Joe Dispenza: Distruge-ți obiceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta (XXVI): Ceea ce dorim să ascundem


Nu suportăm să înfățișăm sinele nostru real, care se ascunde în spatele imaginii pe care o proiectăm, așa că ne prefacem că suntem altcineva. Creăm un fel de programe automate memorate care funcționează ca să ne ascundă părțile vulnerabile. Cu alte cuvinte, ceea ce facem, în esență, este să mințim cu privire la cine suntem pentru că suntem conștienți că moravurile sociale nu sunt îngăduitoare cu o astfel de persoană. Acesta este acel “nimeni” persoana de care ne îndoim că alții ar simpatiza-o și accepta-o.
În special în perioada tinereții, când ne formăm identitatea, suntem mai înclinați să ne angajăm într-un astfel de bal mascat, îi vedem pe adolescenți cum încearcă diferite identități așa cum își încearcă și hainele. Și, pe drept cuvânt, ceea ce poartă tinerii este deseori o reflexie mai curând a ceea ce vor să fie, decât a ceea ce sunt cu adevărat. Întrebați orice specialist în domeniul sănătății mentale, specializat în lucrul cu tinerii, și vă va spune că adolescența poate fi definită printr-un singur cuvânt – insecuritate. În consecință, pentru adolescenți și preadolescenți, conformismul și clasificarea sunt considerate generatoare de securitate.
Mai curând decât să lăsăm lumea să afle cum suntem cu adevărat, adoptăm și ne adaptăm (în condițiile în care toată lumea știe ce pățesc cei percepuți a fi diferiți de ceilalți). Lumea este complexă și înspăimântătoare, dar o facem mai puțin înfricoșătoare și mult mai simplă împărțindu-i pe toți în grupuri. Alegem un grup. Sorbim din mirajul pe care îl considerăm cel mai potrivit.
În final, identitatea respectivă sfârșește prin a ni se potrivi. Creștem în ea. Sau cel puțin asta ne spunem. Împreună cu insecuritatea vine și o conștiință foarte marcată de sine. Întrebările abundă: Așa sunt eu cu adevărat? Așa vreau să fiu cu adevărat? Dar e mult mai ușor să ignorăm astfel de întrebări decât să căutăm răspunsuri la ele.

Experiențele de viață ne definesc identitatea. Dacă ne menținem ocupați, ținem emoțiile nedorite în frâu

Purtăm cu toții urmele experiențelor traumatice sau dificile trăite în tinerețe. Încă din primii ani de viață, am trecut prin evenimente definitorii ale căror emoții au contribuit, strat după strat, la edificarea persoanei în care ne-am transformat. Să privim lucrurile în față: am fost cu toții marcați de evenimente încărcate emoțional. În timp ce revedeam, în mod repetat, cu ochii minții vreuna dintre experiențele respective, corpul începea să retrăiască la nesfârșit întâmplarea, doar prin forța gândului. Am prelungit atâta vreme perioada de refracție a emoției, încât am trecut de la o simplă reacție emoțională la o dispoziție, apoi la o caracteristică de temperament și, în cele din urmă, la o trăsătură de personalitate.
Tineri fiind, ne ocupăm timpul cu lucruri care, un timp, stăvilesc aceste emoții vechi, adânci, ascunzându-le sub preș. Este îmbătător să ne facem prieteni noi, să călătorim în locuri necunoscute, să muncim din greu și să avansăm în funcție, să învățăm să facem ceva nou sau să ne apucăm de un sport neîncercat până acum. Rareori ni se întâmplă însă să ne dea prin cap bănuiala că multe dintre aceste acțiuni sunt motivate de sentimente rămase în urma anumitor evenimente anterioare din viață.
Pe urmă, devenim cu adevărat ocupați. Mergem la școală, poate apoi la facultate, ne cumpărăm o mașină, ne mutăm în alt oraș, stat sau țară, ne lansăm într- o carieră, întâlnim persoane noi, ne căsătorim, ne cumpărăm casă, avem copii, adoptăm animale, poate divorțăm, practicăm sporturi, începem o relație nouă, ne ocupăm de un hobby… Ne folosim de tot ce cunoaștem în lumea din jur ca să ne definească identitatea și să ne distragă de la ceea ce simțim cu adevărat pe dinăuntru. Și, dat fiind faptul că toate aceste experiențe unice produc miriade de emoții, observăm că emoțiile respective par să șteargă orice senzații și sentimente pe care le ascundem. Un timp, merge.
Să nu mă înțelegeți greșit. Atingem cu toții culmi superioare prin eforturile pe care le facem în diferitele perioade ale anilor noștri de dezvoltare. Pentru realizarea multor lucruri din viață, trebuie să ne forțăm pe noi înșine ca să ieșim din zonele de confort și să ne transcendem sentimentele obișnuite care ne defineau odată. Sunt, desigur, conștient de această dinamică a vieții. Dar, atunci când nu ne depășim niciodată limitările și continuăm să ne cărăm povara venită din trecut, ne va prinde totdeauna din urmă. Lucru care se întâmplă începând de pe la 35 de ani (cu mici variații de la o persoană la alta).

Vârsta de mijloc: o serie de strategii pentru ca sentimentele îngropate să rămână așa

Ajunși pe la 35-45 de ani, când personalitatea ne este formată complet, am trăit multe dintre experiențele pe care le are de oferit viața. Și, ca urmare, suntem în mare capabili să anticipăm rezultatul majorității experiențelor; știm ce senzații ne vor trezi înainte de a le trăi efectiv. Din cauza multelor relații bune și rele avute în viață, a faptului că am avut experiența competiției profesionale, iar acum cariera ni s-a așezat, pentru că am suferit pierderi și am repurtat succese sau fiindcă știm ce ne place și ce nu, cunoaștem nuanțele vieții. Odată ce putem prezice emoțiile care ne așteaptă probabil înainte de experiența efectivă, decidem dacă ne dorim să trăim acel eveniment “cunoscut” încă înainte de petrecerea sa efectivă. Iar toate acestea se desfășoară, bineînțeles, dincolo de cortina conștientului nostru.
Acesta este punctul în care lucrurile încep să se încurce. Pentru că putem prezice sentimentele și senzațiile pe care ni le vor provoca majoritatea evenimentelor, știm deja ce anume ne va șterge sentimentele față de ceea ce suntem cu adevărat. Și totuși, când ajungem la jumătatea vieții, nimic nu mai poate șterge complet această senzație de gol.
Vă treziți în fiecare dimineață și vă simțiți aceeași persoană. Mediul înconjurător, pe care v-ați sprijinit atât ca să scăpați de vină sau de suferință, nu mai estompează aceste sentimente. Și cum ar putea? Știți deja că, odată consumate emoțiile generate de lumea din jur, vă întoarceți la aceeași stare obișnuită de leopard care nu și-a schimbat petele.
Aceasta este criza vârstei de mijloc pe care o cunosc atâția oameni. Unii încearcă din răsputeri să-și țină sentimentele îngropate acolo unde sunt, aruncându- se și mai frenetic în realitatea exterioară. Cumpără mașini sport noi (obiect), închiriază o barcă (alt obiect). Unii pleacă într-o vacanță lungă (locuri). Alții se înscriu într-un club nou ca să întâlnească alți oameni și să-și facă prieteni noi (oameni). Alții își fac operații estetice (trup). Mulți își redecorează sau își reconstruiesc casa din temelii (dobândesc obiecte și trăiesc într-un mediu nou).
Toate acestea sunt eforturi inutile de a face sau a încerca ceva nou, întreprinse ca se simtă bine sau altfel. Emoțional vorbind, însă, noutatea odată trecută, se trezesc înțepeniți în aceeași identitate. Revin la ceea ce sunt cu adevărat (adică la mâna de dedesubt). Sunt atrași înapoi către aceeași realitate în care trăiesc de ani de zile, numai pentru a-și întreține senzația că identitatea lor coincide cu ceea ce cred ei că sunt. În realitate, însă, cu cât întreprind mai multe – cu cât cumpără și consumă mai mult – cu atât devine mai evidentă senzația generată de “cum sunt ei cu adevărat”. (va urma)


Leave a Reply