul deținea în continuare superioritatea numerică. În Câmpia Munteniei, cavaleria română ajută foarte mult celelalte unități militare să se regrupeze sau să se mute pe alte poziții.

Se remarcă, în mod deosebit, Regimentul 2 Roșiori, comandat de colonelul Gheorghe Naumescu, în care au luptat bunicul profesorului Dan Ravaru și alte rude. El nu uită să precizeze că acest regiment a fost considerat, atât în Primul Război Mondial, cât și în cel de-al doilea, o unitate de elită a Armatei Române. S-a spus că Roșiorii din Bârlad și-au scăldat caii și în Volga, și în lacul Balaton.

La sfârșitul lunii septembrie, în marșul său spre București, Divizia 217 germană ocupă satul Prunaru (județul Teleorman). Pentru întărire a fost trimis Regimentul 2 Roșiori din Bârlad, care avea sarcina ca, printr-o încercare de recuperare a satului Prunaru, să asigure evacuarea în ordine a trupelor amenințate de încercuire. Deși comandantul lor, colonelul Naumescu, a fost grav rănit, misiunea a fost îndeplinită. Autorul furnizează detalii cu privire la succedarea faptelor de vitejie și, totodată, face precizări referitoare la statuia înfățișând un cavalerist în poziție de atac aflată acum la Iași, lângă Spitalul Parhon, și aparținând sculptorului Ion C. Dimitriu-Bârlad. Statuia a fost dezvelită la 25 mai 1927, în prezența reginei Maria, și este ridicată în amintirea șarjei de la Prunaru.

Ca vasluian ce este, profesorul Dan Ravaru nu uită să ne prezinte două fapte care au legătură cu județul nostru, aparținând profesorului de istorie Vasile Fânaru și profesoarei Lăcrămioara Iolandina Ivan. Profesorul V. Fânaru (autor al unei monografii a comunei Băcani, județul Vaslui) a antrenat mai multe persoane într-o acțiune de cinstire a eroului colonel Gheorghe Naumescu (general post-mortem) printr-o statuie în statul Drujești (comuna Băcani), aparținând sculptorului Dragoș Mihăilă. Sfințirea s-a făcut la 1 decembrie 2016. Profesoara Lăcrămioara Iolandina Ivan (din Drujești) i-a închinat aceluiași general versuri de-a dreptul impresionante.

Victoriile

Capitolul al doilea, „Victorii”, este dedicat victoriilor românești de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Se începe cu prezentarea generală a masivelor și trecătorilor din curbura Carpaților, între care cea a Oituzului se află în prim plan. Evenimentelor petrecute aici le-au fost consacrate cinci subcapitole.

Se continuă cu o prezentare a Vrancei și a Mărăștilor, care să explice desfășurarea luptelor din această zonă, urmată de două subcapitole dedicate luptelor de la Mărăști.

Pentru prezentarea luptelor de la Mărășești sunt rezervate cinci subcapitole, precedate de subcapitolul „Înainte de Mărășești”, unde găsim referiri la dispozitivele pe care se aflau armatele române și aspecte privind viața militarilor.

Preludiul luptelor de la Oituz, intitulat de autor „Munți și trecători”, pune accent pe ceea ce a însemnat patriotismul românesc. Cercurile patriotice susțineau o rezistență cât mai dură a armatei și a poporului român. De aceeași părere era și șeful misiunii franceze, proaspăt sosit în România – generalul Berthelot. Cercurile alarmiste proroceau însă o prăbușire a României. În aceste condiții, apelul regelui Ferdinand către soldatul român (cel mai important element al rezistenței naționale) – o expresie majoră a profundului patriotism românesc – a fost cât se poate de binevenit. Mai este prezentată legenda românilor din Balcani, cunoscuți, în general, sub denumirea de macedo-români sau aromâni, aflată în „Dicționar al folclorului românesc”, de Tache Papahagi, urmată de o prezentare a Văii Oituzului.

Interesantă și instructivă această legendă – merită a fi reținută. Se spune că Dumnezeu, după ce a făcut lumea, a chemat toate popoarele spre a le împărți pământul după alegerea fiecăruia. Într-un târziu, a sosit și românul, care a cerut munții. Dumnezeu, mirat, l-a întrebat: „Tocmai munții ai ales? De ce nu ceri și tu un loc mai bun?”. Românul a răspuns: „Dă-mi, Doamne, munții, căci în munți e tot ce e mai bun: pășuni pentru oi, vânt și apă rece pentru noi și, totdeauna, noi suntem aproape de Tine”. Și, în adevăr, începând cu dacii, munții au fost apropiați de sufletul nostru în permanență.

În planul strategic german de atac, trecătoarea Oituzului se afla pe primul loc, dorindu-se o izolare a trupelor din Muntenia de cele din Moldova. Generalul rus Alekseev insistase ca românii, după retragerea din Transilvania, să ajungă pe linia Siretului. Românii au hotărât, în schimb, o rezistență dârză.

Profesorul Dan Ravaru apreciază competența și patriotismul implicate în analizele bătăliilor din Valea Oituzului, exemplificând prin cea a colonelului dr. Vasile Mocanu, din cartea sa „Anotimpurile de foc ale Oituzului, August 1916 – August 1917” (Editura Militară, București, 1984). „Istoria bogată a Văii Oituzului se va întregi, în anii 1916-1917, cu trei mari bătălii de cea mai mare importanță” (p. 26).

Primele lupte s-au dat la Măgheruș. Aici s-a evidențiat, pe 13 octombrie, Brigada 5 Roșiori, la comanda căreia se afla generalul Nicolae Sinescu și în care erau încorporate regimentele 2 și 3 Roșiori, comandate de colonelul Gheorghe Naumescu, respectiv de locotenent-colonelul Grigore Romano (ambele având garnizoana la Bârlad). La Măgheruș au căzut eroic căpitanul Constantin Carp (fiul omului politic Petre P. Carp) și sergentul Mihai Ioancea.

Trupele inamice s-au îndreptat, apoi, spre Hârja, altă localitate înscrisă în ciclul luptelor de la Oituz. Luptele au continuat până în ziua de 27 octombrie, când putem vorbi despre desăvârșirea unei adevărate victorii românești. Jertfele noastre au fost pe măsura victoriei. Numai din regimentele vasluiene au fost sute de morți și 729 de răniți.

Ne aflăm la sfârșitul primei bătălii de la Oituz, când inamicul a fost nevoit să-și recunoască înfrângerea. Generalul Falkenhayn a impus renunțarea la planul strategic de rupere în două a teritoriului național și a Armatei Române. Moldova s-a dovedit de necucerit.

Pe 10 noiembrie începe a doua bătălie de pe Valea Oituzului. Sunt cunoscute trei noi divizii inamice, sub comanda generalului german Gerock, care și-a propus să străbată victorios trecătoarea. Generalul Eremia Grigorescu hotărăște însă să treacă la contra-ofensivă. Așa se face că, pe 14 noiembrie, dușmanul este alungat peste vechea frontieră. Astfel a fost închisă această „Poartă a Moldovei” (cum o numește colonelul Vasile Mocanu) prin care se străduia să pătrundă inamicul.

Dragostea de patrie, de vatra strămoșească a învins și de data aceasta, iar generalul Eremia Grigorescu a înfrânt (14 noiembrie 1916), la Oituz, trufia generalului Falkenhayn (comandantul Armatei a 9-a germană). Apoi, tot el, la Mărășești, în iulie-august 1917, pe cea a feldmareșalului Mackensen.

După nouă luni de la primele două bătălii de la Oituz, a venit cea de-a treia, mai importantă decât primele. Trupele române au trecut la o nouă reorganizare, care a ajuns până la nivel de regimente, batalioane, companii și baterii de artilerie. Au primit și un ajutor foarte important de la francezi, constând în armament modern, inclusiv tunuri și avioane. Foarte importante s-au dovedit a fi prezența misiunii militare franceze și moralul din ce în ce mai înălțător al militarilor români. Esențiale au fost și cele două legi – reforma agrară și votul universal – pentru a căror realizare venise la cârma țării, în 1914, Guvernul Brătianu.

Cea de-a treia bătălie de la Oituz s-a desfășurat în perioada 8-28 august 1917, în paralel cu cea de la Mărășești. Germanii și austriecii și-au concentrat trupele pe Oituz, având în plan ruperea frontului românesc de la Oituz, ocuparea Oneștilor și, apoi, a localității Târgu-Ocna. Prin invadarea Văii Trotușului, armata română urma să fie prinsă, ca într-un clește, de trupele generalului Rohr, pe de o parte, iar pe cealaltă parte, de armata lui Mackensen.

La începutul lui august 1917, probabilitatea unei ofensive a inamicului era tot mai evidentă. Pe 8 august se declanșează ofensiva germano-austriacă. Inamicii noștri au aruncat în luptă trupe de elită, având superioritatea numerică și tehnică. Pe 10 august, când se încheie acest prim episod al celei de-a treia bătălii de la Oituz, situația trupelor române era destul de gravă. Sosirea rezervelor și a generalului Averescu pe linia frontului au fost însă încurajatoare pentru soldații români.

În ziua de 12 august, începe marele atac pentru ocuparea zonei Cireșoaia. Românii reușesc să-i alunge pe inamici și să captureze un mare număr de prizonieri (peste 400). Pe 13 august, conducerea română organizează o contra-ofensivă și desființează mitul superiorității inamice. (va urma)


Leave a Reply