Efigii vasluiene (6): Un aristocrat idealist

rascanuTeodor Răşcanu a avut parte de multe în viaţa sa, dar nu şi de un destin norocos. Faptul că era descendentul unei vechi familii moldave nu l-a împiedicat să nutrească unele simpatii de stânga, care la vremea respectivă îi puteau aduce cuiva chiar şi o condamnare la închisoare, nicidecum un fotoliu confortabil de secretar judeţean de partid ori de membru al CC al PCR, cu vilă în cartierul Primăverii. El dorea în mod sincer o lume românească mai bună şi mai bine organizată.

Pentru generaţiile actuale, numele lui Teodor Răşcanu (1887-1952) nu spune prea mult, dar în epoca în care a trăit a fost una dintre personalităţile care s-au bucurat de o anumită notorietate şi preţuire. Neamul Răşcanilor, atestat documentar încă din epoca lui Ştefan cel Mare, a dat ţării, în diferite perioade, personalităţi de prim rang. E de ajuns să-i amintim, din vremurile mai recente, pe generalii Ioan Răşcanu (1878-1952), erou în bătălia de la Mărăşeşti, primar, prefect al Vasluiului şi ministru de război, şi  Constantin Vasiliu Răşcanu (1887-1980), care a jucat un rol important în răsturnarea politico-militară de la 23 august 1944.
Teodor Răşcanu nu avea vocaţie militară şi nici nu era interesat să-şi facă o carieră în administraţie. Era predestinat să fie cărturar şi om al scrisului, un om cu vederi largi, un spirit liber. „Conul Toto”, de la Buhăieşti de moşia lui, având atâta sânge albastru în vine, era un idealist. Masca sobră, oficioasă, distantă, accentuată de monoclul purtat la ochiul drept, cu care apare în câteva portrete fotografice din anii maturităţii, ascundea în realitate un suflet nobil, sensibil şi – nu încape nicio îndoială – plin de omenie.
Ca scriitor, nu a trecut neobservat. Chiar dacă nu avea anvergura de vocaţie şi de notorietate a altor confraţi, avea condei iscusit de povestitor şi de bun observator al vieţii, la care se mai adăuga o forţă creatoare pe măsură. Romanele sale, publicate la edituri de prestigiu, nu au scăpat atenţiei lui Eugen Lovinescu şi altor critici ai epocii interbelice, bucurându-se chiar şi de un meritat succes de public. Sunt cărţi care i-au adus consacrarea şi primirea în Societatea Scriitorilor Români la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, o epocă în care confraţii vasluieni care făceau parte din acest club select puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Surpriza o constituie faptul că, postum, au mai ieşit la iveală o serie întreagă de scrieri ale sale, rămase în sertarul cu manuscrise vreme de decenii. Concisul, dar bine scrisul roman „Ruginoasa. Povestea unui castel blestemat”, care poate fi considerat una dintre cărţile de vizită ale scrisului său, este şi una dintre puţinele care i s-au editat/reeditat după 1989. Ar merita, probabil, repuse în circulaţie şi alte romane şi scrieri ale sale, peste care cei 45 de ani de regim comunist au aşternut un gros praf al uitării.
Teodor Răşcanu a avut parte de multe în viaţa sa, dar nu şi de un destin norocos. Faptul că era descendentul unei vechi familii moldave nu l-a împiedicat să nutrească unele simpatii de stânga, care la vremea respectivă îi puteau aduce cuiva chiar şi o condamnare la închisoare, nicidecum un fotoliu confortabil de secretar judeţean de partid ori de membru al CC al PCR, cu vilă în cartierul Primăverii. El dorea în mod sincer o lume românească mai bună şi mai bine organizată. După instaurarea regimului proletar, ar fi fost de aşteptat să se bucure de preţuire din partea noilor autorităţi, poate chiar să fie promovat în funcţii oficiale mai importante, aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre stâlpii vechii Românii burgheze, precum Sadoveanu (preşedinte al Senatului între 1931 şi 1932, preşedinte al MAN după 1947), ori Ralea (ministru sub Carol al II-lea, ministru şi sub comunişti), ori chiar vărul său bârlădean, sus-pomenitul general Vasiliu Răşcanu, comandant militar pe timpul lui Carol al II-lea, apoi făcut de comunişti ministru al forţelor armate. Şi exemplele ar putea continua.
Cu “Conul Toto” s-a întâmplat, însă, exact pe dos. Deşi nu fusese decât un simplu secretar de consiliu judeţean, post din care, de altfel, îşi dăduse demisia când realizase că n-avea nicio chemare pentru funcţii administrative şi birocratice, şi cu toate că se purtase omenos cu dragii săi ţărani de la Buhăieşti, chiar şi după ce unii dintre aceştia, instigaţi de sovietici, îi devastaseră conacul, silindu-l să pribeagească prin alte locuri, noul regim politic l-a trecut pe una dintre multele sale liste neagre şi a început să-l urmărească pentru a-l elimina. Era un intelectual din vechea elită, cu o gândire proprie, ceea ce trecea drept o crimă de neiertat în acele timpuri staliniste.
Stranii şi neverosimile trebuie să i se fi părut stările de lucruri pe care le aducea tăvălugul istoriei. În primii ani ai noului regim, omul îşi mai făcea încă anumite speranţe şi chiar încerca să-şi retraseze destinul ca să poată cumva supravieţui. Într-o lungă şi revelatoare scrisoare – publicată în anii trecuţi de revista „Dacia literară” -, pe care i-o trimitea în 1945, de la Vaslui, unui prieten ieşean, descendent al familiei lui Costache Negruzzi, Teodor Răşcanu făcea o serie de observaţii amare pe marginea răsturnărilor pe care le producea în ţară prezenţa militară sovietică şi îşi exprima dorinţa de a cumpăra o cămăruţă cât de modestă – „o fabrică de scris romane” – la Bucureşti, unde nădăjduia să se poată retrage fiindcă aici, la Moldova, unde casa părintească îi fusese devastată, îi era cu neputinţă să mai trăiască, simţind că are „toată Asia în spinare” (referinţă transparentă la masiva prezenţă, în această parte a ţării, a militarilor de rasă mongoloidă din Armata Roşie). Ce i-a răspuns şi dacă i-a răspuns ceva în acele timpuri grele confratele din familia Negruzzi la această dramatică epistolă nu se mai ştie. Dar de plecat, ca să-şi poată continua în linişte creaţia sa de romancier, Teodor Răşcanu – precum domnul Trandafir, cândva – n-a mai plecat. A rămas la Vaslui, unde a dus o existenţă obscură şi apăsată de multe griji. De aceşti ultimi ani ai vieţii sale îşi mai amintea, prin anii ’90, profesoara Greta Lascăr, singura pe care am auzit-o pledând pentru readucerea memoriei lui Teodor Răşcanu în atenţia publicului.
Probabil că, în cele din urmă, Teodor Răşcanu a ajuns la vorbele lui Dante – „Lasciati ogni speranza” – şi n-a mai întreprins nicio încercare de a ieşi din cercul de fier al istoriei contemporane. După sinuciderea sa din 1952, cu puţin înainte de a fi arestat de Securitate, o perdea de ceaţă s-a lăsat peste memoria lui şi a obturat-o complet, de parcă omul n-ar fi existat niciodată. Ca omul invizibil al lui Wells. Până nu de mult, nu se mai ştia nici măcar locul unde a fost înmormântat. Se crezuse că, poate, îşi dormea somnul de veci pe meleaguri îndepărtate şi străine, unde nu s-a mâncat niciodată salam cu soia. Dar Wikipedia, care s-a documentat mai bine în legătură cu scriitorul nostru, ne informează că el se află înmormântat aici, în cimitirul „Eternitatea” din Vaslui. Teodor Răşcanu a rămas pentru totdeauna alături de noi.
P.S. – Poate nu ar fi rău ca, într-o şedinţă a Consiliului Local, să se ia în discuţie oportunitatea atribuirii numelui bunului vasluian unei străzi a urbei noastre; eventual, chiar strada pe care a locuit în ultima parte a vieţii.

rascanu

coperta

Leave a Reply