File de istorie locală: Mareșalul Constantin Prezan și Marea Unire din 1918 (II)


„A fost generalul unității naționale și nimic mai mult” – Pamfil Șeicaru.

 Prof. Nicolae IONESCU

În anul 1924, a fost promulgată o lege de către regele Ferdinand, prin care generalul de corp de armată în rezervă Constantin Prezan să poarte toată viața uniforma militară și să se bucure de drepturile și demnitățile care decurg din gradul său.

Cea mai mare recunoaștere a meritelor sale de strateg și ofițer valoros s-a materializat însă în 1930, când noul rege, Carol al II-lea, îi acordă demnitatea de mareșal al României, prin Decretul Lege nr. 2451, adoptat de Parlament în ședința din 29 iunie 1930. Ceremonia învestirii a avut loc la 25 octombrie 1930, la Sighișoara. În timpul manevrelor militare de acolo, regele a elogiat activitatea glorioasă a lui Prezan și Averescu (ridicat și el la rangul de mareșal), în prezența prim-ministrului Iuliu Maniu.

La ceremoniile și serbările oficiale, mareșalii stăteau imediat după regenți, erau urmați de prim-ministru și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, purtau bastonul de mareșal, aveau parte de un salut anume, plus alte drepturi potrivit Decretului Lege.

Constantin Prezan a colaborat fructuos cu personalitățile politice ale vremii: Ion I.C. Brătianu, regii Ferdinand, Carol I și Carol al II-lea, regina Maria, generalul Berthelot, Ion Antonescu, Alexandru Averescu, Nae Ionescu, Take Ionescu și alții. Foarte bine l-a caracterizat generalul Alivra, ca fiind “omul momentelor critice” deoarece, în calitatea sa de șef al Marelui Cartier General, a luat decizii limită, care nu aveau o altă soluție spre rezolvare: rezistența din iarna 1916-1917, campania din vara anului 1917, dezarmarea soldaților bolșevici de la Socola, trecerea liniei Mureșului și Tisei, ocuparea Budapestei. A avut un rol important în făurirea Marii Uniri din 1918.

Spre deosebire de Averescu, Prezan a fost mai puțin atras de viața politică. La 7 octombrie 1929, a încetat din viață regentul Gheorghe Buzdugan, ceea ce a generat o anumită confuzie în rândul clasei politice, întrucât nu exista un statut al regenței care să prevadă procedurile de urmat într-o astfel de situație. Printre cei propuși pentru ocuparea acestui post a fost și Constantin Prezan. „Am propus pe generalul Prezan. Sângele său francez îi dădea instinctul de ordine pe care nu-l au decât în măsură mică ai noștri. Se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Averescu”, a declarat Iuliu Maniu. Constantin Prezan a rămas rezervat față de această propunere, nedorind să intre în mașinațiunile politice care aveau, în cele din urmă, să-l impună în Regență pe Constantin Sărățeanu, un „magistrat obscur, fără relief, membru la Curtea de Casație, considerat o mediocritate, care avea însă o calitate: era rudă cu Mihai Popovici. L-am auzit pe Constantin Stere profețind: «Azi, Iuliu Maniu a dat lovitura de moarte Regenței»”. De asemenea, mareșalul a refuzat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în 1930 și 1940.

Constantin Prezan, în virtutea rolului său din Primul Război Mondial, a participat la mai multe consilii de coroană. Îl menționăm pe cel din 18 februarie 1918, de la  Iași – având ca scop acceptarea ultimatumului și a condițiilor de pace ale Puterilor Centrale. Un altul a avut loc în 31 decembrie 1925, la Sinaia, unde s-a stabilit decăderea din drepturile dinastice a principelui Carol. Prezan a susținut poziția regelui Ferdinand, arătând că „în asemenea situație, Maiestatea Voastră ați făcut ca la război. V-ați despărțit de familie pentru țară. Acum nu puteți face altfel”. Un alt consiliu de coroană la care a participat a fost cel din 9 aprilie 1937, de la București, unde s-a decis excluderea din Casa Regală a principelui Nicolae, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti.

“Onor la mareșal”

După instaurarea dictaturii regale la începutul anului 1938, Consiliul de Coroană – care până atunci funcționase în virtutea tradiției – a fost instituționalizat. Prin Decretul Lege pentru înființarea Consiliului de Coroană din 30 martie 1938, acesta  a devenit un organ de stat cu rolul de a-l sfătui pe rege „cu titlu consultativ, asupra problemelor de stat de însemnătate excepțională”. Membrii săi erau desemnați de rege „dintre actualii și foștii demnitari ai statului, ai bisericii, ai oștirii și Curții regale sau din personalități de vază ale țării”. Constantin Prezan a fost desemnat consilier regal în virtutea deținerii gradului de mareșal.

Activitatea didactică a lui Constantin Prezan s-a rezumat la perioada din tinerețe (1886-1890), când a funcționat ca profesor-ajutor la disciplina „Fortificații”, la Școala Specială de Artilerie și Geniu. De-a lungul vieții, a publicat, singur sau în colaborare, o serie de lucrări de artilerie și geniu apreciate de  istoricii militari.

În îndelungata sa carieră, a fost decorat cu mai multe distincții și medalii ale statului român și ale altor țări: ”Steaua României”, clasa a V-a (1896); ”Mihai Viteazul”, clasa a III-a (1916), clasa a II-a (1917), clasa I-a (1920); ”Hohenzollern”, clasa a II-a; ”Tacova”, în grad de comandor (1896); “Sf. Ana”, în grad de comandor (1896), a Rusiei; ”Coroana Regală”, clasa a II-a (1897), a Germaniei; ”Alexandru”, în grad de comandor (1897), a Bulgariei, șamd. La 12 februarie 1937, regele Carol al II-lea i-a conferit colanul Ordinului ”Carol I”, una dintre cele mai înalte decorații ale statului român.

Moartea, în 1943, a soției sale, Olga, l-a marcat profund. Peste câteva luni, la 27 august, mareșalul Prezan s-a stins și el din viață. A fost înmormântat, cu funeralii de stat și militare, la cavoul familiei de la Schinetea. La ceremonia funerară din 30 august, deși erau vremuri tulburi, de război, au participat regele Mihai, mareșalul Antonescu, patriarhul Nicodim, rectorii unversităților din București (Horia Hulubei) și Iași (Mihai David), numeroși țărani din satele comunei Dumești.

Pamfil Șeicaru, în ziarul “Curentul” din 1943, scria că Prezan că era un “ofițer de rară eleganță morală, un aristocrat cu gestul stăpânit, în liniștea prin care întâmpina adversitățile. Mareșalul Prezan nu avea elocvență care să te fascineze, dar atitudinea sa radia autoritate și încredere. Știa să-și descopere colaboratori, cărora le menaja susceptibilitățile, le dădea o cât mai mare inițiativă, le garanta independența de spirit. Va rămâne amintirea militarului sobru, de o discretă autoritate, de o eleganță morală nedezmințită”.

Tocmai aceste calități l-au adus la locul și momentul potrivit de fiecare dată, Prezan făcându-și datoria cum știa el mai bine. A fost un model de conduită militară, fiind unul dintre cei mai importanți generali din istoria noastră. Aflat în prejma familiei regale, cu o conduită ireproșabilă, o stăpânire de sine și o carieră impresionante, mareșalul Prezan a știut să gestioneze cu o înțelepciune profundă marile evenimente la care a contribuit și pe care le-a comandat. Campania militară din vara și toamna anului 1916, de pe frontul transilvan, urmată de refacerea armatei române în Moldova, în iarna 1916-1917, campaniile din vara lui 1917, toamna lui 1918, vara lui 1919 (Transilvania) și făurirea României Mari la finele anului 1918 au fost evenimentele în care Prezan a fost profund implicat și care vor rămâne pilde pentru urmași.

În războiul de întregire, România a suportat mari “cumpene naționale”, fiind amenințată nu numai cu ocupația teritoriului, ci și cu dispariția ființei statale. Misiunea de a salva statul, armata și demnitatea românilor a revenit unor oameni care vor rămâne în amintirea și admirația generațiilor viitoare. Printre ei, s-a numărat și mareșalul C. Prezan, vasluienii fiind mândri că este, prin “adopție”, o personalitate a acestor meleaguri, alegând să se stabilească pe plaiurile moldave. Ion I.C. Brătianu îi făcea o descriere simplă, dar elocventă: “Prezan nu-și voia prestigiul militar transformat în momeală electorală, nu-și vedea rostul în combinațiile de partid”.

După moarte, mult timp a fost uitat de regimul comunist, nefiind amintit decât sporadic în lucrările militare sau de istorie. Abia după 1989 personalitatea mareșalului C. Prezan a fost repusă în valoare. În capitală, un bulevard, precum și în mai multe orașe din țară, inclusiv Vaslui, sunt străzi care  îi poartă numele. S-au ridicat  busturi la Alba Iulia, Cluj-Napoca, Iași și  Mărășești. De asemenea, unități militare din Brăila și Cluj îi poartă numele. Câțiva ani, Muzeul Județean Vaslui a organizat, la 27 august, diferite manifestări cu ocazia trecerii la cele veșnice a mareșalului, sub genericul “Onor la mareșal”.

Locuitorii meleagurilor vasluiene îi poartă mareșalului Prezan o frumoasă amintire și pentru faptul că i se datorează construcția căii ferate Buhăești-Băcești, finalizată în 1917, apoi a tronsonului Băcești-Roman, terminat în 1921, iar Gara Băcești îi poartă numele. La solicitarea soției sale, Olga, în 1927, a contribuit la redeschiderea schitului Mălinești, pe care l-a înzestrat cu o parte din moșia sa. Așadar, o personalitate emblematică pentru războiul de reîntregire națională și un model pentru tinerii de azi, aflați în criză de ideal.

Bibliografie selectivă

– N. Apostu, D. Miller (coord.), Mareșalii României, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999;

– C. Chiper și colab., Omagiu eroilor județului Vaslui, Bârlad, Editura Sfera, 2016;

– Constantin Chiper, Cronica Militară a Județului Vaslui, Iași, Editura Pim, 2012;

– Viorica Cristea, Mareșalul Constantin Prezan și moșia Schinetea, în “Muzeul Național”, nr. 9/1997;

– G.A. Dabija, Armata română în răsboiul mondial (1916-1918), vol. II, București, Editura I.G. Hertz, 1937;

– Liviu Mărghitan, Ioan Mancaș, Academicieni ai județului Vaslui, Arad, Editura Ramira, 2012;

– Petre Otu, Mareșalul Constantin Prezan. Vocația datoriei, București, Editura Militară, 2008;

– Mircea N. Popa, Primul Război Mondial 1914-1918, București, Editura Știițifică și Enciclopedică, 1979;

– Dumitru Preda, Constantin Prezan, primul mareșal al României,  București, în “Revista de Istorie Militară”, nr. 5-6/1997;

– Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, București, Editura Albatros, 1999;

– Viorica Zgutta, Constantin Prezan, Mareșal al României, Editura Dosoftei, Iași, 2005. (sfârșit)

 Prof. Nicolae IONESCU


Leave a Reply

%d bloggers like this: