Infernul sunt ceilalți… Grădini meseriașe cu copii și câini


După „Grădinile groazei”, de Daniel Call.

Dacă doriți o mostră de iad, puteți să simulați o plimbare prin… grădinile groazei sau „grădini meseriașe cu copii și câini”. Visul oricărui familist, nu? Nu și al personajelor noastre moderne, care fug în căutarea tihnei și a împlinirii în doi.

Nu degeaba Jean-Paul Sartre a spus că Infernul sunt ceilalți! Nu e nevoie de flăcări și de smoală… Când oamenii vor să-i domine pe ceilalți, se dezlănțuie iadul ascuns din suflete.  Minți diabolice parcă îți întind nervii, îți demolează lumea și-ți trasează nevoi.

Doi porumbei de oraș, fericiți… Visuri mărețe, stil, inteligență, viitor… Așa începe. Problema e cum continuă. Cum? Clasic: banal, stupid, eronat: se mută împreună și încep rudele să fie darnice, prietenoase, dușmănoase, nesimțite, intruzive. Adio planuri, adio intimitate, adio viață tihnită în doi!

Experiența trebuie lăsată să ghideze pentru că altfel „vorbește lumea”, „bați la ochi” dacă nu te integrezi in peisaj! Ați dat orașul pe viața tihnită și fericită de la țară, acum luați tot tacâmul aferent: țoape care studiază istoria la facultatea de subsol (să zicem!), electricieni bădărani, cu burtă și sete de viață/bere, ochii curioși care te pândesc când vii acasă de la slujbă, musafiri neașteptați (nepoții) și needucați! Când „familia tradițională” îți dictează și nu te conformezi, complici lucrurile. Incompatibilitatea dintre rude duce la inevitabilul război, la construirea de ziduri, la sâcâieli intenționate și la nefericire. Un chimist, o lady, o țoapă și un electrician, cu odraslele lor cu tot (cinci la număr și mai vine unul, fix în plin război interfamilial!) pictează dizgrațios tabloul vieții care nu mai există din moment ce toată lumea îți dă indicații despre cum să trăiești, cum să-ți amenajezi casa, câți copii să faci și-și descarcă vechiturile în casa ta pe motiv că nu s-a pomenit stilul tău minimalist! Teoretic și practic, nu ai voie să trăiești decât după rețeta lor de fericire. Tipic, clasic, n-ai loc de rude ca să-ți trăiești fericirea!

Trecând prin toate fazele posibile, de la amabilitate, toleranță, la finețuri, la ironii, exasperare și război total, eroina noastră (Sonni) este excelent interpretată de Andreea Darie. Superbă, foarte expresivă, cu un joc viu, atacă  rolul cu bucurie și credibilitate, contrabalansând-o colegul ei, Bogdan Manolache, un chimist (Sigi) cu capul în nori și dorința de a face descoperiri mărețe, veșnic surd la monologul ei, dar drăgălaș și pacifist. Dincolo de ziduri și războaie se află suflete. Neînțelegerea urlă din toți rărunchii. Petronela Ene, Frieda, este pseudo-specialista în Hitlerologie, mamă eroină, etern gospodină, păcat că nu și licențiată în design interior, pasionată de mâncat și băut, care mai fură din mers câteva scheme interesante de la „fata cu stil, de la oraș”, întru… dezvoltare personală. Soțul, Friedo, Lucian Arhire, este perfect de acord cu ea, se simte fericit în îngustimea și-n necioplirea lui, om simplu, cu „școala vieți”(i). O echipă savuroasă, întregită (garnisită?) de/cu adorabilii copilași interpretați de Sorin Ghiorghe, Cella Todică, Oana Florea, Cătălina Rusu și Alex Savu.

Eliza Artene

Scenografia propune o cameră spațioasă a celor doi, cu priveliște spre curte, unde se află un cățel intuit, pus acolo strategic pentru primirea călduroasă a oaspeților veșnic nepoftiți. La Sartre vorbim despre „Ușile închise” în care dă în clocot insuportabilul. Aici, dacă ușile tot se deschid când nu te aștepți, „că doar suntem în familie”, în iadul nostru se mai poate respira puțin, tensiunea nefiind chiar atât de mare pe cât te-ai aștepta citind titlul piesei. Montarea nu apasă, e ușor ludică, doar sunând a bășcălie pe tema fixismelor, clișeelor și lipsei de bun simț.

O piesă de actualitate, cu mult umor și cu mesaj clar: trăiți și lăsați-i și pe alții să trăiască! (Eliza ARTENE)


Leave a Reply