Decanul Baroului Vaslui se destăinuie: „Privesc procesele prin prisma lor umană”

Avocatura este o meserie cu multe secrete, în care poţi avea succes imediat sau îl poţi căuta toată viaţa. Din exterior privită, unii consideră că nu este complicată sau, din contră, alţii sunt de părere că este una din cele mai grele. Din interviul în care îl avem ca protagonist pe avocatul Radu Bobârnat, decanul Baroului Vaslui, vom afla care sunt pilonii şi elementele cheie din spatele acestei profesii.

Născut pe 4 iulie 1970, Radu Bobârnat a absolvit în 1996 Facultatea de Drept a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În acelaşi an devine avocat al Baroului Vaslui, iar din 2015 este decanul acestei organizaţii.
Până să ajungă avocat, Radu Bobârnat spune că şi-a dorit, ca orice copil, să se facă şofer, poliţist, militar de carieră sau medic. A fost însă, pentru scurt timp, învăţător, pentru ca, mai apoi, să-şi dea seama că doreşte să se facă avocat.
“Toate cazurile mă marchează pentru că în toate sunt implicaţi oameni”, spune decanul Baroului Vaslui.

„Nu am regretat niciodată această alegere”

– Când eraţi mic, cum răspundeaţi la întrebarea ”Ce vrei să te faci când o să fii mare”? Ce v-a impulsionat să alegeţi cariera de avocat?
– Am trecut, ca orice copil, cred, de la meseria de şofer la cea de poliţist, apoi mă vedeam militar de carieră, pentru ca, peste mulţi ani, când deja eram în liceu (am făcut liceul pedagogic), să învăţ cu asiduitate chimia pentru a deveni medic. Nu am dat niciodată la medicină, am realizat la timp că nu era pentru mine, în schimb am devenit învăţător, profesie la care mă mai gândesc şi astăzi cu nostalgie. Deşi provin dintr-o familie de cadre didactice – părinţi profesori, bunici învăţători – m-am hotărât să rup tradiţia, absolvind facultatea de drept. Era imediat după revoluţie, se deschideau noi orizonturi şi am simţit impulsul acesta de a mă face procuror, ziceam eu atunci. Concursul pentru ocuparea unui astfel de post se dădea în luna septembrie, iar până atunci, m-am gândit că nu ar fi rău să intru în avocatură, să acumulez ceva experienţă juridică. Am fost bucuros şi mândru când m-am văzut al doilea pe Moldova în lista celor care aveau să devină procurori (concursul a fost pe zone), dar după ce a trecut acea efuziune, mi-am dat seama că profesia de avocat deja mă prinsese în mrejele ei, simţeam că se pliază mai bine pe personalitatea mea şi că o pot face cu succes. Nu am regretat niciodată această alegere.
– Este acest drum dificil? Sunt impedimente care te demoralizează la începutul carierei? Cum aţi reuşit să vă impuneţi pe ”piaţă”?
– Cred că, la început, orice profesie îţi este oarecum ”străină”, oricât de bine pregătit ai ieşi din şcoală, şi desigur că întâlneşti greutăţi, sari obstacole, cazi şi mergi mai departe, dar important este să nu abdici. În profesia de avocat, eşti sub îndrumarea unui maestru, a unui coleg cu experienţă, până promovezi un examen de definitivat, timp în care mentorul tău te lasă să-l mai substitui în diferite procese. Îmi place să cred că prestaţia mea a impresionat în mod plăcut; am dovedit că, deşi sunt la început de carieră, sunt bine pregătit şi tratez lucrurile cu seriozitate. Aşa am început să fiu căutat de cei care aveau nevoie de serviciile mele.
– Cum arată o zi normală de muncă din viaţa unui avocat? Cât staţi la birou şi cât acasă?
– O zi normală din viaţa unui avocat seamănă cu o zi normală din viaţa foarte multor oameni, adică muncind foarte mult, cu atât mai mult cu cât profesia de avocat este una liberală; veniturile pe care le încasezi ţin în exclusivitate de priceperea, de randamentul şi de eficienţa cu care lucrezi. Merg la birou dimineaţa şi beau o cafea, în timp ce mai aprofundez unele lucruri ce ţin de procesele din ziua respectivă, apoi mă duc la instanţă. Uneori e foarte greu căci am procese în diferite localităţi, Huşi, Vaslui, Iaşi sau chiar mai departe, şi trebuie să-mi calculez timpul să ajung la toate. Dacă programul meu nu este foarte aglomerat, iau masa de prânz acasă şi îmi permit o oră, două de relaxare, apoi merg din nou la cabinet să stau de vorbă cu clienţii anunţaţi. De multe ori, programul se prelungeşte pentru că vin persoane cu care nu am stabilit o întâlnire în prealabil, dar încerc să nu le refuz căci fiecare are o problemă care pentru propria persoană este foarte importantă şi nu suferă amânare.
– Unde e mai frumos, în penal sau în civil?
– Şi în penal şi în civil este vorba de oameni, despre cum au gândit la un moment dat, cum au acţionat, din ce perspectivă văd o anumită situaţie. Vreau să spun că privesc procesele prin prisma lor umană, particulară, individuală, mai puţin mă gândesc dacă procesul e civil sau penal. Deci, nu mi-am pus problema care dintre cele două forme îmi este mie mai la îndemână. Totuşi, ca să le diferenţiez cumva, aş zice că în cazul celor penale, când procesul a ajuns în faza finală, se simte o mai mare încărcătură emoţională din partea celor implicaţi, decât în cazul speţelor civile.

„Un avocat de succes nu trebuie să spună în instanţă ce vrea să audă clientul, ci acele lucruri pe care trebuie să le audă judecătorul”

– Ce norme etice aţi urmat pe parcursul carierei? Pe ce criterii acceptaţi să lucraţi într-un dosar?
– Ştim despre medici că depun un jurământ atunci când îşi încep meseria, dar puţini ştiu că şi avocaţii procedează la fel, făcând legământ că-şi vor face profesia cu cinste şi demnitate. Mai presus de toate eu pun interesele clientului meu şi îl apăr cu toată convingerea că merită o judecată dreaptă, indiferent ce faptă a făcut. Când accept un dosar, nu gândesc în termenii că omul are dreptate sau nu, e vinovat sau nu, pentru că, de cele mai multe ori, lucrurile au mai multe faţete, intervine şi latura umană, subiectivă. Prin demersul meu, trebuie să uzez de litera legii ca să încadrez fapta pentru a fi judecată corect şi pledez în sensul acesta. Mai uşor îmi vine să vă spun când nu accept un caz: atunci când nu am timpul necesar să mă ocup de el, când consider că dorinţa persoanei în cauză nu este realizabilă, când există unele incompatibilităţi sau când am suspiciunea că nu mi se spune tot adevărul. Dacă îmi permiteţi o mică glumă, e cam ca la preot. Un avocat, pentru a accepta o cauză şi a te apăra cel mai bine, trebuie să cunoască în amănunt faptele ce urmează a fi judecate. Ca să ai o prestaţie bună în instanţă, trebuie să fii foarte bine pregătit teoretic, iar acele cunoştinţe să se oglindească în modul în care încerci soluţionarea fiecărei speţe în parte. Bineînţeles că nu strică dacă eşti orator bun, ai abilitatea de a expune lucrurile clar şi dacă te poţi adapta cu uşurinţă la situaţiile noi, ivite în diferite contexte. Un avocat de succes nu trebuie să spună în instanţă ce vrea să audă clientul, ci acele lucruri pe care trebuie să le audă judecătorul.
– Care este cel mai important caz care v-a marcat?
– Într-un fel sau altul, toate cazurile mă marchează pentru că în toate sunt implicaţi oameni. În dosarul unui divorţ banal se poate ascunde tragedia unor copii; în cazul frecventelor ieşiri din indiviziune, se ajunge uneori la scindarea familiei. Totuşi, întrebarea dumneavoastră a trezit în mine amintirea unui proces în care au fost implicate aproape 200 de persoane, angajate la Filatura Huşi. Am mai avut procese colective, dar atunci eram tânăr, la început de drum, într-o perioadă când se prezuma că statul are întotdeauna dreptate şi de aceea câştigarea procesului mi-a adus o mare bucurie. Le mulţumesc acelor oameni că au avut încredere în mine, făcându-mă să lupt cu toate forţele ca să nu-i dezamăgesc.
– Există o relaţie armonioasă între colegii de breaslă sau sunt şi animozităţi? Confruntările în instanţă se ”joacă” fair-play?
– În general, este o relaţie armonioasă între colegii de breaslă, dar există şi animozităţi, ca în fiecare domeniu. Ne autoeducăm să facem o distincţie foarte clară între activitatea profesională şi relaţiile de dincolo de ea. Mulţi clienţi sunt suspicioşi când văd că ne salutăm cordial pe holuri, ne dăm mâna sau ne zâmbim, dar trebuie să ştie că un avocat care şi-a trădat clientul e ca şi cum şi-ar fi dat demisia din această profesie, nu mai are ce căuta acolo. E stigmatizat nu numai de omul în cauză, ci şi de colegi, pierde încrederea tuturor. Cât despre ”jocul” fair-play, poate la noi termenul e mai larg decât în alte domenii căci, într-un fel, se bazează pe specularea vulnerabilităţii adversarului, însă şi în cazul nostru există o limită.
– Cum vi se par absolvenţii de Drept de astăzi? Ce-i recomandaţi unui tânăr care vrea să meargă pe acelaşi drum ca dumneavoastră?
– Să ştiţi că eu nu prea sunt de acord cu părerea că generaţiile de azi se deosebesc mult de cele din trecut, ”de pe vremea mea”, ca să folosesc o expresie uzitată. Poate contextul e un pic altul. Un tânăr, ca să ajungă avocat, trebuie să treacă prin nişte examene destul de complexe, de aceea sfatul meu este să înveţe cu toată seriozitatea.

”Omul bun trebuie să se supună legilor rele ca să nu permită omului rău să violeze legile bune”

– Care este cel mai mare vis al unui avocat?
– Să câştige următorul proces? Să câştige toate procesele? Să aibă abilitatea de a găsi soluţii la toate problemele din dosarele lui? Cam în zona asta duc visele unui avocat. Visele omului care este avocat sunt complexe şi diverse.
– Credeţi în reţele de socializare? Acordaţi consultaţii pe Facebook?
– Nu am nimic împotriva reţelelor de socializare, chiar dacă eu nu sunt prea activ în această zonă, mai degrabă aş putea spune că sunt un consumator de informaţii pe care le găsesc aici. Mă relaxează, mă amuză să mă uit pe Facebook, dar nu dau consultaţii în acest mod. Nici nu am timp pentru aşa ceva. Şi apoi, când îi spui cuiva părerea cu privire la o problemă pe care o are, nu o faci doar ca să te găseşti în treabă. O faci într-un mod responsabil, studiind documentele pe care se bazează speţa, altfel consultaţia se duce în zona diletantismului, a lipsei de profesionalism.
– Profesia de avocat lasă loc şi pentru viaţa de familie?
– Dacă îmi permiteţi o metaforă, profesia de avocat este foarte posesivă, uneori egoistă, alteori acaparatoare, dar oricât ar fi de ademenitor glasul ei de sirenă, nu are puterea de a domina plăcerea şi dorinţa de a fi cu cei dragi. În ceea ce mă priveşte pe mine, încerc să fac un echilibru între viaţa de familie şi profesie, lucru pe care simt că îl apreciază şi fiul şi soţia mea.
– Dacă aţi avea nevoie de un avocat, l-aţi angaja pe cel cu onorariul cel mai mic sau pe cel cu onorariul foarte mare?
– Dacă aş avea nevoie de un avocat, m-aş angaja pe mine. Lăsând gluma la o parte, chiar îmi este greu să vă răspund la această întrebare căci motivele oamenilor sunt foarte diverse atunci când optează pentru un avocat sau altul. Cred că l-aş alege pe acela care aş simţi eu că îmi poate pleda cel mai bine cauza, fără să mă gândesc la criteriul bănesc.
– Cât adevăr este în zicalele ”Decât să-ţi angajezi un avocat, mai bine cumperi un judecător”, ”Avocaţii buni cunosc legea, iar avocaţii extraordinari îl cunosc pe judecător”?
– Nu ştiu valoarea de adevăr a acestor zicale, deşi înţelepciunea populară este fără cusur. Mie îmi place un citat celebru din Socrate: ”Omul bun trebuie să se supună legilor rele ca să nu permită omului rău să violeze legile bune” şi de asemenea, cred cu tărie, că esenţa dreptăţii constă în faptul că ”Nimeni nu e mai presus de lege”.

Leave a Reply