Joe Dispenza: Distruge-ți obiceiurile nocive! Cum să-ți determini mintea să lucreze în favoarea ta (XXVII): O altă modalitate de a trăi vârsta de mijloc

Încercarea noastră de a fugi de orice emoție dureroasă este determinată de senzația de disconfort pe care ne-o provoacă o eventuală confruntare. Așa că, în momentul în care senzația începe să ne scape puțin de sub control, cei mai mulți dintre noi aprind televizorul, navighează pe internet, sună pe cineva sau trimit mesaje. Ne putem modifica emoțiile de atâtea ori, în doar câteva clipe… Putem privi o emisiune de divertisment sau un filmuleț pe YouTube și râde isteric, pe urmă putem urmări un meci de fotbal care să ne trezească sentimentul de competitivitate, mai târziu putem asculta știrile și ne putem enerva sau speria. Toți acești stimuli exteriori ne pot, cu ușurință, distrage de la senzațiile și sentimentele acelea nedorite dinăuntru.
Tehnologia are o mare capacitate de a ne distrage și de a ne crea o puternică dependență. Ia gândiți-vă: vă puteți modifica imediat chimismul intern și scăpa de o senzație doar schimbând ceva din exterior. Și oricare ar fi fost lucrul acela de dinafară care vă făcea să vă simțiți mai bine pe dinăuntru, veți apela la el ca să vă deturnați singur, la nesfârșit. O astfel de strategie nu implică în mod obligatoriu vreo formă de tehnologie – orice lucru cu potențial momentan palpitant e la fel de bun.
Și, cât timp întreținem această diversiune, ce credeți că se va întâmpla? Transformarea noastră interioară va depinde și mai mult de ceva din exterior. Unii se scufundă, în mod inconștient, din ce în ce mai adânc, în acest hău fară de fund, făcând uz de diferitele aspecte ale propriei vieți ca să se țină ocupați, într-un efort de a recrea senzația inițială simțită la prima experiență și care i-a ajutat să evadeze. Devin prea stimulați pentru a se putea simți altfel decât sunt cu adevărat. Dar, mai devreme sau mai târziu, toți își dau seama că au nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare din același lucru ca să se simtă mai bine. Totul se transformă într-o căutare devoratoare a plăcerii și a căilor de evitare cu orice preț a durerii – un stil hedonist de viață generat inconștient de un sentiment oarecare, care se încăpățânează să nu dispară.

Momentul de confruntare cu sentimentele și de renunțare la iluzii

Ajunși în această etapă a vieții, unii aleg să nu facă eforturi ca să-și mențină sentimentele îngropate și-și pun, în schimb, niște întrebări capitale: Cine sunt eu? Ce scop am eu în viață? Încotro mă îndrept? Pentru cine fac toate acestea? Ce este Dumnezeu? Unde mă duc când voi muri? Oare viața înseamnă numai “succes”? Ce este fericirea? Ce înseamnă toate acestea? Ce este dragostea? Mă iubesc pe mine însămi/însumi? Iubesc pe altcineva? Iar sufletul începe să se trezească…
Mintea începe să se frământe cu astfel de tipuri de întrebări pentru că iluzia s-a evaporat, iar noi începem să bănuim că nimic din exterior nu ne poate face fericiți. Unii dintre noi își dau seama, în final, că nimic din propriul mediu nu va “remedia” felul în care (ne) simțim. Realizăm, totodată, enorma cantitate de energie de care este nevoie în vederea întreținerii acestei proiecții a sinelui ca imagine pentru uzul lumii din jur, și cât de epuizant este să ții mintea și trupul mereu ocupate. Ajungem, în cele din urmă, să vedem că încercarea noastră inutilă de a menține o imagine ideală pentru alții constituie, în fapt, o strategie de a ne asigura că sentimentele acelea presante de care fugim nu ne ajung niciodată din urmă. Cât timp putem jongla cu atâtea mingi, doar ca viețile noastre să nu se prăbușească?
În loc să cumpere un televizor mai mare sau ultimul tip de telefon, astfel de oameni încetează să mai fugă din calea sentimentului pe care încearcă, de atâta vreme, să-l estompeze, îl privesc în față și-l analizează cu atenție. Când se întâmplă așa ceva, individul începe să se trezească. După o perioadă de reflecție, descoperă cine este cu adevărat, ce a încercat să ascundă și ce nu mai dă randament. Așa că renunță la fațadă, la jocuri și la iluzii. Recunoaște cu onestitate cum este cu adevărat, indiferent de costuri, și nu se teme să piardă tot. Această persoană încetează să mai cheltuiască energia pe care o alocase întreținerii, în formă intactă, a unei imagini iluzorii.
Intră în contact cu propriile sentimente, întorcându-se spre ceilalți și spunându-le: știți ceva? Nu contează dacă nu vă mai fac fericiți. M-am săturat să fiu obsedat/obsedată de cum arăt sau despre ce pot gândi ceilalți despre mine. Am încetat să mai trăiesc pentru ceilalți. Vreau să mă eliberez din strânsoarea acestor lanțuri.
Acesta este un moment de mare profunzime în viața unui om. Sufletul se trezește și îl îndeamnă să spună adevărul despre cine este cu adevărat. Gata cu minciuna!

Schimbarea și relațiile interpersonale: ruperea cătușelor care ne țin în loc

Majoritatea relațiilor se bazează pe cele împărtășite cu ceilalți. Gândiți-vă la următorul lucru. Întâlniți pe cineva și începeți imediat să vă comparați experiențele ca și cum amândoi ați încerca să verificați dacă există vreo congruență între rețelele neurologice și amintirile voastre emoționale. Spuneți ceva de genul: “Îi cunosc pe acești «oameni». Sunt din acest «loc» și am trăit în aceste locuri la aceste «momente» diferite din viață. Am mers la această școală și am făcut aceste studii. Mă pricep să fac și fac aceste «lucruri». Și, cel mai important dintre toate, am trăit aceste «experiențe»”.
Pe urmă, celălalt răspunde: “Îi cunosc pe acești «oameni». Am trăit în «locurile» acelea la acele «momente». Și eu fac aceste «lucruri». Și eu am exact aceleași «experiențe»”.
Astfel, vă puteți raporta unul la celălalt. Se formează, apoi, o relație pe baza stărilor neurochimice de a fi, pentru că împărtășiți aceleași experiențe și aceleași emoții. Țineți cont de faptul că emoțiile sunt “energie în mișcare”. Dacă împărtășiți aceleași emoții, împărtășiți aceeași energie. Și, exact ca și cei doi atomi de oxigen care împart un câmp invizibil de energie dincolo de spațiu și timp pentru a se lega unul de celălalt într-o relație și a alcătui aerul, și dumneavoastră sunteți legat într-un câmp invizibil de energie de orice lucru, persoană și loc din viața exterioară.
Legăturile dintre oameni sunt cele mai puternice totuși, pentru că emoțiile dețin energia cea mai puternică. Atât timp cât niciuna dintre părți nu se schimbă, totul va fi în ordine.

Victimizarea

Exact așa cum cei doi atomi de oxigen se unesc pentru a alcătui aerul pe care îl respirăm, și între noi există un câmp invizibil de energie (dincolo de spațiu și timp) care ne leagă emoțional unii de alții. Așa că, atunci când prietenul nostru din ultimul exemplu începe să povestească despre cum (se) simte cu adevărat, lucrurile încep să ia o întorsătură foarte deranjantă. Dacă relațiile de prietenie ale acestuia s-au bazat pe exprimarea nemulțumirii față de propria viață, atunci este vorba despre o legătură energetică prin emoții de victimizare. Dacă, într-un moment de iluminare, se hotărăște să se dezvețe de obiceiul de a fi el însuși, încetează să se mai etaleze ca persoana aceea cunoscută la care se putea raporta toată lumea. Involuntar, cei din jur se folosesc de el ca să-și amintească și ei cine sunt, din punct de vedere emoțional. În consecință, familia și prietenii îi vor răspunde: Ce-i cu tine azi? Vorbele tale mâ rănesc! Ceea ce se traduce prin: Credeam că e ceva între noi! Te foloseam să-mi reafirm dependența emoțională pentru a-mi aminti cine cred eu că sunt în calitate de “cineva”. Îmi plăceai mai mult așa cum erai înainte.
Când e vorba de schimbare, energia noastră se asociază cu toate elementele experiențelor trăite în lumea exterioară. Când renunțăm la dependența memorată de emoție sau când spunem adevărul despre cum suntem cu adevărat, consumăm energie, nu glumă. Așa cum este nevoie de energie pentru separarea a doi atomi de oxigen legați, este nevoie de energie și ca să rupem legăturile nefaste cu persoanele din jur. În consecință, apropiații din viața acestei persoane și care i-au împărtășit legăturile emoționale se vor strânge laolaltă și vor spune: Nu e în apele lui de ceva timp. Poate și-a pierdut mințile. Hai să-l ducem la doctor.
Să ne amintim că aceștia sunt oamenii cu care împărtășea aceleași experiențe, ceea ce înseamnă că aveau în comun și aceleași emoții. Dar acum, această persoană distruge legăturile energetice cu toți și cu toate – chiar și cu locurile – care au reprezentat ceea ce înțelegem prin “familiar”. Este un moment pe care toți cei care au jucat același joc cu ea, timp de atâția ani, îl resimt ca pe o amenințare. Persoana respectivă nu mai vrea să se joace.
Așa că o duc la doctor, care-i prescrie un medicament și, în scurt timp, personalitatea ei anterioară revine. Și iat-o din nou, proiectându-și vechea imagine spre lume, gata să dea mâna cu înțelegerile emoționale ale altora. E din nou amorțită și zâmbitoare – orice, numai să dispară senzația. Lecția rămâne neînvățată. Așa e, persoana nu era ea însăși – nu sinele corespunzător “mâinii de deasupra” cu care se obișnuiseră toți- ci, pe scurt, era sinele “mânii de dedesubt”, cel cu trecutul și durerea. Și cine-i poate învinui pe cei dragi care au insistat ca ea să revină la sinele ei amorțit, care “lăsa de la ea ca să păstreze pacea”? Sinele cel nou se profila imprevizibil, chiar radical. Cine vrea să fie în preajma unei asemenea persoane? Cine vrea să fie în preajma adevărului?

Ce contează cu adevărat la final

Dacă aveți nevoie de mediul din jur ca să vă aduceți aminte cine sunteți în calitate de cineva, ce se întâmplă când muriți, iar mediul își face bagajele și iese din peisaj? știți ce-l însoțește? Acel cineva, identitatea, imaginea, personalitatea (mâna de deasupra) care s-a identificat cu toate elementele cunoscute și predictibile din viață, care era dependent de mediu. Puteați fi omul cel mai plin de succes, cel mai popular și cel mai frumos, puteați avea toată averea de care ați fi avut nevoie vreodată… însă, când vine sfârșitul, iar realitatea exterioară dispare, toate cele din afară, care vă defineau, încetează s-o mai facă. Totul se evaporă.
Singurul lucru care vă rămâne este cine sunteți cu adevărat (mâna de dedesubt), și nu cel care păreți. Când viața vi se sfârșește și nu vă mai puteți baza pe lumea exterioară care să vă definească, nu vă mai rămâne decât acest sentiment de care nu v-ați ocupat niciodată. Vă veți găsi în situația de a nu fi evoluat ca suflet în viata aceasta.
De exemplu, presupunând că în ultimii 50 de ani ați trecut prin anumite experiențe care v-au marcat și v-au plasat sub semnul insecurității sau al slăbiciunii, iar dumneavoastră n-ați încetat o clipă de atunci încoace să vă simțiți așa, atunci înseamnă că v-ați întrerupt dezvoltarea emoțională cu 50 de ani în urmă. Dacă scopul sufletului este să învețe din experiență și să dobândească înțelepciune, iar dumneavoastră ați rămas împotmolit în acea emoție anume, înseamnă că nu v-ați transformat niciodată experiența în lecție, nu v-ați depășit emoția în cauză și nu ați folosit-o ca monedă de schimb pentru un sens mai înalt. Atât timp cât sentimentul respectiv vă ancorează încă mintea și trupul în evenimentele acelea din trecut, nu veți fi niciodată liber să treceți în viitor. Și, dacă în viață apare o experiență similară cu cea trăită anterior, evenimentul respectiv va declanșa aceeași emoție, iar dumneavoastră veți acționa la fel ca persoana de acum 50 de ani.
Așadar, sufletul vă spune: Fii atent! Te informez că nimic nu-ți aduce bucurie. Îți transmit îndemnuri. Dacă mai continui așa, n-o să-ți mai atrag atenția și-o să adormi la loc. Apoi să te văd, când viața-ți va fi pe sfârșite… (va urma)

Leave a Reply