Colţul cu prieteni: A plecat Gicuţa

gicuta 3_decupPlâng îngerii cu lacrimile ploii în noaptea asta. Este 21 iunie. Acum câteva zile, pământul era crăpat de secetă. Acum plouă, aşa cum nu a mai plouat de mult timp la Vaslui. O să se revigoreze pământul pe care călcăm noi, cei care trăim şi nu ne dăm seama că viaţa şi moartea sunt atât de aproape una de alta, cum e acum noaptea aproape de zi şi vara de iarnă, iar noi, oamenii, nu mai avem timp să ne prindem de mână, să ne mai încurajăm unul pe altul cu un zâmbet. Noi, oamenii trecători. Timpul nu mai are răbdare, trece prea repede şi o tristeţe infinită se prinde în franjurii ploii de vară, care miroase deja a toamnă, nu vedeţi?
La mine a sunat încă o dată telefonul ieri, parcă pentru a mă sufoca de tot, cu încă o durere. Cea mai bună prietenă din liceu mi-a spus nemiloasele cuvinte: “A murit Gicuţa”. A fost ca şi cum mi-ar fi spus că a murit culoarea roz. Culorile create să înfrumuseţeze lumea nu mor niciodată şi nici femeile frumoase. Ştiu asta. Ele n-au voie să moară pentru că au venit pe lume să ne facă fericiţi pe noi, cei de lângă ele.
Cum să moară Gicuţa? Ea, steluţa din vârful bradului, la care priveam toţi adolescenţii ca să ne spălăm ochii de cenuşiul din jur, ea, care ne-a făcut mereu să trăim clipa magică a unui Crăciun sublim în fiecare zi când o vedeam pe holurile liceului sau în clasă, la ore, nu poate dispărea aşa, deodată, ca şi cum ar fi o frunză dusă de vânt. Începuturile noastre, ale tuturor oamenilor, sunt splendide şi fără cusur şi avem impresia că întreaga lume ni se aşază la picioare. La şaisprezece, optsprezece ani, te uiţi peste umăr, să-ţi cauţi un model.
Da, recunosc astăzi, când lacrimile îmi curg în barbă, că Gicuţa a fost modelul meu de frumuseţe. M-a inspirat şi m-a molipsit de efervescenţa rozului care curgea precum spuma de la şampanie de la ea la mine. Am fost şi eu elegantă în liceu şi poate şi pantofii mei semănau mult prea mult cu ai profesoarei mele, şi pentru asta am avut de suferit din partea altor profesori, însă asta se întâmpla pentru că mama era croitoreasă “de lux”, dar îmi şi cumpăra de toate, iar eu voiam să fiu frumoasă precum Gicuţa. Pentru mine voiam asta. Şi pentru ea.
Era o poezie a feminităţii care se năştea în mine datorită ei. Acum ştiu. Gicuţa mă inspira, iar eu compuneam în mine bucăţele din ea. E adevărat, în ani, am schimbat acea eleganţă pe opincile şi traista de aspirant la călugărie, dar şi de reporter, însă m-am înseninat şi am valsat cu ea în braţe ori de câte ori am văzut-o pe stradă, aceeaşi păpuşă delicată, cu acelaşi mers de prinţesă şi ţinută impecabilă. Când cobora ea pe strada Mihail Kogălniceanu, înfloreau castanii şi privirile oamenilor. Era ca o regină venită printre muritori.
Am mai îmbătrânit şi eu cu o primăvară, a mai trecut şi ea peste o toamnă şi am prins curaj, într-o bună zi, să-i spun despre iubirea mea, chiar în acest colţ cu prieteni, atunci când am aflat că a ieşit la pensie. Ştiu că a bucurat-o mărturisirea mea, pentru că viaţa i-a transformat şi ei visele în lacrimă, iar cei care au rănit-o i-au lăsat urme adânci în suflet. Pe chip nu s-a văzut niciodată. Cred însă că, în singurătatea ei, Gicuţa mea dragă retrăia dezamăgirile. Doar aşa, noi, femeile, suntem slabe. Lupta pentru a păşi demne pe stradă, pentru a ne zâmbi cu adevărat şi nouă şi celorlalţi e o probă de curaj în fiecare dimineaţă.
Avem nevoie să ne spună cineva că suntem iubite. Dacă nu ne e destul îngerul păzitor, care oricum este lângă noi, trebuie să existe un suflet acolo, de om, de mamă, o fiică sau un fiu, care să ne însenineze zilele. Iubite, renaştem şi avem iarăşi curajul de a spera, de a ne simţi utile şi destul de frumoase ca să deschidem uşa şi să ieşim afară, în lumea nemiloasă.
Că a fost frumoasă mereu Gicuţa, cred că este şi meritul soţului său. Îmi place să cred că, într-o mare măsură, el a apărat-o în toate bătăliile murdare pe care le-a avut de dus în lume. Nu ştiu cine a rănit-o cel mai tare pe profesoara mea de franceză sau, chiar dacă ştiu, tac. Dumnezeu să-i ierte pe toţi cei care i-au slăbit capacitatea de a fi învingătoare în toate bătăliile pe care le-a dus. Ştiu că a fost şi învinsă şi învingătoare, că a avut şi ani frumoşi, şi ani trişti şi grei, că a păşit pe cărări de lumină mereu alături de noi, elevii săi, şi de fiica, Teodora, pe care o am în amintire copil, la braţul frumoasei sale mame. Bănuiesc că s-a mistuit în urcuşuri şi căderi ca orice om, că s-a debarasat până la urmă demn de cei care i-au rănit sufletul şi care, în nimicnicia lor, au obligat-o să ducă lupte crâncene cu ea însăşi.
Nu ştiu cui i-a fost dat s-o vadă plângând pe Gicuţa, ştiu însă că aceia care am văzut-o fericită şi puternică la catedră am fost mulţi. Îi am în minte pe colegii mei, care erau îndrăgostiţi de ea şi care o adorau în secret, ca şi mine. Privesc în urmă şi nu înţeleg de ce nu am avut niciodată curajul să-i bat la poartă, deşi am trecut de atâtea ori pe dinaintea ei.
Eu tot cred că numai iubirea ne mai poate salva. Poate că iubirea mea ar fi putut-o salva pe profesoara mea de limba franceză şi n-ar fi plecat atât de repede şi de neaşteptat pe lumea cealaltă. Dar n-am avut destul timp să ajung la ea. Iertaţi-mă, doamnă profesoară! Nu aţi fost o prioritate a mea, deşi meritaţi. Acum, nu mai pot face nimic. Acum, timpul nu mai are răbdare nici cu mine. Trecutul, eternitatea mea de frumuseţi se îndepărtează subit astăzi. Marea mea de roz s-a înecat în lacrimi de-a binelea. Vreau să mă agăţ de-o barcă albă, care să mă ducă pe drum, înainte, însă în jurul meu sunt numai bărci negre. Toate îmi amintesc de moarte. De moartea Gicuţei, de plecarea ei.

Rugă îngerilor

Într-un impuls de moment, m-am gândit că sunt datoare, graţie statutului meu de fostă elevă a sa, să-i vorbesc pentru ultima dată, acolo unde se află acum, la Biserica “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Cartier. Însă, pentru că dragostea mea pentru ea, cea vie şi adevărată, este mai mare decât obişnuitele lucruri pe care le facem doar pentru că aşa se cade, cred că eu am să fug de despărţirea finală. N-o pot vedea pe Gicuţa mea într-un sicriu. Locul ei nu e niciodată acolo. Şi îngerii cred că fac sau trebuie să facă uneori compromisuri, şi cred că şi ei plâng atunci când femeile frumoase se lasă învinse de moarte. Cum să-i rog să mi-o ţină pe Gicuţa pe aripi, cum să-i conving să mi-o apere de obstacolele pe care le va întâlni pe drumul pe care o vor conduce de acum înainte?
S-a spart oglinda în care încă mă vedeam zburdând într-o lume calmă, primitoare şi neapărat roz, ca în adolescenţă. Profesoara Gicuţa Dăriescu a fost păpuşa mea de copil mare, pe care o păstram în suflet, în secret. De aceea, îl rog pe Dumnezeu să o ia în tovărăşia zarzărilor veşnic înfloriţi ai Raiului, între cele mai frumoase flori de acolo. Pentru ca Gicuţa să zâmbească din nou.
Voi, cei care-aţi cunoscut-o, elevii săi din anii 1980, 1990, 2000 şi până azi, duceţi-i o luminiţă din sufletul vostru, să-i lumineze trecerea dincolo. Să contribuim măcar aşa la ceremonia acestui sfârşit al său, atât de timpuriu, atât de nepotrivit şi de trist. Slujba de înmormântare va începe la ora 10, la Biserica Sfinţii “Petru şi Pavel”, apoi se va merge la cimitirul “Eternitatea”.

P.S. – Doamnă profesoară Gicuţa Dăriescu,
Am îndrăznit să vă spun astăzi Gicuţa de atâtea ori pentru că aşa v-am spus noi, elevii dumneavoastră, dintotdeauna. Aţi fost Gicuţa noastră şi nu mulţi profesori şi-au câştigat simpatia şi privilegiul să fie numiţi astfel. Faţă de pseudonime ca Nanu, Sandală, Porcu, Moacă etc. sau domnul profesor cutare sau profa’ de…, Gicuţa este echivalentul prietenei apropiate, pe care o admiram şi care ne înfrumuseţa viaţa de liceeni.
Atunci când ieşeaţi din clasă, la fel ca şi atunci când intraţi, ţineaţi catalogul nostru cu degetele acelea lungi şi frumoase şi ne zâmbeaţi, alintându-vă parcă şi pe dumneavoastră şi pe noi. Să ne despărţim astfel şi azi şi să ne reîntânim în eternitate. Pentru cei ce se iubesc, drumurile se întâlnesc. La revedere!

3 răspunsuri pentru: Colţul cu prieteni: A plecat Gicuţa

  1. Georgiana says:

    Doamne ce cuvinte frumoase ! Respect tie care ai scris atat de frumos ! Drum bun , Doamna Gicuta!

  2. Ionel says:

    Frumos scris și din suflet! Odihnească-se în pace! Întradevăr, a fost un îngeraș.

  3. Stelian says:

    Datorita elevelor ca Duduta profesorii nu mor. Esti mort cind esti uitat, nici o clipa inainte. Sa-i fie tarina usoara si amintirea vesnica.

Leave a Reply

%d bloggers like this: