Joe Dispenza: Distruge-ți obiceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta (XXV): Semnalele coerente


Dacă puteți transmite în câmpul cuantic un semnal coerent în gând și în simțire (o stare de a fi) care să nu aibă nimic de-a face cu lumea exterioară, atunci în viața dumneavoastră se va petrece ceva diferit. În momentul acela veți trăi cu adevărat experiența unei reacții emoționale puternice, care vă va inspira să creați, încă o dată, o altă realitate – puteți folosi această emoție ca să generați o experiență mai deosebită.
Să revin la Newton. Suntem cu toții condiționați de concepția newtoniană conform căreia viața este dominată de principiul cauză-efect. Când ni se întâmplă ceva pozitiv, ne exprimăm recunoștința sau bucuria. Așa că trecem prin viață în așteptarea unei persoane sau a unui lucru din afara noastră care să ne regleze felul în care (ne) simțim. Ceea ce vă sugerez eu, în schimb, este să preluați controlul și să inversați procesul. În loc să așteptați o ocazie care să vă facă să vă simțiți într-un anume fel, creați-l înainte de a trăi vreo experiență în mediul fizic; convingeți-vă corpul pe cale emoțională că experiența “generatoare de recunoștință” a avut deja loc.
Ca să reușiți acest lucru puteți să alegeți un potențial din câmpul cuantic și să încercați să vă imaginați ce senzație ați avea dacă l-ați trăi în realitate. Vă cer să vă folosiți gândul și simțirea ca să vă puneți în pielea acelui sine viitor, acea identitate posibilă, atât de intens, încât să începeți să vă condiționați emoțional corpul astfel încât să creadă ca sunteți deja persoana respectivă. Cine vreți să fiți când deschideți ochii după ședința de meditație? Cum v-ați simți să fiți acest sine ideal sau să trăiți această experiență dorită?
Ca să vă dezvățați complet de a fi dumneavoastră înșivă, luați-vă adio de la cauză și efect și adoptați modelul cuantic al realității. Alegeți, după dorință, o realitate potențială, trăiți-o în gând și în simțiri și fiți recunoscător, înainte ca evenimentul să aibă efectiv loc. Puteți accepta ideea că, odată transformată starea interioară, nu mai aveți nevoie de lumea din jur care să genereze motive să simțiți bucurie, recunoștință, apreciere sau orice altă emoție superioară?
Când corpul simte evenimentul petrecându-se, iar dumneavoastră îl simțiți ca fiind real, numai pe baza concentrării și a celor simțite la nivel emoțional, atunci trăiți viitorul în prezent. Aceasta este clipa în care, aflat în acea stare de a fi, în acel moment de acum și prezent în mijlocul experienței respective, deveniți conectat la toate realitățile posibile ale câmpului cuantic. Singura modalitate prin care se poate accesa câmpul cuantic este să vă aflați în mijlocul momentului prezent.
Rețineți că acesta nu poate fi doar un proces intelectual. Gândurile și senzațiile/sentimentele trebuie să fie coerente, cu alte cuvinte, meditația vă ajută să coborâți cu vreo douăzeci și cinci de centimetri de la cap și să pătrundeți în inimă. Deschideți-vă inima și reflectați cum v-ați simți dacă ați întrupa o combinație a tuturor trăsăturilor pe care le admirați și care alcătuiesc modelul dumneavoastră ideal de sine.
S-ar putea să obiectați că n-aveți cum să știți despre ce senzații și sentimente este vorba, pentru că nu ați cunoscut niciodată experiența de a fi înzestrat cu astfel de trăsături și de a fi acel model ideal de sine. Vă răspund că trupul poate trăi așa ceva înainte de apariția vreunei dovezi fizice și înaintea simțurilor: dacă în viața dumneavoastră s-ar manifesta, realmente, un eveniment viitor pe care vi-l doriți și pe care nu l-ați trăit efectiv niciodată, trebuie să fiți de acord că ați trăi o emoție superioară precum bucurie, plăcere sau recunoștință… așa vă puteți, în mod firesc, concentra pe acestea. În loc să rămâneți sclavii unor emoții care constituie numai un reziduu al trecutului, vă folosiți acum de emoții superioare ca să creați un viitor nou.
Emoțiile superioare de gratitudine, iubire și așa mai departe prezintă frecvențe mai înalte, care vă vor ajuta să treceți într-o stare de a fi în care să (vă) puteți simți ca și cum evenimentele dorite au avut, de fapt, loc. Dacă vă aflați într-o stare caracterizată de sentimente nobile, atunci transmiteți în câmpul cuantic un semnal conform căruia evenimentele s-au întâmplat deja. Sentimentul de recunoștință vă permite să vă condiționați emoțional corpul astfel încât să creadă că motivul recunoștinței s-a manifestat deja în realitate. Activându-vă și coordonându-vă cei trei creieri, meditația vă permite să treceți de la a gândi la a fi și, din momentul în care vă aflați într-o nouă stare de a fi, sunteți mai dispus să acționați și să gândiți la același nivel cu acela al stării de a fi.
Vă gândiți poate că ar fi dificil să intrați într-o stare de recunoștință sau să mulțumiți înainte de manifestarea evenimentului în realitate. Este posibil să fi trăit conform unei emoții memorate care devenise în asemenea grad o parte din propria identitate, la nivel subconștient, încât acum nu (vă) puteți simți în niciun alt fel decât acela cu care v-ați obișnuit? Dacă este adevărat în cazul dumneavoastră, poate că identitatea dumneavoastră este dependentă de percepția celor din jur pentru a vă distrage și a vă influența felul în care vă simțiți pe dinăuntru.
În capitolul care urmează ne propunem să analizăm cum să reducem acest decalaj și să înfăptuim adevărata eliberare. Când puteți simți imediat recunoștință sau bucurie, ori atunci când vă puteți îndrăgosti de viitor – fară să aveți nevoie de vreo persoană, vreun lucru sau vreo experiență care să vă facă să vă simțiți așa – atunci veți avea acces la aceste emoții superioare care să vă alimenteze creațiile.

Golul

Stăteam întins pe canapea într-o zi și mă gândeam cum e să fii fericit. Cum reflectam eu așa asupra lipsei mele totale de fericire, m-am gândit ce discurs de încurajare mi-ar fi ținut, pe loc, toți cei importanți din viața mea. și mi-am închipuit ce mi-ar fi spus: Ai un noroc incredibil. Ai o familie minunată și niște copii extraordinari. Ai reușit în meserie. Ții conferințe în fața a mii de oameni, călătorești prin lumea întreagă și ajungi prin locuri pe unde nu ajunge toată lumea, ai apărut în filmul What The BLEEP Do We Know!?, iar mesajul tău a încântat o mulțime de oameni. Ai scris chiar și o carte care are succes și se vinde bine. Ar fi punctat toate aspectele emoționale și logice corecte. Dar, din punctul meu de vedere, ceva nu era în ordine.
Mă aflam într-un moment din viață în care, la fiecare sfârșit de săptămână, călătoream dintr-un oraș într-altul ținând conferințe; mi se întâmpla, câteodată, să merg în două orașe într-un interval de trei zile. Mi-a dat prin cap că eram atât de ocupat încât n-aveam timp să pun efectiv în practică ce-i învățam pe alții să facă. A fost un moment descurajant, pentru că am început să văd că toată fericirea mea se baza pe intervenția unor factori din exterior și că bucuria pe care o simțeam când călătoream și le vorbeam oamenilor n-avea nimic de-a face cu fericirea adevărată. Mi se părea că aveam nevoie de toți, de toate obiectele și locurile din afara mea ca să mă simt bine. Imaginea aceasta pe care o proiectam în fața lumii depindea de factori externi. și, când nu eram în lume, vorbind oamenilor sau dând interviuri ori tratând pacienți, și eram acasă, mă simțeam gol.
Să nu mă înțelegeți greșit: din anumite puncte de vedere, lucrurile acelea din afara mea erau extraordinare. Oricine care mă vedea ținând conferințe, profund concentrat asupra unei prezentări în timpul unui zbor sau răspunzând – dintr-un aeroport sau dintr-un hol de hotel – la zeci de e-mailuri, v-ar fi spus că păream destul de fericit. Tristul adevăr este acela că dacă m-ați fi întrebat pe mine într-un astfel de moment, aș fi dat probabil un răspuns foarte asemănător: Da, lucrurile stau foarte bine. Îmi e bine. Sunt un tip norocos. Dar dacă mă prindeați într-un moment de liniște, când nu eram bombardat de toți ceilalți stimuli, aș fi răspuns complet diferit: Ceva nu e în ordine. Nu mă simt în apele mele. Totul se simte la fel, nimic nou. Lipsește ceva.
În ziua în care am recunoscut care era nucleul nefericirii mele, mi-am dat seama și de motivul pentru care aveam nevoie de lumea din jur ca să-mi aduc aminte cine eram. Identitatea mea se transformase în oamenii cărora le vorbeam, orașele pe unde mergeam, lucrurile pe care le făceam în cursul călătoriilor și experiențele de care aveam nevoie ca să mă reafirm ca persoana care poartă numele de Joe Dispenza. Și, când nu mă aflam în preajma nimănui care să mă ajute să aduc în prim-plan această personalitate pe care lumea o putea recunoaște ca fiind eu însumi, nu mai eram sigur cine eram eu. De fapt, am constatat că întreaga mea fericire, așa cum le apărea ea celorlalți, nu era decât o reacție la stimuli din exterior care mă făceau să mă simt într-un fel sau în altul. Pe urmă am înțeles că eram total dependent de propriul mediu, precum și că sugestiile din exterior îmi erau necesare ca să-mi consolideze dependența emoțională.
Ce moment a fost pentru mine! Auzisem de un milion de ori că fericirea vine din interior, dar niciodată nu mă izbise ca acum. Cum stăteam eu întins pe canapeaua din casă în ziua aceea, m-am uitat pe geam afară și am avut o viziune. Mi-am văzut cele două mâini, una peste cealaltă, despărțite de un gol.

Discrepanța identitară

Cum părem este imaginea sau fațada pe care o proiectăm spre lume. Sinele acela constă din tot ce facem ca să arătăm într-un anume fel în ochii lumii și să prezentăm celor din jur o realitate exterioară coerentă și consecventă. Cum suntem noi cu adevărat, idee reprezentată de mâna de dedesubt, este felul în care (ne) simțim, mai ales când nu suntem distrași de mediul exterior. Constă din emoțiile noastre familiare atunci când nu suntem preocupați de “viață”. Este ceea ce ascundem despre noi înșine.
Când memorăm stări emoționale generatoare de dependență precum vină, rușine, frică, anxietate, spirit critic, depresie, înfumurare ori ură, creăm o discrepanță între felul în care apărem în ochii lumii și felul în care suntem în realitate. Prima imagine evocă cum vrem noi să ne vadă ceilalți, iar cea de-a doua reprezintă starea noastră de a fi atunci când nu interacționăm cu toate variatele experiențe, lucruri și persoane, în diferitele momente și în diversele locuri din viața noastră. Dacă stăm liniștiți suficient de mult timp, neimplicați în nicio acțiune, începem să simțim ceva. Acel ceva este sinele nostru adevărat.
Mărimea discrepanței diferă de la o persoană la alta. Cum suntem cu adevărat și cum părem sunt separate de sentimentele pe care le memorăm în diferitele momente ale vieții (pe baza experiențelor trecute). Cu cât e mai mare discrepanța, cu atât e mai pronunțată dependența de emoțiile memorate. Strat după strat, îmbrăcăm diferite emoții care ne formează identitatea. Pentru a ne aminti cine credem că suntem, trebuie să recreăm aceleași experiențe ca să ne reafirmăm personalitatea și emoțiile care îi corespund. Ca identitate, ne atașăm de universul nostru exterior, identificându-ne cu toți și toate, ca să ne amintim cum dorim să ne proiectăm în lume.
Cum părem celorlalți devine fațada personalității noastre, care se bazează pe lumea exterioară ca să-și aducă aminte cine e în calitate de “cineva”. Identitatea acesteia este pe deplin atașată de mediu. Personalitatea face tot ce îi stă în putință să ascundă ce simte cu adevărat sau ca să alunge acea senzație de gol: Eu am mașinile acelea. Eu îi cunosc pe oamenii aceia. Eu am fost acolo. Eu pot face lucrurile acestea. Eu am trăit toate aceste experiențe. Eu lucrez la această companie. Eu am reușit… este cine credem noi că suntem în raport cu tot ce se află în jurul nostru. (va urma)


Leave a Reply