Efigii vasluiene (5): Marele Tănase


Tanase1Este greu de imaginat acea epocă atât de efervescentă, sublimă şi abjectă, plină de lumini şi întunecată de umbre, de bogăţie şi de sărăcie, de politicieni corupţi şi de apostoli ai neamului, de multiple conexiuni cu lumea occidentală şi de milioane de analfabeţi, de guvernări numeroase şi toate pline de probleme, aşa cum a fost toată epoca interbelică românească, fără existenţa unui mare histrion precum Constantin Tănase, care să sancţioneze prompt, cu biciul satirei şi al umorului, mânuit de geniul său actoricesc înnăscut, toate neajunsurile vieţii publice.

Festivalul Naţional al Umorului a fost unul dintre reperele care, de la început, m-a făcut să mă simt la Vaslui ca într-un loc foarte familiar. De marele actor comic Constantin Tănase auzisem încă din copilărie, de la mama, care mi-l evocase de mai multe ori, cu empatie, cam în felul următor: “Era pe vremuri la Bucureşti un actor năsos, Tănase, foarte popular. El îi făcea pe oameni să râdă cu glume despre nasul lui”. Pesemne că mama, tânără vânzătoare la un mare magazin bucureştean din anii interbelici, îl auzise pe Tănase în nişte cuplete umoristice la aparatul de radio pe care patronul magazinului îl lăsa deschis special pentru ca să-şi atragă clienţii, fiindcă la spectacole de teatru nu se punea problema să poată merge.
Ecourile legendei lui Tănase au stăruit şi mai târziu, pe vremea când ajunsesem eu elev la şcoala generală, unde circula un fel de cântec, care parodia o melodie turcească, despre nasul miraculos al lui Tănase: “Mă numesc Tănase/ Şi am nasul lung/ Cât privesc cu ochii/ Nu pot să-l ajung”.
Bineînţeles că, în anii ’80, nu numai Tănase, ci şi mulţi dintre vasluienii generaţiilor interbelice plecaseră la Domnul. Oraşul era plin de oameni tineri şi foarte tineri veniţi de la ţară, care populau numeroasele blocuri noi din Cartier şi din Traian şi care nu aveau atât de mult timp liber la dispoziţie ca să se mai poată gândi şi la altceva decât la familie şi la locul de muncă în trei schimburi din Zonă. Aşa că nu am avut prilejul să întâlnesc, printre vasluienii mai în vârstă cu care am avut de-a face în acei ani, nici măcar pe unul care să-l fi cunoscut de aproape pe legendarul Tănase, vreun văr, coleg ori prieten, ca să-mi povestească despre el. O singură dată, pe la sfârşitul anilor ’80, într-un autobuz care mergea la gară, l-am auzit cu mirare pe un vasluian încă tânăr, povestindu-le unor cunoştinţe despre cum venea Tănase, pe timpuri, la Vaslui şi cum lua el din faţa gării birja ca să-l ducă acasă, străbătând strada mare cu fala unui ilustru fiu al locurilor ce era. Tânărul vasluian, căruia nu ştiu ce-i venise să-l evoce tocmai atunci pe Tănase, părea a fi chiar unul dintre nepoţii lui, dar până să apuc să-l abordez şi să stau puţin de vorbă cu el, a coborât la o staţie şi dus a fost.

“Şi cu asta ce-am făcut?”

Se ştie că un mare teatru bucureştean poartă, de multă vreme, numele marelui actor de obârşie vasluiană şi că un film (“Actorul şi sălbaticii”, cu Toma Caragiu în rolul principal) s-a inspirat – parţial – din viaţa lui. Cu toate acestea, relativ puţine lucruri se cunosc în legătură cu anii de copilărie şi primă tinereţe ai lui Constantin Tănase şi mai ales despre perioada în care el locuia la Vaslui. Exponatele donate de familia sa Muzeului Judeţean ne vorbesc tot despre perioada sa bucureşteană şi deloc despre anii de formaţie, care îl vor fi condus pe cărările gloriei teatrale. Ar fi fost interesant, astfel, de ştiut mai multe despre anii săi de început într-ale actoriei şi dacă a avut îndrumători vasluieni; cine i-a fost maestrul, dacă a avut vreunul, cine l-a încurajat şi susţinut ca de la Vaslui să ajungă, în capitală, unul dintre cei mai populari actori ai României interbelice?
Multă lume nu mai ştie astăzi că, până la Al Doilea Război Mondial, la Vaslui a existat, într-o clădire destul de impozantă din vremea lui Carol I, un mic teatru naţional. Bombardată de aviaţia sovietică în 1944, clădirea teatrului naţional de la Vaslui a avut aceeaşi soartă, se pare, ca şi clădirea Teatrului Naţional de la Bucureşti, bombardată de aviaţia germană: a fost demolată, în loc să fie reconstruită. Era destul teatru pe scena politică a ţării, s-or fi gândit şi cei de la Bucureşti, şi cei de la Vaslui; ce erau să mai facă, în vremuri ca acelea, cu un teatru naţional?!
Aşa cum se ştie, Bucureştiul anilor ’30 era nu doar un oraş al contrastelor stridente (cum a rămas până în ziua de azi), ci şi un oraş al restaurantelor, al teraselor şi al grădinilor, unde lumea se ducea să asculte pe Maria Tanase, pe Grigoraş Dinicu, pe Elena Zamora, pe Mia Braia, pe Gică Petrescu, pe Jean Moscopol, pe Cristian Vasile şi pe alţi artişti şi cântăreţi îndrăgiţi de public, dar şi de o reală valoare. În acest Bucureşti în plină expansiune modernistă (descris, între alţii, de George Călinescu în “Cartea nunţii”), Constantin Tănase ocupa la rându-i un loc de prim plan. Este greu de imaginat acea epocă atât de efervescentă, sublimă şi abjectă, plină de lumini şi întunecată de umbre, de bogăţie şi de sărăcie, de politicieni corupţi şi de apostoli ai neamului, de multiple conexiuni cu lumea occidentală şi de milioane de analfabeţi, de guvernări numeroase şi toate pline de probleme, aşa cum a fost toată epoca interbelică românească, fără existenţa unui mare histrion precum Constantin Tănase, care să sancţioneze prompt, cu biciul satirei şi al umorului, mânuit de geniul său actoricesc înnăscut, toate neajunsurile vieţii publice, care nu puţin îl supărau pe simplul cetăţean:  “Totul este ca-nainte,/ De belele n-am trecut,/ Se trag sforile, se minte,/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Se urzesc pe-ascuns vendete,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ ţara-i plină de vedete,/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!/ E sloganul cunoscut;/ Iarăşi am votat ca proştii,/ Şi cu asta ce-am făcut?“
Probabil că dacă Moş Ion Roată ar fi trăit pe acele vremuri, cam aşa s-ar fi exprimat şi el. La Teatrul de revistă “Cărăbuş” de pe Calea Victoriei, bulevardul zero al României Mari, sala era plină la fiecare nouă stagiune şi cu fiecare nou spectacol. Să mergi la “Cărăbuş” era o sărbătoare. Acolo îl vedeai şi-l preţuiai pe Actor în toată demnitatea profesiunii sale.

Unicul său stăpân a fost publicul

“Feriţi actorii de batjocorire“, scrie, drept epitaf, la Bellu, pe mormântul lui Ion Finteşteanu, un alt mare actor al vremii sale. El se va fi gândit, probabil, la epocile dictatorial-totalitare pe care le-a traversat România şi la faptul că actorii erau obligaţi să apară în piese de propagandă politică şi să facă la nesfârşit temenele în faţa stăpânilor zilei. Dar apelul din epitaful său rămâne mereu actual. Când vedem azi, pe toate posturile de televiziune, cum atâţia actori, cu decenii de carieră teatrală în spate sau aflaţi la început de drum, îşi prostituează talentul în cele mai stupide şi imbecilizante clipuri publicitare ori devin purtători de cuvânt ai unor partide perisabile sau pioni pe tabla de şah a Parlamentului, nu se poate să nu te încerce un sentiment de amărăciune. Spre deosebire de ei, marele Tănase, la vremea sa, nu a acceptat nici să facă reclamă la crema Nivea, nici să recite versuri de slavă pentru mai-marii zilei. Şi, cu atât mai puţin, să dea recomandări publice, prevalându-se de notorietatea sa, pentru cutare sau cutare şef de partid ori de guvern. Aşa ceva era exclus. A preferat să fie un om al teatrului şi un slujitor care nu minte al publicului căruia îi era devotat şi care, în mod natural, era interesat de spectacolele sale de revistă, vii, atrăgătoare, demascatoare.
Unul dintre profesorii mei de la Universitate, om din generaţia interbelică, îşi amintea cum toţi studenţii mergeau la spectacolele de la “Cărăbuş” să-l vadă pe Tănase ori să o admire pe Elena Zamora, un idol al tineretului de atunci, al celui studios în special, pentru că marea cântăreaţă, pe lângă farmecul ei feminin, avea un anumit rafinament al interpretării, pe care nu-l putea percepe orişicine. Pe studenţi Tănase îi simpatiza atât de mult, încât îi primea la spectacolele sale nu la bilet cu tarif redus, ci gratuit, îşi amintea profesorul meu. Şi acest detaliu ne spune ceva despre marele Tanase, despre generozitatea lui.
Moartea sa, petrecută cu exact 71 de ani în urmă, pe când Bucureştiul era plin de militari sovietici care se purtau în capitala ţării noastre ca în deşerturile asiatice, a dat naştere la speculaţii. Un unchi de-al meu, care se afla pe atunci în Bucureşti şi care obişnuia să se ducă uneori şi pe la teatru, mi-a povestit cu mulţi ani în urmă că, la un spectacol în care Tănase îi satiriza pe ruşi, un militar sovietic s-ar fi ridicat din sală, dintre spectatori, ar fi scos pistolul şi l-ar fi împuşcat mortal pe marele actor în timp ce îşi interpreta cupletul satiric la adresa ruşilor. Cum, în acele vremuri tulburi şi de teroare, cu mulţi români s-au întâmplat lucruri cu mult mai oribile, versiunea unchiului meu, auzită pesemne de la cunoscuţi ori poate chiar de la martori ai faptelor, nu pare chiar de domeniul ficţiunii. Menţionând această versiune (dar fără detaliile pe care le ştiu de la unchiul meu), Wikipedia o pune sub semnul întrebării şi consemnează şi versiunea morţii lui Tănase din cauze accidental patologice. Fapt este că, în vremurile care veneau, marele vasluian, cu limba lui satirică şi necruţătoare, nu mai avea loc, nici libertate să se manifeste şi până la urmă ar fi sfârşit-o printr-o puşcărie ca deţinut politic, după ce i s-ar fi confiscat teatrul al cărui director şi proprietar era. În niciun caz Tănase nu ar fi devenit un mic colportor de bancuri cu olteni sau cu Bulă.
La Cimitirul Bellu din Bucureşti, locul de veci al lui Tănase are şi el o situare mai aparte, care nu-i scapă vizitatorului. Tănase a avut grijă din timpul vieţii să-şi clădească, pe o alee cu mulţi copaci, un cavou frumos, în stilul modernist al anilor ’30, fiindcă nu s-ar fi căzut ca tocmai cel mai ilustru maestru al teatrului de revistă românesc să dispară, după moarte, în anonimatul unui mormânt marginal. Deasupra uşii din fier forjat, lucrată cu mult meşteşug, veghează un cărăbuş, efigia teatrului pe care l-a fondat şi condus, iar din interior, actorul, cu fizionomia lui spectaculoasă, cu nas prelung şi ochi larg căscaţi într-o grimasă tragicomică inimitabilă, încă pare să-şi mai interpreteze marele rol al vieţii sale: de observator atent şi demascator intransigent al nemuritoarelor năravuri şi vicii omeneşti, prin forţa comicului.

Tanase2


Leave a Reply