Eckhart Tolle – “Puterea prezentului” (XIV): Atingerea conştiinţei pure

Când deveniţi conştient de Fiinţă, ceea ce se întâmplă de fapt este că Fiinţa devine conştientă de ea însăşi – aceasta este prezenţa. Deoarece Fiinţa, conştiinţa şi viaţa sunt sinonime, am putea spune că prezenţa înseamnă conştiinţa care devine conştientă de sine sau viaţa care ajunge la autoconştientizare. Dar nu vă ataşaţi prea mult de cuvinte şi nu faceţi un efort pentru a înţelege aceste lucruri. Nu aveţi nevoie să înţelegeţi nimic pen­tru a putea deveni prezent.
În Biblie, Dumnezeu declară: „Eu sunt Alfa şi Omega. Eu sunt cel viu”. În lumea atemporală în care există Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi casa dumneavoastră, începutul şi sfârşitul, Alfa şi Omega sunt una, iar esenţa tuturor lucrurilor care au existat şi vor exista vreodată este etern prezentă într-o stare nemanifestă de unitate şi perfecţiune, complet dincolo de orice lucru pe care l-ar putea imagina sau înţelege vreodată mintea umană. În lumea noastră de forme aparent separate, totuşi, perfecţiunea atemporală este un concept inimaginabil. Aici chiar şi conştiinţa, lumina ivită din Sursa eternă, pare supusă unui proces de dezvoltare, dar asta numai din cauza percepţiei noastre limitate. În termeni absoluţi, lucrurile nu stau aşa. Totuşi, daţi-mi voie să continui să vorbesc un moment despre evoluţia conştiinţei în această lume.
Tot ceea ce există conţine Fiinţa, conţine esenţa lui Dumnezeu, are un anumit grad de conştiinţă. Chiar şi o piatră are o conştiinţă rudimentară, altfel nu ar exista, iar atomii şi moleculele sale s-ar dispersa. Totul este viu. Soarele, Pământul, plantele, animalele, oamenii – toate sunt expresii ale conştiinţei în diferite grade, conştiinţă manifestată ca formă.
Lumea apare atunci când conştiinţa ia diferite forme, mentale sau materiale. Gândiţi-vă la milioanele de forme de viaţă de pe această planetă. Din mare, de pe pământ, din aer – şi fiecare dintre ele este reprodusă de milioane de ori. În ce scop? Există o entitate sau o fiinţă prinsă într-un joc, care se joacă cu formele? Aceasta este întrebarea pe care şi-au pus-o vechii înţelepţi din India. Ei au văzut lumea ca un fel de joc divin pe care îl joacă Dumnezeu. Formele de viaţă individuală nu sunt, evident, foarte importante în acest joc. În mediul marin, majoritatea formelor de viaţă nu supravieţuiesc mai mult de câteva minute după naştere. Forma umană se transformă şi ea în ţărână mult prea repede, iar când a dispărut, este ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Este acest lucru tragic sau crud? Numai în cazul în care creaţi o identitate separată pentru fiecare formă, atunci când uitaţi că acea conştiinţă a fiecăreia este esenţa lui Dumnezeu, ce se exprimă pe sine prin formă. Dar nu ştiţi cu adevărat acest lucru până când nu vă daţi seama de apartenenţa dumneavoastră la esenţa lui Dumnezeu drept conştiinţă pură.
Dacă un peşte se naşte în acvariul dumneavoastră şi îi daţi numele de John, scrieţi un certificat de naştere, îi povestiţi istoria familiei lui şi peste două minute este înghiţit de un alt peşte – este un lucru tragic. Dar este tragic numai pentru că dumneavoastră aţi proiectat un sine individual acolo unde nu exista. Aţi luat o fracţiune dintr-un proces dinamic şi aţi făcut din ea o entitate separată.
Conştiinţa îşi pune masca formelor până când acestea ating o asemenea complexitate, încât se pierde complet în ele. Conştiinţa omului contemporan s-a identificat complet cu masca ei. Se cunoaşte pe sine numai ca formă, şi de aceea trăieşte temându-se că forma sa fizică sau psihologică va fi anihilată. Aceasta este mintea dominată de sinele fals, şi în acest moment apar disfuncţii considerabile. După cum vedem acum, se pare că a decurs total greşit ceva în lanţul evolutiv. Dar chiar şi asta face parte din jocul divin. În final, presiunea suferinţei create de această aparentă disfuncţionalitate forţează conştiinţa să se desprindă din identificarea cu forma şi să se trezească din visul formei: îşi regăseşte conştiinţa de sine, dar la un nivel mult mai profund decât atunci când a pierdut-o.
Acest proces este explicat de Iisus în parabola fiului rătăcitor, care pleacă de la casa tatălui său, îşi risipeşte averea, ajunge un cerşetor şi este apoi forţat de suferinţele sale să se întoarcă aca­să. Când se întoarce, tatăl său îl iubeşte mai mult decât înainte. Starea fiului este aşa cum era şi înainte, şi totuşi diferită. Acum are o dimensiune în plus – profunzimea. Parabola descrie călătoria de la perfecţiunea inconştientă, prin imperfecţiunea aparentă şi „rău”, până la perfecţiunea conştientă.

Faptul de a deveni prezent ca observator al minţii

Ori de câte ori urmăriţi mintea, vă retrageţi conştiinţa din formele mentale, aceasta transformându-se atunci în ceea ce noi numim observator sau martor. Prin urmare, observatorul – conştiinţa pură dincolo de formă – devine mai puternic, iar formaţiunile mentale devin mai slabe. Când vorbim despre observarea minţii, personalizăm un eveniment de importanţă cosmică: prin dumneavoastră, conştiinţa se trezeşte din visul ei de identificare cu forma şi se retrage din formă. Acest lucru prevesteşte – dar, de fapt, participă – la un eveniment aflat probabil în viitorul îndepărtat din punctul de vedere al timpului cronologic. Evenimentul se numeşte sfârşitul lumii.
Când conştiinţa se eliberează pe sine din identificarea cu formele fizice şi mentale, devine ceea ce noi am putea numi conştiinţă sau prezenţă pură ori iluminată. Acest lucru li s-a întâmplat deja câtorva persoane şi se pare că este destinat să se întâmple din nou la o scară mult mai largă, deşi nu există nicio garanţie că v-a fi aşa. Cei mai mulţi oameni se află încă în ghearele modului de conştiinţă dominat de sinele fals: se identifică cu mintea lor şi sunt conduşi de ea. Dacă, la un mo­ment dat, nu se vor elibera de mintea lor, aceasta îi va distruge. Vor trăi din ce în ce mai mult în confuzie, conflict, violenţă, boală, disperare, nebunie. Mintea dominată de sinele fals a devenit un vas care se scufundă. Dacă nu vă debarcaţi la timp, vă veţi scufunda împreună cu ea. Mintea colectivă dominată de sinele fals a devenit cea mai periculoasă şi mai distructivă entitate care a locuit vreodată pe această planetă.
Ne putem întreba: ce se va întâmpla cu planeta, în cazul în care conştiinţa umană rămâne neschimbată? Pentru majoritatea oamenilor, singura întrerupere în dominaţia minţii este revenirea ocazională la un nivel de conştiinţă inferior gândirii. Fiecare dintre noi face acest lucru în fiecare seară, în timpul somnului. Dar acelaşi lucru are loc într-o anumită măsură şi prin sex, alcool şi alte droguri ce suprimă activitatea mentală excesivă. Dacă nu ar exista alcoolul, tranchilizantele, antidepresivele şi substanţele ilegale, care sunt, toate, consumate în cantităţi imense, nebunia minţii umane ar deveni şi mai evidentă. Cred că, dacă ar fi lipsiţi de formele lor de drog, mare parte dintre oameni ar deveni un pericol pentru sine şi pentru alţii. Aceste droguri şi medicamente vă menţin blocaţi într-un mod de funcţionare eronat. Folosirea lor pe scară largă nu face decât să întârzie colapsul vechilor structuri mentale şi ivirea unei conştiinţe superioare. Deşi utilizatorii individuali găsesc o anumită eliberare faţă de tortura zilnică impusă de mintea lor, ei sunt împiedicaţi să genereze suficientă prezenţă conştientă pentru a se ridica deasupra gândurilor şi a-şi găsi astfel adevărata eliberare.
Revenirea la un nivel de conştiinţă inferior minţii, adică nivelul anterior gândirii al strămoşilor noştri, al animalelor şi plantelor, nu este o opţiune valabilă pentru noi. Nu există cale de întoarcere. Pentru ca rasa umană să supravieţuiască, ea trebuie să avanseze la stadiul următor. Conştiinţa evoluează în tot universul sub miliarde de forme. Prin urmare, chiar dacă nu vom reuşi, acest lucru nu va avea nicio importanţă la scară cosmică. Conştiinţa nu poate să piardă ceva vreodată, aşa că ea s-ar exprima pur şi simplu printr-o altă formă. Chiar faptul că vă vorbesc aici, iar dumneavoastră mă ascultaţi sau citiţi această carte este un semn clar că noua conştiinţă îşi apără un punct de sprijin pe această planetă.
În această activitate nu este implicat nimic personal: eu nu vă învăţ nimic. Dumneavoastră sunteţi conştiinţa şi vă ascultaţi pe dumneavoastră înşivă. Există un proverb în Orient: „Profesorul şi învăţăcelul creează împreună învăţătura”. Oricum, cuvintele în sine nu sunt importante. Ele nu sunt Adevărul, doar arată spre el. Eu vă vorbesc în starea de prezenţă şi în timpul acesta s-ar putea să reuşiţi să veniţi alături de mine. Deşi fiecare cuvânt pe care îl folosesc are, desigur, o istorie şi vine din trecut, ca de altfel tot limbajul, cuvintele pe care vi le adresez acum vibrează de înalta energie a prezenţei, total diferită de sensul pe care îl exprimă cuvintele în calitate de simple cuvinte.
Tăcerea este cel mai puternic vehicul al prezenţei, aşa că atunci când citiţi sau mă ascultaţi vorbind, conştientizaţi liniştea dintre şi din spatele cuvintelor. Conştientizaţi pauzele. Ascultarea liniştii, oriunde v-aţi afla, este o cale directă şi uşoară de a deveni prezent. Chiar dacă există zgomote, printre ele şi în spatele lor va exista întotdeauna liniştea. Ascultarea liniştii produce imediat liniştea interioară. Numai liniştirea poate percepe liniştea din exterior. Şi ce altceva este liniştirea decât prezenţa, conştiinţa eliberată de formele gândirii?

Cristos: realitatea prezenţei dumneavoastră divine

Nu vă ataşaţi de niciun cuvânt. Puteţi înlocui cuvântul „Cristos” cu prezenţă, dacă acesta este mai semnificativ pentru dumneavoastră. Cristos a fost esenţa dumneavoastră divină sau Sinele, cum este numit uneori în Orient. Singura diferenţă între Cristos şi prezenţă este că primul cuvânt se referă la divinitatea care există în dumneavoastră indiferent dacă sunteţi conştient de ea sau nu, în timp ce prezenţa înseamnă divinitatea sau esenţa divină trezită.
Multe neînţelegeri şi credinţe false legate de Cristos se vor lămuri dacă veţi realiza că nu există trecut şi viitor în Cristos. A spune că Cristos a fost sau va fi este o contradicţie în termeni. Isus a existat. El a fost omul care a trăit acum 2.000 de ani şi a realizat prezenţa divină, adevărata sa natură. Şi astfel a spus: „Înainte de Abraham sunt eu”. El nu a spus: „Am existat şi înainte de naşterea lui Abraham”. Acest lucru ar fi însemnat că el se mai afla încă în dimensiunea timpului şi a identităţii ca formă. Este ca o afirmaţie Zen de o mare profunzime. Isus a încercat să exprime direct, nu prin gândire discursivă, înţelesul prezenţei, al realizării de sine. El depăşise dimensiunea conştiinţei guvernate de timp şi intrase în lumea atemporalităţii. Dimensiunea eternităţii pătrunsese în această lume. Desigur, eternitatea nu înseamnă un timp nesfârşit, ci absenţa timpului. Astfel, omul Isus a devenit Cristos, un vehicul al conştiinţei pure. Cum se defineşte pe sine Dumnezeu în Biblie? A spus cumva Dumnezeu: „Eu am fost dintotdeauna şi voi exista întotdeauna”? Sigur că nu. Acest lucru ar fi conferit realitate trecutului şi viitorului. Dumnezeu a spus: „Eu sunt cel ce sunt”. Aici nu există timp, doar prezenţă.
„A doua venire” a lui Cristos este o transformare a conştiinţei umane, o trecere de la timp la prezenţă, de la gândire la conştiinţă pură, şi nu venirea unui bărbat sau a unei femei. Dacă „Cristos” s-ar reîntoarce mâine sub o formă exterioară, ce altceva ar putea el sau ea să ne spună decât: „Eu sunt Adevărul. Eu sunt prezenţa divină. Eu sunt viaţa eternă. Eu mă aflu în tine. Eu sunt aici. Eu sunt Acum”.
Nu-l personalizaţi niciodată pe Cristos. Nu faceţi din Cristos o identitate formală. Avatarurile, mamele divine, maeştrii iluminaţi, cei foarte puţini care sunt autentici, nu sunt speciali ca persoane. Fără un sine fals pe care să-l menţină, să-l apere şi să-l hrănească, ei sunt mai simpli, mai comuni decât o femeie sau un bărbat oarecare. Orice persoană cu un sine fals puternic i-ar considera nesemnificativi sau, mai probabil, i-ar trece complet cu vederea. Dacă vă simţiţi atras de un maestru spiritual este pentru că în dumneavoastră există deja suficientă prezenţă pentru a recunoaşte prezenţa în altul. Au fost mulţi oameni care nu i-au recunoscut pe Isus sau pe Buddha, aşa cum există şi au existat mereu oameni care se simt atraşi de maeştri falşi. Sinele fals al cuiva se simte atras de un sine fals mai cuprinzător. Întunericul nu poate recunoaşte lumina. Numai lumina poate recunoaşte lumina. Aşa că să nu credeţi că lumina se află în afara dumneavoastră sau că ea nu poate veni decât sub o anumită formă. Dacă numai maestrul dumneavoastră este personificarea lui Dumnezeu, atunci cine sunteţi dumneavoastră? Orice formă de exclusivism este identificarea cu forma, iar identificarea cu forma înseamnă sine fals, indiferent cât de bine ascuns este el.
Folosiţi prezenţa maestrului pentru a vă reflecta propria identitate, dincolo de nume şi de formă, pentru a vă întoarce la dumneavoastră şi a deveni mai prezent dumneavoastră înşivă. Veţi realiza curând că nu există „al meu” sau „al tău” în prezenţă.

Leave a Reply