Lao-Tse: Tao te king sau Cartea cărării supremului adevăr (II): Fiți cu totul fără de dorințe și mențineți-vă într-o pace beatifică profundă


Înțelepții antici erau subtili, adânci și pătrunzători. Înțelepciunea lor era așa de adâncă, încât nu putea fi cunoscută. Astăzi este greu de a-­i prezenta și înțelege. Ei erau prudenți precum cel ce străbate iarna un fluviu, prevăzători precum cel ce se teme de vecinii săi, gravi precum se cuvine să fii înaintea străinilor, modești ca gheața care se topește, simpli ca lemnul la lucrat, goi ca o vale armonioasă, nepătrunși ca o apă tulbure. Cine deci ar putea astăzi să-și purifice sufletul întocmai ca o apă tulbure lăsată să se limpezească? Cine ar putea să însuflețească un mort, redându-i mișcarea? Cel ce și-a însușit cu adevărat TAO nu are dorințe. El este despuiat de toate și nu caută cu ostentație să fie desăvârșit.

Toate ființele lumii se nasc laolaltă și apoi se reîntâlnesc în Suprem. După o viguroasă înflorire, orice lucru sau ființă revine în cele din urmă repede la obârșia sa. Această întoarcere la obârșie este repaosul Suprem. Repaosul absolut este întoarcerea la viața eternă. Cel ce cunoaște veșnicul își înalță în nesfârșit sufletul. Prin înaintarea în bine, devine eminent, numai astfel poate să devină mare întru toate și, fiindcă devine asemănător cerului, atinge TAO și, participând la TAO, există în veșnicie. Poate pieri acum personalitatea, căci a ajuns nemuritor. Nu este nici o primejdie.

În timpurile străvechi, poporul abia știa de regi. Mai târziu, ajunse a­-i iubi și a-i servi. Apoi, a ajuns a se teme de ei. În sfârșit, veni o vreme când îi disprețui. Când este puțină încredere, nu se mai obține simpatia care face să se amplifice încrederea. Regii autentici erau gravi și măsurați la vorbă. Mulțumită lor, supușii imperiului câștigau merite, bucurii și foloase, ei gândeau adesea ca însăși natura noastră esențială. Când oamenii pierdură cunoștința despre marele TAO, atunci se evidenție predominant bunăstarea și justiția. Când apăru prudența și istețimea, din ele rezultă o mare ipocrizie. Când perfecta armonie dătătoare de fericire nu mai domni în familie, începu să se vorbească tot mai des despre iubirea filială și de îngăduința părintească. Atunci când țările căzură în dezordine, au apărut slujitorii credincioși și aparent devotați poporului.

Părăsiți justiția voastră nebunească! Nu are aproape nimic comun cu adevărata DREPTATE, lăsați la o parte înțelepciunea voastră neautentică și poporul va trage sute de foloase. Lăsați să se amplifice milostenia, cedați autenticului în locul datoriei formale și poporul va reveni la adevărata dragoste filială și iubire părintească! Lepădați abilitatea, lăsați la o parte ambiția și nu vor mai fi nici hoți, nici tâlhari! Renunțați la aceste trei lucruri care nu sunt decât iluzie și care și-au dovedit din plin neajunsurile! Alăturați-vă cu tărie și credință virtuților voastre firești. Arătați-vă simplitatea, păziți neprihănirea dintru început, părăsiți interesul personal, înfrânați-vă constant dorințele.

Lăsați cercetarea speculativă, sterilă și veți fi, gradat, eliberați de toate neliniștile. Deosebirea dintre “desigur” și “poate că” este destul de mică, dar între o faptă bună și una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu e să nu-ți fie frică de ceea ce se tem oamenii. Suntem într-un pustiu fără iubire, sterp și aparent fără de sfârșit; totuși oamenii se zoresc bucuroși, ca și cum s-ar urca primăvara pe culmi! Numai eu sunt sfios. Dorințele mele n-au încolțit încă. Sunt ca un copilaș care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripășit care nu știe încotro s-o apuce. Toți ceilalți au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă și știu doar că nu știu nimic. Oamenii sunt luminați, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toți isteți, numai eu sunt spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil să mai posed ceva. Sunt deosebit de toți ceilalți oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele și a Universului.

Formele prin care marea Virtute se vădește pe acest pământ nu sunt decât emanații ale lui TAO. Iată care îi este firea: nelimitată și de neconceput, Haos, nedeslușire! În mijloc sunt forme! Nedeslușire, Haos. În mijloc sunt ființe! Taină, întuneric! În sine este o inefabilă enigmă. Această esență este adevărul ultim. În el însuși se găsește mărturia definitivă a eternității și a Adevărului Ultim. Din vremurile arhaice ale lumii până în zilele noastre, numele nu i s-a stins și nu i se va stinge niciodată. Este poarta prin care vin în lume toate ființele și se îndreaptă către lumină. Cum știm totul despre ivirea tuturor ființelor? Știm aceasta prin TAO.

Sfărâmat, va deveni întreg. Îndoit, se va îndrepta. Gol, va putea fi umplut mereu și mereu. Sfârșit, va fi reînnoit. De are puțin, va obține mult. De are mult, s-ar putea să piardă tot. Iată pentru ce înțeleptul nu se alătură decât unității și caută să fie model desăvârșit în lume. E umil și totuși strălucește. Nu este niciodată egoist și i se dă multă stimă. Nu se laudă și are extraordinar de multe merite. Nu este orgolios și de aceea suportă și durează îndelung. Străvechea maximă “Sfărâmatul se va reface întreg” nu este o vorbă zadarnică. Atunci când omul a devenit întreg, desăvârșit, se reîntoarce la Suprema sa obârșie.

Vorbiți puțin, rămâneți în repaus

O furtună nu dăinuie mai mult de o dimineață, o ploaie potopitoare nu ține mai mult de o zi. Dacă nici Cerul, nici Pământul nu le pot face să dureze mai mult, cum ar putea omul să facă să dureze mereu tristețea, cum ar putea el să rămână mereu în agitație? Cel ce urmează constant calea lui TAO se unește în final cu TAO. Cel ce urmează mereu Virtutea se unește până la urmă cu Virtutea. Cel ce urmează îndârjit Răul se unește într-un jalnic sfârșit cu Răul. Cel ce se unește cu sine însuși e primit în TAO; cel ce se unește cu Virtutea este unit în Virtute; cel ce se unește cu Răul, Răul îl primește și, direct proporțional cu aceasta, suferă. A avea doar puțină credință înseamnă a nu avea credință.

În vârful picioarelor nu se poate sta neclintit. Cu picioarele încrucișate nu se poate merge. Atribuindu-și valoare, nimeni nu strălucește. Mulțumitul de sine ce stagnează nu este stimat. Prin laudă de sine nimeni nu are merite. Saturând ambiția, se scurtează traiul. Ca schilodirea și dejecțiile trupului sunt pentru TAO toate aceste lucruri.

Înainte de cer și pământ există o esență Absolută, o ființă fără formă. Este un calm profund, imaterial ce emană din ea. Ea singură există și rămâne fără schimbări. Pătrunde pretutindeni și este liberă de orice mărginire. Din puterea sa își trag obârșia Cerul și Pământul. Nu-i știu numele, i se spune Suprema Cărare: TAO. Nevoit să-i atribui însușiri, l-aș numi MARE. Mare fiind, l-aș numi de NEÎNCHIPUIT. De neînchipuit fiind, l-aș numi INACCESIBIL. Inaccesibil fiind, l-aș numi OMNIPREZENT. Astfel, TAO e mare, Cerul e mare, Pământul e mare, regele, de asemenea, e mare. În lume sunt patru mari autorități, dintre care cea a regelui e una. Regele trebuie să se supună Pământului. Pământul se supune Cerului. Cerul se supune Cărării (TAO). TAO se supune propriei sale firi esențiale, inefabile.

Greul este rădăcina ușorului. Calmul este stăpânul mișcării. De aceea înțeleptul totdeauna își păstrează seriozitatea; el își păstrează totdeauna calmul. Ce rușine că regii, căpetenii de nenumărate oști, se conduc pe sine în mod ușuratic! Superficialitatea îi pierde pe sfetnici. Agitația îi pierde pe regi.

Bunul călător nu lasă urme. Bunul orator nu are ce discuta. Calculatorul bun nu se slujește de instrument de calcul. Paznicul bun nu se folosește de încuietori și totuși nu se poate deschide ceea ce el a închis. Cel ce știe să lege nu se folosește de funii, dar nu se poate desface ceea ce el a legat. În felul acesta înțeleptul e ajutor și sprijin pentru toți oamenii care merită să fie îndrumați. El este ajutor și sprijin pentru toate lucrurile, care au nevoie, fără a disprețui pe vreunul. Se poate spune că mintea lui e de două ori luminată. Omul superior e un bun îndrumător pentru cel ce încă nu este. Omul obișnuit este unealta modelabilă a înțeleptului. Cel ce nu-și cinstește pe îndrumătorul său și cel ce nu iubește unealta de care se folosește, cu toate că se poate numi el însuși “înțelept”, este de fapt adâncit în eroare. Acest adevăr este tot atât de însemnat pe cât este de subtil.

Cel care știe ce mare este forța sa și știe totuși să rămână slab este demn să primească împărăția. Virtutea veșnică nu-l va părăsi și va deveni asemenea unui copil: pur. Cel ce cunoaște luminile sale și știe să rămână în umbră este model pentru împărăție. Virtutea veșnică nu-i va lipsi și va reveni grabnic la desăvârșirea supremă. Cel ce cunoaște gloria și știe să rămână umil este demn să primească împărăția. Astfel, virtutea veșnică va deveni nemărginită în el și el se va întoarce în simplitatea dintru început. TAO – simplitatea dintru început, fărâmițându-se, a dat viață atâtor vase – tuturor ființelor din lume. Înțeleptul care participă la TAO este cel mai bun maestru. Cârmuirea sa plină de dragoste este foarte largă și nu vatămă pe nimeni.

Când un om fără putere infinită vrea să reformeze împărăția și să o desăvârșească, este evident că nu va reuși niciodată. Împărăția este asemenea unui potir divin, pe care omul singur nu are puterea să îl modeleze. De încearcă să-l șlefuiască, îl strică; de vrea să-l însușească – îl pierde. Printre ființe, într-adevăr unele merg în frunte și altele le urmează, unele sunt puternice, altele slabe, unele înaintează, altele se opresc. Iată pentru ce, atunci când conduce împărăția, înțeleptul lasă la o parte luxul, orgoliul și vanitatea celui îmbătat de puterea efemeră.

De urmează TAO, dregătorul ce sfătuiește pe rege nu va trebui să recurgă la forța armată pentru a supune popoarele. Răul făcut altora întotdeauna se va întoarce. Spinii și pălămida cresc în țările unde au trecut oștirile; ani de mari lipsuri urmează după războaie îndelungi. Generalul bun știe să învingă, dar știe să se oprească și să fie cumpătat în victorie. știe să învingă fără să se fălească; nu e încrezut și nu caută să-și satisfacă ambiția, nu e inutil aspru. Ființele îmbătrânesc pentru că, ajunse la deplinătatea forțelor, abuzează în mod prostesc de ele. Aceasta nu înseamnă a urma TAO. Cine nu urmează TAO suferă și în cele din urmă piere jalnic.

Armele cele mai bune nu sunt mijloace de fericire. Toate ființele se tem de ele, de aceea cel care urmează TAO nu le prețuiește. Înțeleptul nu se gândește decât să mențină pacea și armonia. El cinstește principiul YANG, simbol de viață. Cel ce face război cinstește principiul YIN, simbol de moarte. Armele nu sunt mijloace de fericire, ele nu sunt uneltele înțelepciunii sau ale înțeleptului; el nu le folosește decât silit. El are în vedere în primul rând calmul, fericirea și repausul. El nu se bucură de victorie, căci ar însemna să se bucure de moartea semenilor, ori cel căruia i se omoară oamenii nu reușește să conducă bine. Prosperitatea cuprinde principiul YANG, nenorocirile – principiul YIN. Acesta este locul ce l-ar avea la funeralii cel ce învinge. Cel ce omoară mulțimea de oameni ar trebui să plângă; cel ce câștigă o victorie ocupă locul ce l-ar avea într-o ceremonie funebră.

Cărarea este eternă și nu poate fi numită. Este mică prin simplitatea firii, dar lumea întreagă nu o poate cuprinde. Dacă un rege ar putea să și-o însușească, toate ființele ar veni să i se supună. Cerul și pământul s-ar uni și l-ar sprijini cu duioșia și puterea lor. Poporul s-­ar liniști de la sine.

Când TAO a început să se fărâmițeze, i s-a putut da un nume. Cunoscând acest nume, trebuie știut în misteroasa profunzime, căutând a nu-l scurta prin teoretizare mai mult. Cel ce știe să se oprească atunci când trebuie nu este în primejdie să se piardă. TAO întrepătrunde permanent tot universul. Toate ființele vin și se întorc în TAO ca râurile în fluvii și oceane. (va urma)


Leave a Reply