File de istorie locală: Mareșalul Constantin Prezan și Marea Unire din 1918 (I)


„A fost generalul unității naționale și nimic mai mult” – Pamfil Șeicaru.

În Anul Centenarului Marii Uniri se constată în cadrul societății românești o criză de modele în educație. Tinerii, în special, găsesc de cuviință, din diverse motive, să considere modele demne de urmat sau de apreciat vedete din lumea spectacolelor, a vip-urilor, fără niciun merit moral și social. Îngrijorător este însă faptul că toate aceste “modele” au un impact negativ asupra lor. În cadrul unui sondaj recent, un număr mare de subiecți, cu vârste diferite, au dat informații neveridice atât despre personalitățile și evenimentele marcante ale istoriei naționale, cât și despre importanța lor pentru România.

 Prof. Nicolae IONESCU

În spiritul acestor succinte considerații, prezentăm un general-erou din Primul Război Mondial, care și-a demonstrat geniul militar în campaniile pe care le-a comandat sau organizat: mareșalul Constantin Prezan, de la a cărui moarte se vor împlini 75 de ani peste doar câteva luni. A fost numit de contemporani „omul momentelor critice”. Își doarme somnul de veci pe meleagurile vasluiene, în satul Schinetea, comuna Dumești.

Interesul istoricilor pentru Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918 a crescut în ultima vreme și o astfel de temă este mai mult decât interesantă. Neutralitatea României în primii ani de război a fost impusă de anumiți factori politici, la care se adaugă cei militari și strategici, așa încât, la adăpostul unei neimplicări armate, țara noastră trebuia să facă pregătirile necesare și să treacă la o nouă orientare a politicii sale externe.

Evident că regele Carol I a jucat un rol hotărâtor în aderarea țării noastre la Tripla Alianță, în anul 1883. Dar alegerea suveranului nu a fost singurul motiv în acest sens. Să nu uităm că Germania, Austro-Ungaria și Italia erau, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, principalii parteneri economici ai țării, investițiile Puterilor Centrale fiind cele mai mari și mai dinamice din economia românească, în petrol, căi ferate, finanțe, bănci, lemn, industria alimentară etc.

Perioada Primului Război Mondial a fost foarte grea pentru toți românii, inclusiv pentru vasluieni, care se aflau în apropierea frontului și erau nevoiți să găzduiască zeci de mii de refugiați.. Nu insistăm aici asupra ostilităților militare, dar menționăm că oamenii politici din fruntea țării, conducătorii armatei române, generalii și ofțerii au avut de luat decizii la limita dintre viață și moarte, cu urmări decisive pentru destinul României.

Participarea țării noastre la Primul Război Mondial a fost semnificativă, dar la Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, România a fost invitată să participe la tratative doar ca stat cu „interese limitate”. Însă, cum totul e bine când se termină cu bine, desăvârșirea unității naționale prin unirea provinciilor românești aflate sub stăpânire străină – Basarabia, Bucovina și Transilvania – înfăptuită în cursul anului 1918, a propulsat evoluția politică, economică și socială a societății românești într-un spațiu geografic destul de disputat între cele două foste mari imperii din zonă:  cel țarist și Austro-Ungaria.

Pentru cunoașterea situației țării în anii Primului Război Mondial și a rolului marilor personalități din acea perioadă, am avut în vedere lucrările recente ale specialiștilor și  memoriile  oamenilor politici sau militari din timpul Marii Uniri. Amintim aici cercetătorii Constantin Kirițescu, Constantin Olteanu, Petre Otu, Lucian Boia, Alexandru Zub, Mircea N. Popa, Florin Constantiniu, Ion Cupșa, C. Chiper și alții.

Începutul

Într-o lucrare recentă, Cronica Militară a Județului Vaslui, se relevă că neamul nostru n-a dus niciodată lipsă de oameni mari, fiind, așadar, un popor norocos, care a avut propriile valori ale onoarei, cinstei, demnității, izvorâte din pământul străbun. Prezența unui mare om de arme, implicat cu toată ființa în primul conflict mondial, arată maturizarea României ca forță politică în zona fierbinte a Europei Balcanice, mareșalul Constantin Prezan (1861-1943) fiind unul dintre cei mai ingenioși militari români și care a scris una dintre cele mai frumoase pagini de istorie militară din marea conflagrație mondială.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov. Părinții săi au fost Constantin și Alexandra Prezan, tatăl fiind încadrat în serviciul Jandarmeriei locale rurale. De la el, viitorul general a primit o educație strictă, severă, milităroasă, care îl va ajuta mult în viață.

După terminarea claselor elementare, a fost elev la Iași, între anii 1874-1878, în cadrul “Școlii Fiilor de Militari”. Fiind bun la învățătură, sergentul Constantin Prezan urmează Școala de Infanterie și Cavalerie din București (1878-1880), devenind sublocotenent la 19 ani, specialitatea Geniu. Este repartizat la Regimentul 7 Linie, apoi la Regimentul 2 Geniu din București.

Fiind un ofițer cu reale calități, Prezan este selectat pentru a studia în Franța, între anii 1883-1886, la Școala specială de Artilerie și Geniu din Fontainbleau (lângă Paris), după ce a obținut un concediu de trei ani din partea regelui Carol I, prin raportul nr. 7484 din 23 august 1883. Absolvă școala în august 1886, cu aprecierea “prea bine”. Aici, ofițerul român leagă prietenii cu viitori oameni politici și colaboratori de nădejde: Ion I.C. Brătianu, Henri M. Berthelot și alții.

A fost, succesiv, comandant al Cetății București (1896), al Regimentului 7 Infanterie “Racova” nr. 25 Vaslui (1901-1904), al Brigăzii 13 Infanterie Bârlad (1904-1910), al Diviziei 10 (1910-1911), 7 Infanterie (1911-1914), al Corpului 3 Armată (1914), al Corpului 4 Armată (1915-1916), al Armatei a 4-a de Nord (15 august – 9 noiembrie 1916), al Grupului de Armate General ”Prezan” (noiembrie-decembrie 1916) și șef al Marelui Stat Major.

În decursul carierei, Prezan a urmat toate treptele și gradele militare, de la sergent (1879), până la mareșal al României (1930), grad acordat de regele Carol al II-lea, imediat după restaurație. În cei 51 de ani de carieră, a comandat și  activat în diferite structuri militare din România, culminând cu cea de șef al Marelui Cartier General în două rânduri (decembrie 1916 – aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).

Constantin Candiano arăta calitățile deosebite ale sublocotenentului Prezan: “Ofițer inteligent, caracter bun, disciplinat și serios în serviciu. Conduită, principii și ținuta prea bune, bun camarad, lucrează prea bine și cu pricepere la serviciu, studios, doritor de a adăuga cunoștințele speciale teoretice și practice”.

În perioada aprilie-octombrie 1918, Constantin Prezan a fost pensionat, iar în aprilie 1920 a fost trecut definitiv în rezervă, după o activitate remarcabilă și o carieră de excepție.

În 1897, a cumpărat de la un avocat din Iași, Alexandru Livaditi, conacul și moșia de la Schinetea, comuna Dumești, județul Vaslui (județul Roman, din 1897). Suprafața era de 1.065 de hectare și 3.522 de metri pătrați, prețul achiziției fiind de 335.000 de lei. Această proprietate va juca un rol important în viața generalului, care s-a legat definitiv de meleagurile vasluiene. În  1901, familia Prezan se stabilește la conacul de la Schinetea, aflat la 45 de km de Vaslui.

Acțiunea energică și fermitatea în restabilirea liniștii sociale tulburate de răscoala din 1907 l-au adus pe generalul Constantin Prezan, în 1910, la comanda diviziilor 10 și  7 Infanterie, cu sediul la Roman. De aici, a avut o viziune strategică rodnică asupra războiului din Balcani, împotriva Bulgariei. România iese  victorioasă și al doilea război balcanic se încheie cu pacea de la București, din 1913. Conferința de pace a fost prezidată de prim-ministrul Titu Maiorescu, iar țara noastră a primit sudul Dobrogei, cu județele Durostor și Caliacra.

Ca ofițer specialist în arma geniu, Prezan a contribuit semnificativ la realizarea lucrărilor de construcții la ”Cetatea Bucureștilor”, la operațiile militare ale celui de-al doilea război balcanic (1913), la războiul de reîntregire națională (1916-1918) și la acțiunea militară a României de apărare a Marii Uniri (1918-1919).

În  prima  conflagrație mondială, Prezan s-a dovedit a fi un general capabil, cu o viziune vastă asupra câmpului de luptă și pregătirilor necesare unor intervenții complexe. În misiunile pe care le-a executat în calitate de comandant de armate și de șef al Marelui Stat Major, a contribuit esențial la marile victorii din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A fost apoi coordonatorul principal al operațiunilor militare din anii 1918-1920 pentru apărarea Marii Uniri.

Firea modestă a mareșalului Prezan a fost nu de puține ori ironizată, criticată și ridiculizată de adversarii săi politici sau militari, fiind considerat de unii ca un „ofițer de salon”. În acest sens, sunt cunoscute și relațiile tensionate cu marele său rival, mareșalul Averescu.

Operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri (1918-1920)

Ieșirea Rusiei din război în urma revoluției bolșevice a determinat ca România, rămasă singură pe frontul de răsărit, să încheie pacea temporară de la București, din mai 1918, nepromulgată de regele Ferdinand. Victoriile Aliaților în Vest fac ca, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, România să declare din nou război Puterilor Centrale, decretând cea de-a doua mobilizare. Generalul Constantin Prezan a fost numit, din nou, șef al Marelui Cartier General, având ca prim obiectiv mobilizarea comandamentelor, a forțelor și mijloacelor de constituire a dispozitivului strategic.

În următorii doi ani, Prezan a condus trei operații importante, care au vizat eliminarea forțelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat, apărarea frontierei de est, amenințată de trupele sovietice, și alungarea trupelor maghiare din Transilvania, Crișana și Maramureș. A urmat înfrângerea Ungariei sovietice, a lui Bela Kuhn, care continuase operațiile militare împotriva României. Armata română intră în Budapesta și restabillește ordinea în țara cuprinsă de virusul bolșevic.

În paralel, Constantin Prezan a contribuit la desfășurarea negocierilor între România și Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcație” cu Ungaria în anii 1918-1919 și la retragerea trupelor aliate din Banat și Dobrogea.

La 20 martie 1920, în conformitate cu Înaltul Decret nr. 1162, Marele Cartier General Român a fost demobilizat, structurile sale fiind contopite cu cele ale Marelui Stat Major. În aceeași zi, generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată, fiind pensionat a doua oară.

Plecarea lui a fost mai degrabă una forțată, după cum arăta unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, generalul Ion Antonescu: „Amărât și scârbit, generalul și-a dat demisia, care i-a fost primită cu iuțeala cu care se primește aceea a unui rău rândaș. Ca ultimă și supremă recompensă, ministrul de război i-a trimis o minusculă și fără de valoare statuetă de bronz, însoțită de o scrisoare de recunoștință din partea Armatei, aduse pe întuneric de un locotenent sau căpitan de administrație. Maurul trebuia să plece, și încă pe ușa din dos. Venise la putere rivalul său de moarte, generalul Averescu, și toți tremurau de frică. Ministru de război era generalul Ion Rășcanu, iar secretar general, generalul Amza. O scriu ca să se știe”.

Pentru meritele sale indiscutabile, prin Înaltul Decret nr. 4367 din 19 octombrie 1922, regele Ferdinand l-a numit comandant al Regimentului 7 “Racova”, botezat ulterior “General Prezan”, iar după 1930, “Mareșal Prezan”. Avea reședința la Vaslui, în Palatul Mavrocordat, astăzi, Palatul Copiilor (aflat într-o vizibilă degradare). Un an mai târziu, la 7 iunie 1923, Prezan era primit în rândurile membrilor de onoare ai Academiei Române, împreună cu… Averescu. (va urma)

 Prof. Nicolae IONESCU


Leave a Reply

%d bloggers like this: