După-amiezi culturale la Vaslui: Marin Preda – între realitate și orizontul ficțional


Dacă ne gândim la circumstanțele nefirești și controversate în care a sfârșit Marin Preda la Mogoșoaia, înțelegem că, în cazul său, istoria mare s-a intersectat cu istoria mică și această interferență nefastă i-a decis destinul.

În ciclul de conferințe pe teme de cultură, literatură și artă, inițiat cu trei ani în urmă de Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui, în colaborare cu Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, prof.univ.dr. Constantin Dram a vorbit recent despre “Istoria mare și istoriile mici. Marin Preda – iluzia ficționalului”. De la dispariția marelui prozator au trecut – vai! – 37 de ani (1980), o pierdere ireparabilă pentru literatura română postbelică. Manifestarea în sine s-a constituit și într-un omagiu postum adus unei conștiințe morale moderne, unui autor de ficțiuni și autoficțiuni ce au marcat decisiv proza noastră. Cum alături de adulți se aflau numeroși elevi de liceu, a fost un prilej nimerit pentru a răspunde unor interogații ce interesează toate vârstele: Ce mai spune opera lui Marin Preda cititorului actual? Care este ecoul imaginarului său artistic în mentalul colectiv românesc? Care sunt criteriile estetice în temeiul cărora putem judeca perenitatea operei prediste?
Specializat în literatură universală și comparată, conferențiarul a găsit nimerit să se întoarcă la un timp imemorial, la omul ancestral, fie omul de Neanderthal, fie omul de Cromagnon, fie „Homo Sapiens”, la zorii umanității, fixați cronologic de către experți cu aproximativ două milioane de ani în urmă. Vestigii culturale, picturi rupestre, reprezentări grafice ale omului primitiv datează de circa 40.000 de ani. Suntem vechi pe pământ, dar și de dată recentă, dacă ne raportăm la vârsta universului. Pe o axă diacronică, istoria mare este făurită de personalități accentuate (Napoleon, Hitler, Stalin ș.a.), este suportată de cei mulți (istoria ca experiență traumatizantă) și interpretată de câțiva (tălmăcire/răstălmăcire), numiți îndeobște istorici. Altfel spus, istoria însăși a creat aceste trei categorii de oameni. Gândirea umană a descoperit la un moment dat o relație ciudată, aceea dintre real și ficțional, dintre realitate și artă. Aristotel a impus conceptul de mimesis, arta ca reflectare a realității. Platon a statornicit „lumea ideilor eterne” a arhetipurilor imuabile, pe care le imită realitatea fenomenologică; arta devine finalmente o copie a copiei modelelor veșnice. Oameni de cele mai diverse condiții psiho-intelectuale au exclamat de-a lungul timpului: „Viața mea a fost un roman!”, „Viața mea e ca un film!”. Capodopere literare s-au nutrit din realitate, prin transfigurare. Aceasta este calea clasică. Dar experiența istorică ne-a arătat și drumul invers: arta influențează realitatea. Romane ale secolului al XIX-lea au impus o anumită vestimentație; filmul a impus un tip masculin: dandy, insul spilcuit, cu ținută de ultim răcnet, frecventator de saloane simandicoase, spectator de teatru sau de operă, boem superior cu vervă și spirit și cel mai adesea craidon infatigabil. Muzica a promovat în anii ’60 un tip de frizură prin formațiile „beat” (The Beatles), un stil de a cânta (gesticulație și atitudine corporală) iar în subsidiar o pledoarie prin liberalizarea sexuală.
Istoria mare este oficializată, obiectivă, neiertătoare și nu o dată tragică. Părintele istoriei, Herodot, atestă un mare paradox: „Istoriile” sale sunt împărțite în nouă cărți și botezate după numele celor nouă muze. Iată cum muzele ajută istoria! Cărțile cuprind legende, fabule, întâmplări cu tâlc, snoave, mituri etc. și este semnificativ faptul că romanele antice se trag din istoriile lui Herodot. Istoria ca știință se naște relativ târziu, în perioada pașoptismului european, la finalul epocii romantice. Câteodată, legenda premerge evenimentului istoric: 1.800 de ani nimeni n-a crezut că războiul troian s-a desfășurat aievea. A trebuit să se nască un german perseverent care va descoperi în cele din urmă cetatea Troia și, în felul acesta, realitatea a risipit legenda.
Când oamenii s-au desprins de regnul animal, dobândind conștiință de sine, poziția bipedă, verticală, și o viziune asupra lumii, atunci s-a născut imaginarul artistic, adică o sumă de reprezentări ce exprimă atitudinea omului în fața realității. O săgeată desenată pe un perete de peșteră, orientată cu vârful în sus, iată simbolul aspirației ascensionale; un punct înconjurat de un cerc a plăcut atât de mult egiptenilor, încât a devenit ideogramă. Pornind de la aceste simboluri grafice, ulterior, s-au născut alfabetul, limba și apoi literatura de ficțiune. Omul simplu nu făcea deosebire dintre ficțiune și lumea reală. Preceptul medieval “Nihil sine Deo!” era convertit în axioma „Tot ce-i scris este adevărat!”. Cărțile vechi, cu legături somptuoase și scumpe, din aur, argint, alpaca, piele de animal, scoarță de copac, sunt codex-uri, veritabile culegeri cu de toate: informații din zoologie, texte teologice, legi, povestioare morale etc. Datorăm lui Chrétien de Trois nașterea unor personaje memorabile precum Merlin, Arthur, Lancelot, cavalerii Mesei Rotunde, Sfântul Graal. Capodopera lui Cervantes, avându-l ca protagonist pe Don Quijote, reconfirmă axioma ficțiunii care bate realitatea. Eroul vrea să schimbe Spania, își făurește iluzii, grație unei fantezii productive, și pleacă după aceste iluzii, mânat de dorința irepresibilă de a izbândi. La un moment dat, Sancho Panza meditează asupra unei situații insolite: a aflat că el și stăpânul său au devenit personaje de roman și se întreabă cât de fidel este figura lor transformată artistic.

“Ultimul țăran”

Revenind la Marin Preda, conferențiarul a făcut o disociere subtilă între operele de pură ficțiune și cele care conțin și o meditație în marginea literaturii, precum și detalii despre cum se scriu cărțile. Din prima categorie fac parte Moromeții (volumele I și II), Marele singuratic, Delirul. Acest din urmă roman a fost proiectat în două volume, dar nu a apărut decât primul (în 1975). Dacă avem în vedere ecoul uriaș în conștiința publică și unele reacții externe negatoare, putem presupune că scrierea celei de-a doua cărți a fost oprită de mai-marii sistemului totalitar. Metafora titlului este străvezie: războiul este o formă de delir colectiv, imposibil de stăvilit atunci când este atinsă masa critică. Alte cărți ale scriitorului intră întrucâtva în spațiul meta-literaturii, al considerațiilor despre actul creației, despre rolul romancierului în cetate, despre perenitatea creației ficționale: Imposibila întoarcere, Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur și Viața ca o pradă, care conține o rememorare autobiografică a odiseei școlare.
Aflăm din confesiunile scriitorului cum se edifică o operă literară și în ce constă misterul creației, săvârșit în laboratorul intim, acolo unde își dau întâlnire vocația și inspirația. Istoria mare poate schimba destinul popoarelor; istoria mică este aceea a fiecăruia dintre noi, fie mai spectaculoasă, fie mai ternă. În context se naște o întrebare legitimă: Cât anume este istorie în Delirul și cât literatură de ficțiune? Dozajul este greu de stabilit fiindcă decizia ultimă aparține voinței auctoriale. Două conștiințe lucide ale secolului al XX-lea au lansat avertismente cu privire la ravagiile devastatoare pe care le poate provoca istoria mare: Marin Preda, în Delirul, și Mihail Sadoveanu, în Divanul persian. Dacă ne gândim la circumstanțele nefirești și controversate în care a sfârșit Marin Preda la Mogoșoaia, înțelegem că, în cazul său, istoria mare s-a intersectat cu istoria mică și această interferență nefastă i-a decis destinul.
Mai importantă rămâne însă conexiunea esențială dintre istoria reală și ficțiunea predistă. Actul creației rămâne inefabil, dar autorul Moromeților considera – paradoxal – că într-o construcție romanescă evenimentele sunt „inventate”/recreate și doar sentimentele sunt eterne. Ilie Moromete, țăranul arhetipal, „ultimul țăran” într-o istorie convulsionată, a trăit toată viața în orizontul iluziei, aidoma fascinantului Don Quijote: iluzia că băieții cei mari vor rămâne lângă el și-l vor ajuta în gospodărie până la bătrânețe; iluzia că fetele își vor întemeia familii în Siliștea-Gumești, vor avea copii și el va fi înconjurat de nepoți șamd. Volumul de eseuri Imposibila întoarcere are un titlu premonitoriu, revelator pentru destinul scriitorului însuși: a simțit că nu se mai poate întoarce în satul natal fiindcă acel sat nu mai „există”, a intrat în ficțiune și, odată cu el, a dispărut și țăranul român.
Ultima observație a universitarului Constantin Dram aruncă o lumină edificatoare asupra sensului întregii demonstrații critice: Marin Preda a trăit la granița fragilă ce separă discret realitatea de ficțiune, adică într-un univers fluid care face ca domeniile respective să fie oricând interșanjabile, desigur, în spațiul speculativului. Nutrim speranța că expunerea doct-accesibilă a fost pe placul grupului compact de elevi de liceu, exponenții unor generații pentru care Marin Preda poate fi mult mai mult decât un subiect de bacalaureat, banalizat prin repetiție.


Leave a Reply