Joe Dispenza: Distruge-ți obiceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta (XIII): Sentimentele memorate ne limitează la re-crearea trecutului

Dacă de ani de zile sunteți devotat sentimentelor negative, acestea au creat o stare automată de a fi. S-ar putea spune că sunteți nefericit subconștient, nu? Organismul v-a fost condiționat cu starea de negativitate și știe cum să fie nefericit mult mai bine decât știe conștientul starea de fericire. Nici măcar nu e nevoie să vă gândiți cum ar trebui să fiți pesimist. știți, pur și simplu, că așa sunteți. Cum poate conștientul să controleze această atitudine din tandemul subconștient minte-trup?
Unii susțin că “gândirea pozitivă” constituie răspunsul. Vreau să clarific faptul că, în sine, gândirea pozitivă nu dă niciodată rezultate. Mulți oameni care pretind că gândesc pozitiv au simțit negativ toată viața lor, iar acum încearcă să gândească pozitiv. Se găsesc într-o stare polarizată, în care încearcă să gândească într-un fel pentru a suprima ceea ce simțeau pe dinăuntru. La nivelul conștientului, gândesc într-un fel, dar, de fapt, sunt opusul. Când mintea și corpul se plasează pe poziții contrare, schimbarea nu se va produce niciodată.
Prin definiție, emoțiile constituie produsul final al experiențelor trecute de viață. Când sunteți în miezul unei experiențe, creierul primește informație vitală de la mediul exterior prin cele cinci canale senzoriale diferite (văz, miros, auz, gust și pipăit). Pe măsură ce cumulul de informație de natură senzorială ajunge la creier și este supus prelucrării, circuite de neuroni se organizează în tipare specifice, care redau evenimentul extern. În momentul în care celulele nervoase respective se așază la locul lor în șirag, creierul eliberează substanțe chimice. Aceste substanțe chimice poartă numele de “emoție” sau “sentiment”.
Când emoțiile respective încep să vă inunde chimic organismul, veți descoperi că vi s-a modificat ordinea internă (gândiți și simțiți altfel decât cu câteva clipe înainte). În mod firesc, atunci când observați această schimbare de stare internă, veți fi atent la ce sau cine anume din mediul exterior a determinat schimbarea în cauză. Când vă dați seama ce anume din universul exterior s-a aflat la originea schimbării din lumea dumneavoastră interioară, evenimentul în și prin sine se numește amintire. Din punct de vedere neurologic și chimic, codificați această informație de mediu în creier și în organism. Astfel, experiențele pot fi evocate mai bine pentru că vă aduceți aminte ce-ați simțit în momentul în care s-au petrecut – sentimentele și emoțiile constituie o înregistrare chimică a experiențelor trecute.
De exemplu, sosește șeful în evaluare. Observați imediat că e roșu la față, chiar iritat. Când începe să vorbească pe ton foarte ridicat, simțiți că respirația îi miroase a usturoi. Vă acuză că îi subminați autoritatea în fața altor angajați și vă spune că v-a “sărit” la promovare, moment în care simțiți că vă ia tremuratul, vă lasă genunchii și vi se face greață, iar inima v-o ia la goană. Sunteți speriat și vă simțiți trădat și furios. Toată informația senzorială cumulativă – tot ce mirosiți, vedeți, pipăiți și auziți vă modifică starea interioară. Asociați experiența exterioară cu o schimbare a ceea ce simțiți pe dinăuntru, ceea ce vă marchează emoțional.
Vă duceți acasă și revedeți mereu în minte această experiență. De fiecare dată vă amintiți de privirea acuzatoare, intimidantă, de pe chipul șefului, cum țipa la dumneavoastră, ce spunea și chiar cum mirosea. Pe urmă vă simțiți din nou copleșit de frică și mânie; în creierul și în corpul dumneavoastră se produce același schimb chimic, ca și cum toată scena s-ar petrece din nou. Pentru că trupul vă crede că trăiește iar același eveniment, îl condiționați să trăiască în trecut.
Să ne continuăm analiza. Considerați că propriul corp este mintea inconștientă sau un slujitor obiectiv care primește ordine de la conștient. Este atât de obiectiv, încât nu-și dă seama de diferența dintre emoțiile create de experiențe din lumea exterioară și cele confecționate în universul interior, doar pe calea gândului. Pentru corp, acestea sunt același lucru.
Ce se întâmplă dacă acest ciclu de gânduri și sentimente că ați fost trădat se perpetuează ani la rând? Dacă vă tot întoarceți la experiența avută cu șeful și retrăiți toată ziua sentimentele acelea cu care v-ați obișnuit, nu faceți decât să transmiteți necontenit către corp semnale prin sentimente de natură chimică, pe care acesta le asociază cu trecutul. Această continuitate de ordin chimic păcălește corpul și-l face să creadă că retrăiește trecutul, astfel încât continuă să resimtă aceeași experiență emoțională. Când gândurile și sentimentele memorate forțează, în mod constant, corpul să “fie” în trecut, am putea spune că trupul se transformă în amintire a trecutului.
Dacă aceste sentimente memorate de trădare v-au dirijat gândurile de ani întregi, atunci corpul v-a trăit în trecut 24 de ore pe zi, timp de 7 zile pe săptămână și 52 de săptămâni pe an. Cu timpul, corpul v-a devenit ancorat în trecut.
Știți că, atunci când re-creați în mod repetat aceleași emoții până nu mai puteți gândi superior felului în care (vă) simțiți, sentimentele v-au devenit mijlocul prin care gândiți. și, dat fiind faptul că felul în care (vă) simțiți este o înregistrare a experiențelor anterioare, gândiți în trecut. Și, conform legii cuantice, creați și mai mult trecut.
În concluzie: cei mai mulți dintre noi trăiesc în trecut și opun rezistență vieții într-un nou viitor. De ce? Corpul este atât de obișnuit să memoreze înregistrările chimice ale experiențelor noastre trecute încât se atașează de emoțiile respective. Într-un sens foarte real, devenim dependenți de aceste sentimente cu care ne-am obișnuit. Astfel încât, atunci când vrem să privim către viitor și visăm la apariția de noi priveliști și perspective îndrăznețe în propria realitate nu prea depărtată, corpul, a cărui monedă de schimb o constituie sentimentele, opune rezistență la transformarea subită în direcția respectivă.
Realizarea acestei schimbări radicale este marele efort al schimbării personale. Atâția oameni se străduiesc să-și creeze o nouă soartă, dar își dau seama că sunt incapabili să depășească amintirea trecută a ceea ce simt ei că sunt. Chiar dacă tânjim după aventuri neștiute și visăm la noi posibilități care ne așteaptă în viitor, părem a fi constrânși să ne întoarcem în trecut.
Sentimentele și emoțiile nu sunt rele. Acestea constituie produsul final al experienței. Dar, dacă le retrăim mereu pe aceleași, nu ne putem aștepta la nicio experiență nouă. N-ați cunoscut oameni care par necontenit să vorbească de “vremurile bune de altădată”? Ceea ce vor ei să spună, de fapt, este: în viața mea nu se mai întâmplă nimic nou care să-mi stimuleze simțirea; de aceea va trebui să mă reafirm pornind de la câteva momente de glorie din trecut. Dacă credem că gândurile noastre au ceva de-a face cu propriul destin, atunci, în calitate de creatori, cei mai mulți dintre noi nu fac decât să se învârtă în cerc.

Controlul asupra mediului intern: mitul genetic

Până la acest moment, discuția asupra legăturii dintre modelul cuantic al realității și schimbare s-a concentrat în special asupra emoțiilor noastre, a creierului și a corpului. Am observat că depășirea gândurilor și sentimentelor recurente pe care le memorează corpul reprezintă un demers obligatoriu dacă vrem să scăpăm de obișnuința de a fi noi înșine.
Un alt aspect major al renunțării la această obișnuință are de-a face cu sănătatea noastră fizică. Aspectele legate de sănătate se situează, cu siguranță, foarte sus în ierarhia lucrurilor pe care majoritatea vrea să le schimbe în viață. Și, când vine vorba despre ce am dori să schimbăm în legătură cu propria sănătate, există un ansamblu de dogme pe care va trebui să le analizăm și să le demitizăm – mitul că genele generează boala și aberația determinismului genetic. Vom arunca o privire și asupra unei teorii științifice de care se poate să nu mai fi auzit, și anume epigenetica, un control al genelor dinspre exteriorul celulei ori, mai precis, studiul modificărilor funcționale ale genei, care se petrece fară o modificare a secvenței ADN.
Exact așa cum, asemenea fiicei mele, ne stă în putere să creăm experiențe noi pentru propria viață, tot așa putem și prelua controlul asupra unei părți foarte importante din viață – ceea ce considerăm de obicei a fi destinul nostru genetic. Pe măsură ce avansăm, veți observa cât sunt de importante informațiile despre propriile gene și despre ce anume le transmite semnale ca să se exprime sau nu, pentru a putea înțelege de ce e important să vă schimbați pornind dinăuntru spre exterior.
Pe vremuri, știința susținea că genele erau răspunzătoare de majoritatea bolilor. Apoi, acum vreo douăzeci de ani, comunitatea științifică menționa în trecere că se înșelase, anunțând că mediul, prin acțiunea sa de activare sau dezactivare a anumitor gene, este factorul cu cea mai mare influență în producerea bolii. Acum știm că mai puțin de 5% din toate bolile prezentului (sindromul Tay-Sachs și boala Huntington, de exemplu) își au rădăcina în tulburări de genă unică, în timp ce 95% din numărul total al bolilor au legătură cu opțiunile de stil de viață, cu stresul cronic și factorii toxici din mediu.
Și totuși, factorii de mediu extern nu constituie decât o parte a tabloului. Care este explicația faptului că doi oameni pot fi expuși acelorași condiții toxice de mediu și doar unul se îmbolnăvește, iar celălalt nu? Cum se întâmplă că, la persoanele care suferă de tulburare de personalitate multiplă, una dintre personalități manifestă alergie severă la un anumit alergen, iar altă personalitate a aceluiași trup poate fi imună la același antigen sau stimul? De ce oare, în condițiile în care cea mai mare parte a personalului din sănătate este expusă zilnic germenilor patogeni, doctorii și ceilalți membri ai comunității medicale nu sunt într-o permanentă stare de boală?
La cele de mai sus se adaugă și nenumăratele studii de caz efectuate asupra unor gemeni identici (care împărtășesc aceleași gene) și care demonstrează că experiențele acestora în ceea ce privește sănătatea și longevitatea au fost foarte diferite. De exemplu, dacă în istoricul lor familial comun apărea o anumită boală, au fost frecvente cazurile în care boala s-a manifestat la unul, dar nu și la celălalt. Aceleași gene, rezultate diferite.
În toate aceste cazuri, e posibil ca persoana care își păstrează sănătatea să dispună de o ordine vitală internă atât de coerentă, de echilibrată, încât, chiar și în condiții de expunere a corpului la aceleași condiții periculoase de mediu, mediul exterior să nu aibă nicio influență asupra expresiei genetice, să nu transmită semnale către gene și să declanșeze boala?
Este adevărat că mediul extern ne influențează mediul intern. Cu toate acestea, dacă ne-am schimba starea de a fi, am putea depăși efectele unui mediu stresant sau toxic astfel încât să nu se activeze anumite gene? Condițiile de mediu extern s-ar putea să nu poată fi controlate în totalitate, dar, cu siguranță, avem un cuvânt de spus în controlarea propriului mediu intern. (va urma)

Leave a Reply