Eckhart Tolle – “Puterea prezentului” (XX): Moartea conştientă

În afară de somnul fără vise, despre care am vorbit deja, mai există o altă poartă involuntară. Ea se deschide pentru foarte scurt timp în momentul morţii fizice. Chiar dacă aţi ratat toate celelalte ocazii de realizare spirituală în timpul vieţii, o ultimă poartă se va deschide pentru dumneavoastră imediat după ce corpul a murit.
Există nenumărate relatări ale celor care au avut impresia vizuală a acestei porţi sub forma unei lumini strălucitoare şi apoi s-au întors din ceea ce este cunoscut sub numele de experienţă a morţii clinice. Mulţi dintre ei au vorbit şi despre un sentiment de beatitudine şi pace profundă. În Cartea tibetană a morţilor, este descrisă ca „splendoarea luminoasă a luminii incolore a Nimicului”, despre care se spune că este „eul nostru adevărat”. Această poartă se deschide doar pentru foarte scurt timp şi, dacă nu aţi întâlnit deja dimensiunea Nemanifestului în decursul vieţii, este foarte probabil să o rataţi. Cei mai mulţi oameni poartă cu sine prea multă rezistenţă reziduală, prea multă frică, un ataşament prea mare faţă de experienţa senzorială, o identificare prea puternică cu lumea manifestă. Aşa că, văzând poarta, se îndepărtează înfricoşaţi şi apoi îşi pierd conştiinţa. Cele mai multe dintre lucrurile care se întâmplă după aceasta sunt involuntare şi automate. În final, apare un nou ciclu al naşterii şi al morţii. Prezenţa lor nu a fost încă suficient de puternică pentru nemurirea conştientă.
Ca şi la celelalte porţi, natura dumneavoastră radiantă rămâne, dar nu şi personalitatea. În orice caz, tot ceea ce este real sau valoros în personalitatea dumneavoastră este natura dumneavoastră adevărată, a cărei strălucire răzbate dincolo de iluzii. Ea nu se pierde niciodată. Nimic din ceea ce este valoros – niciun lucru real – nu se pierde vreodată.
Apropierea morţii şi moartea însăşi, disoluţia formei fizice, reprezintă întotdeauna o ocazie minunată pentru realizarea spirituală. Această ocazie este pierdută în mod tragic de cele mai multe ori, de vreme ce trăim într-o cultură care nu ştie aproape nimic despre moarte, aşa cum nu ştie aproape nimic despre niciunul dintre lucrurile care contează cu adevărat.
Fiecare poartă este o poartă a morţii, moartea sinelui. Când treceţi prin ea, încetaţi să vă mai construiţi identitatea din forma psihologică înjghebată de minte. Atunci realizaţi că moartea este o iluzie, aşa cum identificarea dumneavoastră cu forma era o iluzie. Moartea de fapt înseamnă sfârşitul iluziei. Este dureroasă numai atât timp cât vă agăţaţi de iluzie.

Relaţii evoluate

Majoritatea oamenilor aleargă după plăcerile fizice sau diferite forme de gratificaţie psihologică deoarece cred că aceste lucruri îi vor face fericiţi sau îi vor elibera de un sentiment de frică sau de lipsă. Fericirea poate fi percepută ca un sentiment de trăire mai intensă, atinsă prin intermediul plăcerii fizice, sau ca un sentiment mai sigur şi mai complet al sinelui, atins printr-o formă sau alta de gratificaţie psihologică.
Aceasta este căutarea mântuirii ce provine dintr-un sentiment de insatisfacţie sau de lipsă. Invariabil, orice satisfacţie pe care o va obţine o astfel de persoană este de scurtă durată, aşa că starea de satisfacţie sau de împlinire este de obicei proiectată din nou într-un punct imaginar, departe de aici şi acum. „Când voi obţine X sau mă voi elibera de Y, atunci îmi va fi bine”. Acesta este cadrul mental inconştient ce creează iluzia mântuirii în viitor.
Adevărata mântuire este împlinirea, pacea, viaţa în toată plenitudinea ei. Înseamnă să fii tu însuţi, să simţi în interior acea stare de bine pentru care să nu existe o stare opusă, bucuria de a trăi care nu depinde de nimic altceva decât de ea însăşi. Această stare este resimţită nu ca o experienţă trecătoare, ci ca o prezenţă constantă. Într-un limbaj teist, aceasta înseamnă „să-l cunoşti pe Dumnezeu” nu ca pe un lucru exterior, ci ca pe esenţa proprie cea mai profundă. Adevărata mântuire este să ne cunoaştem pe noi înşine ca părţi inseparabile ale Vieţii Unificate din afara timpului şi a formei, Viaţă din care vine tot ceea ce există. Adevărata mântuire este o stare de eliberare – eliberare de frică, de suferinţă, de acea stare percepută ca o lipsă sau o insuficienţă şi, din acest motiv, de orice dorinţă, nevoie, poftă sau ataşament. Este eliberarea de gândirea compulsivă, de negativism şi, mai presus de toate, de trecut şi de viitor ca nevoie psihologică.
Mintea dumneavoastră vă spune că nu puteţi ajunge acolo. Că ar trebui să se întâmple un anume lucru sau dumneavoastră ar trebui să deveniţi aşa şi pe dincolo înainte de a fi liber şi îm¬plinit. Vă spune, de fapt, că aveţi nevoie de timp, că este nevoie să găsiţi, să rezolvaţi, să faceţi, să realizaţi, să dobândiţi, să deveniţi sau să înţelegeţi un anumit lucru înainte de a vă putea elibera sau de a fi împlinit. Dumneavoastră priviţi timpul ca pe un mijloc de a atinge mântuirea, când de fapt este cel mai mare obstacol în calea ei. Credeţi că nu puteţi ajunge acolo din poziţia în care vă aflaţi în acest moment pentru că încă nu sunteţi complet sau suficient de bun, dar adevărul este că aici şi acum este singurul punct din care puteţi ajunge acolo. „Ajungeţi” acolo realizând că sunteţi deja acolo. ÎI descoperiţi pe Dumnezeu în momentul în care realizaţi că nu aveţi nevoie să-l căutaţi. Aşa că nu există o singură cale către mântuire: poate fi folosită orice stare, dar nu este nevoie de niciuna în mod special. Totuşi, există un singur punct de acces: Clipa de acum. Nu poate exista mântuire în alt moment decât acum. Sunteţi singur şi fără un partener? Pătrundeţi în Clipa de acum. Aveţi o relaţie cu cineva? Pătrundeţi în Clipa de acum. Nimic din ceea ce aţi putea face sau realiza vreodată nu vă va apropia mai mult de mântuire decât ceea ce există în prezent. Acest lucru poate fi greu de înţeles pentru o minte obişnuită să creadă că toate lucrurile valoroase se află în viitor. Niciun lucru pe care l-aţi făcut vreodată sau care v-a fost făcut în trecut nu vă poate împiedica să spuneţi „da” în faţa a ceea ce există şi să vă concentraţi atenţia mai profund asupra Clipei de acum. Nu puteţi face acest lucru în viitor. Fie îl fa¬ceţi acum, fie nu-l mai faceţi deloc.

Relaţii de iubire/ură

Până în momentul în care aveţi acces – şi numai dacă reuşiţi aceasta – la frecvenţa conştientizată a prezenţei, toate relaţiile, mai ales cele intime, sunt profund viciate şi, în ultimă instanţă, disfuncţionale. Ele pot părea perfecte pentru un timp, ca atunci când sunteţi „îndrăgostit”, dar, invariabil, această perfecţiune aparentă este distrusă prin apariţia tot mai frecventă a certurilor, a conflictelor, a nemulţumirilor şi a violenţelor emoţionale sau chiar fizice. Se pare că majoritatea relaţiilor de iubire devin în scurt timp relaţii de iubire/ură. Iubirea se poate transforma atunci în atacuri înverşunate, sentimente de ostilitate sau de retragere completă a afecţiunii pe nepusă masă. Acest lucru este considerat normal. În aceste condiţii, relaţia va oscila un timp, câteva luni sau câţiva ani, între polaritatea iubirii şi cea a urii şi vă va da în egală măsură plăcere şi suferinţă. Deseori, cuplurile devin dependente de aceste cicluri. Drama lor îi face să se simtă vii. Atunci când echilibrul dintre polaritatea pozitivă şi cea negativă este pierdut, iar ciclurile negative, distructive apar cu o frecvenţă şi o intensitate din ce în ce mai mare, situaţie la care se ajunge întotdeauna mai devreme sau mai târziu. Nu mai durează mult şi relaţia se destramă complet.
Puteţi avea impresia că eliminarea ciclurilor negative sau distructive ar face ca totul să fie bine şi relaţia ar înflori minunat, dar, din nefericire, acest lucru nu este posibil. Polarităţile sunt interdependente. Una nu poate exista fără cealaltă. Latura pozitivă conţine deja în ea latura negativă, care nu s-a manifestat încă. Ambele sunt, de fapt, aspecte diferite ale aceleiaşi disfuncţii. Mă refer la ceea ce se numeşte, în general, relaţie romantică – nu la iubirea adevărată, care nu are opus, pentru că se naşte din afara minţii. Iubirea ca stare continuă este totuşi foarte rară – la fel de rară ca şi fiinţele umane conştiente. Sunt totuşi posibile momente scurte şi fugare de iubire ori de câte ori apare o pauză în fluxul gândirii.
Desigur, partea negativă a unei relaţii este mai uşor de recunoscut ca fiind disfuncţională decât cea pozitivă. Aşa cum este mai uşor să recunoşti sursa negativismului la partener decât la tine însuţi. Ea se poate manifesta sub multe forme: posesivitate, gelozie, control, retragere şi resentimente nerostite, nevoia de a avea întotdeauna dreptate, insensibilitate şi egocentrism, cereri emoţionale şi manipulare, nevoia de a te certa, de a critica, a judeca, a învinovăţi sau a ataca, furie, răzbunare inconştientă pentru durerea produsă în trecut de un părinte, pierderea controlului şi violenţă fizică.
Latura pozitivă constă în aceea că sunteţi „îndrăgostit” de partenerul dumneavoastră La început, această stare vă va produce o profundă satisfacţie. Vă simţiţi extrem de viu. Existenţa proprie a căpătat dintr-o dată sens pentru că cineva are nevoie de dumneavoastră, vă doreşte şi vă face să vă simţiţi o persoană deosebită, iar dumneavoastră faceţi acelaşi lucru pentru ea sau el. Împreună, vă simţiţi compleţi. Sentimentul poate deveni atât de intens, încât restul lumii să devină complet nesemnificativ.
Totuşi, poate aţi mai observat şi că această intensitate este însoţită de o senzaţie de nevoie şi de dependenţă. Puteţi deveni dependent de celălalt. El sau ea are asupra dumneavoastră efectul unui drog. Vă simţiţi foarte bine când drogul este disponibil, dar simpla ipoteză sau gândul că el sau ea ar putea să nu mai fie acolo pentru dumneavoastră poate provoca gelozie, posesivitate, încercarea de a manipula prin şantaj emoţional, culpabilizare şi acuzaţii – teama de pierdere. Când cealaltă persoană vă pă¬răseşte, acest lucru poate da naştere celei mai intense ostilităţi sau celei mai profunde dureri şi disperări. Într-o secundă, afecţiunea se poate transforma într-un atac crunt sau o suferinţă teribilă. Ce mai este iubirea acum? Poate iubirea să se transforme în opusul ei într-o secundă? A fost oare iubire sau o poftă şi un ataşament prin dependenţă? (va urma)

Leave a Reply