Joe Dispenza: Distruge-ți obiceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta (XII): Vinovăția


De fiecare dată când aveți gânduri de vinovăție, semnalați corpului să producă substanțele chimice care alcătuiesc sentimentul de vinovăție. Ați făcut-o de atâtea ori, încât celulele vă înoată într-o mare de substanțe de vinovăție.
Zonele receptoare de pe celule se adaptează astfel încât să primească și să prelucreze această expresie chimică specifică. Cantitatea enormă de vinovăție care scaldă celulele începe să li se pară normală și, în cele din urmă, ceea ce corpul percepe ca fiind normal începe să fie resimțit și ca o sursă de plăcere. E ca atunci când trăiți de-o viață lângă un aeroport – vă obișnuiți atât de tare cu zgomotul, că nu mai conștientizați că-l auziți decât atunci când zboară vreun avion mai jos ca de obicei, iar zgomotul produs de motoare este atât de puternic, încât vă atrage atenția. Același lucru se petrece și cu celulele noastre. Ca urmare, se desensibilizează cu adevărat la chimismul sentimentului de vinovăție; ca să se declanșeze din nou data viitoare, vor avea nevoie de o emoție mai puternică, mai plină de forță – un prag superior de stimulare. Iar când “valul” acela mai puternic de substanțe chimice care definesc vinovăția atrage atenția corpului, celulele “ciulesc urechile” la stimulul respectiv, asemănător efectului primei cești de indoneziană asupra amatorului de cafea.
Iar când fiecare celulă se divizează la sfârșitul vieții ei, dând naștere unei celule-fiice, zonele receptoare de pe suprafața noii celule vor avea nevoie de un nivel superior de vină ca să se declanșeze. Acum, ca să se simtă viu, organismul cere un flux emoțional mai puternic de sentimente. V-ați transformat singur într-un dependent de vină.
Când ceva nu merge sau e anapoda în viață, presupuneți în mod automat că dumneavoastră sunteți cel vinovat. Dar acum, așa ceva vi se pare normal. Nici măcar nu mai e nevoie să vă gândiți că vă simțiți vinovat – sunteți așa, pur și simplu. Nu numai că mintea nu conștientizează cum vă exprimați starea de vinovăție prin lucrurile pe care le spuneți și le faceți, ci și corpul vrea să simtă nivelul de vinovăție cu care s-a obișnuit, pentru că așa l-ați antrenat. În cea mai mare parte a timpului ați devenit inconștient vinovat – corpul a devenit mintea vinovăției.
Numai atunci când, să spunem, un prieten vă atrage atenția că nu era nevoie să vă scuzați în fața casierului de la magazin pentru că v-a dat restul greșit, vă dați seama câtă influență are acest aspect al propriei personalități. Să zicem că acesta activează unul dintre acele momente de revelație, o epifanie, când gândiți: Are dreptate. De ce oare îmi cer tot timpul scuze? De ce mă simt responsabil pentru toate greșelile altora?
După ce reflectați asupra istoricului de permanentă “asumare a vinovăției”, vă spuneți: De azi n-o să mai iau vina asupra mea și nu voi mai căuta scuze pentru greșelile celorlalți. O să mă schimb. Ca urmare a acestei decizii, veți renunța la gândurile care produc aceleași sentimente și invers. Și dacă ezitați, ați făcut un legământ cu dumneavoastră înșivă să vă stăpâniți și să vă aduceți aminte ce vă propuseserăți. Trec două ore și sunteți realmente mulțumit de dumneavoastră înșivă. Vă ziceți: Super, chestia asta chiar funcționează.
Din păcate, celulele din organism nu se simt chiar așa de bine. Cu anii, le-ați antrenat să ceară mai multe molecule de emoție (vină, în cazul acesta), ca să le satisfacă necesitățile chimice. V-ați antrenat organismul să trăiască în conformitate cu o continuitate chimică memorată, căreia acum îi puneți punct însă, negându-i necesitatea chimică și mergând în contra programelor sale subconștiente.
Corpul devine dependent de vină sau de oricare altă emoție în același mod în care ar deveni dependent de droguri. La început nu aveți nevoie decât de o cantitate mică de emoție/drog ca să-l simțiți, dar pe urmă organismul se desensibilizează, iar celulele cer din ce în ce mai mult, numai pentru a se simți la fel din nou. Încercarea de a vă transforma tiparul emoțional seamănă cu experimentarea sevrajului.
Odată ce celulele nu-și mai primesc semnalele obișnuite de vinovăție de la creier, încep să exprime îngrijorare. Înainte, corpul și mintea conlucrau în vederea producerii acelei stări de a fi numite vină; acum ați încetat să gândiți-simțiți și să simțiți-gândiți în același mod. Ceea ce vă propuneți este să produceți gânduri mai pozitive, dar corpul este încă turat să producă sentimente de vină bazate pe gânduri de vinovăție.
Să ne închipuim acest lucru ca un fel de linie de montaj de înaltă specializare. Creierul v-a programat corpul să se aștepte la un rol potrivit acestei linii mai complexe. Dintr-odată, îi transmiteți să îndeplinească un alt rol, care nu se potrivește în spațiul în care vechiul rol, cel de vinovăție, se potrivea altădată. Se activează o alarmă și întreaga operațiune bate pasul pe loc.
Celulele organismului trag întotdeauna cu coada ochiului la ce se întâmplă în creier și în minte – corpul dumneavoastră este cel mai bun cititor de gânduri din câte există. Așa că își încetează toate activitatea, își ridică ochii către creier și gândesc. Ce faci tu, acolo sus? Ne-ai bătut la cap să fim vinovate, iar noi ți-am urmat, cu credință, ani de zile, ordinele. Am memorat subconștient un program de vinovăție dat de gândurile și sentimentele repetitive. Ne-am modificat zonele receptoare ca să oglindească ce gândeai, ne-am schimbat chimismul ca să poți simți automat vinovăția. ți-am întreținut ordinea chimică internă, independent de condițiile externe din viață. Ne-am obișnuit atât de tare cu aceeași ordine chimică, încât noua ta stare de a fi ne dă o stare de disconfort, ne face să ne simțim neobișnuit. Ce vrem noi e obișnuitul, previzibilul și ce simțim noi ca fiind natural. și, dintr-odată, ți-ai pus în cap să te schimbi?

Gândirea pozitivă conștientă nu poate, în sine, depăși sentimentele negative subconștiente

Așadar, celulele se strâng laolaltă și spun: hai să-i trimitem creierului un mesaj de protest. Dar trebuie s-o luăm pe ocolite, pentru că vrem să simtă că el este răspunzător de gândurile astea și să nu-și dea seama că vin de la noi. Iată, deci, celulele care trimit acum un mesaj cu mențiunea URGENT chiar pe măduva spinării, în sus, către suprafața creierului gânditor. Eu denumesc acest demers “pistă de viteză”, pentru că mesajul se duce direct la sistemul nervos central în doar câteva secunde.
În timp ce se petrec toate acestea, chimismul organismului – substanțele chimice care definesc sentimentul de vinovăție – se situează la un nivel inferior, deoarece nu mai gândiți și nu mai simțiți la fel. Dar scăderea respectivă nu trece neobservată. Un termostat aflat în creier, care se numește hipotalamus, transmite un mesaj de alarmă cu următorul conținut: Valorile chimice scad. Trebuie să mărim producția!
Hipotalamusul semnalează, așadar, creierului gânditor să revină la vechile sale obiceiuri. Aceasta este “pista lentă”, pentru că substanțelor chimice le ia mai mult timp să circule prin fluxul de sânge. Organismul vrea să reveniți la sinele chimic memorat, așa că vă influențează să gândiți în felul obișnuit, de rutină.
Aceste reacții celulare de tip “pistă de viteză” și “pistă lentă” se petrec simultan. Când vă dezmeticiți, începe să vă sune în cap murmurul unor gânduri de genul: Ești prea obosit astăzi. Poți începe de mâine. Mâine e o zi mai potrivită. Zău așa, poți s-o faci mai târziu. Și preferatul meu: Pur și simplu nu mi se pare în ordine.
Dacă nici asta nu funcționează, se recurge la cel de-al doilea atac pe furiș. Corpul vrea să dețină din nou controlul, așa că începe să vă sâcâie un pic: E în ordine să nu te simți prea bine acum. Tatăl tău e de vină. Nu-ți pare rău pentru ce-ai făcut în trecut? Că tot veni vorba, ia să analizăm trecutul ca să vedem de ce ești așa cum ești. Uită-te la tine – ești varză, un ratat demn de milă și slab. Ai eșuat în viață. N-ai să te schimbi niciodată. Semeni prea mult cu mama. De ce nu renunți, pur și simplu? “Afurisindu-vă” în continuare, corpul momește mintea să se întoarcă la starea memorată inconștient. Din punct de vedere rațional, un asemenea demers e absurd. Dar, în mod evident, la un anume nivel, această stare de suferință creează plăcere.
În momentul în care ne aplecăm urechea la astfel de vociferări, când dăm crezare acestor gânduri și le răspundem cu aceleași sentimente cu care ne-am obișnuit, în minte se instalează un fel de amnezie, iar noi dăm uitării ce dorisem să facem la început. Amuzant este faptul că începem să credem cu adevărat ce-i șoptește corpul creierului să ne spună. Ne scufundăm înapoi în programul automat și ne reîntoarcem la vechiul sine.
Oricare dintre noi se poate regăsi în acest mic scenariu. Nu diferă cu nimic de niciun alt obicei de care am încercat să scăpăm. Indiferent dacă suntem dependenți de fumat, de ciocolată, alcool, cumpărături sau jocuri ori ne roadem unghiile, în momentul în care renunțăm la acțiunea cu care ne-am obișnuit, între corp și creier se iscă haosul. Gândurile ni se identifică intim cu senzația pe care am avea-o dacă am trăi această păsuire. Când cedăm în fața propriilor pofte, producem în continuare aceleași rezultate de viață, pentru că mintea și corpul sunt în opoziție. Ceea ce simțim acționează împotriva a ceea ce gândim și, dacă organismul s-a transformat în minte, vom cădea mereu pradă felului în care ne simțim.
Atât timp cât folosim ca barometru sentimentele cu care ne-am obișnuit, ca răspuns la eforturile noastre de schimbare, ne vom convinge întotdeauna să renunțăm la ceva măreț. Nu vom fi niciodată capabili să nutrim gânduri superioare mediului nostru intern. Nu vom fi niciodată în stare să vedem o lume de rezultate posibile, altele decât cele negative din propriul trecut. Iată ce putere au gândurile și sentimentele asupra noastră.

Mâna de ajutor e doar la un gând distanță

Următorul pas în demersul de a ne dezobișnui de a fi noi înșine este să înțelegem cât este de important să reușim să determinăm mintea și corpul să conlucreze și să întrerupem continuitatea chimică a stării noastre de vinovăție, jenă, enervare, deprimare. Nu e ușor să rezistați poruncii organismului de a reinstaura acea veche ordine nesănătoasă, dar aveți la dispoziție o mână de ajutor, care nu e decât la un gând depărtare.
Veți afla în paginile care urmează că, în vederea înfăptuirii unei schimbări adevărate, este esențial să “de-memorați” o emoție care face parte integrantă din propria personalitate, pentru ca apoi să vă recondiționați organismul în raport cu o minte nouă.
Este ușor să vă pierdeți speranța când vă dați seama că mecanismul chimic al propriilor emoții v-a obișnuit corpul cu o anumită stare de a fi, care e, de mult prea multe ori, un produs al furiei, geloziei, resentimentelor, tristeții și așa mai departe. În definitiv, am afirmat că aceste programe, aceste înclinații, ne sunt adânc îngropate în subconștient.
Vestea cea bună este că putem deveni, în mod voit, conștienți de astfel de tendințe. Mă voi ocupa mai mult de acest concept în paginile care urmează. Pentru moment, sper că puteți accepta faptul că, pentru a vă transforma personalitatea, trebuie să vă modificați starea de a fi, care este intim legată de sentimentele pe care le-ați memorat. Exact așa cum emoțiile negative pot deveni încorporate în sistemul de operare al propriului subconștient, tot așa se poate întâmpla și cu cele pozitive.
La un moment dat în viață, am făcut cu toții – și cu toată convingerea – o astfel de afirmație: Vreau să fiu fericit! Dar, până în momentul în care corpul este instruit diferit, va exprima în continuare programele de vinovăție, tristețe sau anxietate de care vorbeam. Mintea conștientă, rațiunea, poate gândi că dorește bucurie, dar corpul e programat de ani de zile să simtă altfel. Stăm cocoțați pe o ladă și perorăm despre schimbare spre binele propriei persoane, dar, la nivel visceral, nu părem a reuși să simțim adevărata fericire, iar motivul e că mintea și corpul nu lucrează împreună. Conștientul vrea una, iar organismul alta. (va urma)


Leave a Reply