In memoriam – Constantin Alexandru: Ultimul interviu al Președintelui


Constantin Alexandru

Zilele trecute, s-a stins profesorul Constantin Alexandru, fost director al Școlii de Surzi Vaslui, fost inspector școlar general, dar și cel care a fost primul președinte al Consiliului Județean Vaslui. În cele ce urmează, pentru plăcerea lecturii celor care l-au admirat, republicăm interviul pe care l-a acordat ziarului nostru acum trei ani. 

Generalul amintirilor

Am bătut la ușa familiei Alexandru, cu emoția unui recrut care, după multe planuri și pregătiri, ia startul într-o expediție în necunoscut, despre care nu știe decât că-i va aduce surprize inedite și comori neprețuite. Comorile mele de astăzi sunt doi profesori făuritori și iubitori de istorie, Cornelia și Constantin Alexandru. Ei au strâns, au trăit, iar acum împart tot ceea ce au de valoare celor care pot valorifica truda lor.

Încet-încet, tablourile lor au ajuns unde le este locul, la Școala “Elena Cuza”, unde bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al soției sale, înnobilate de patina timpului, sunt acum la ele acasă, iar cărțile rare și valoroase, la profesorii care le-au meritat și au dovedit  adevărata lor iubire pentru istorie. O istorie pe care amfitrionii mei au construit-o aici, la Vaslui, și au slujit-o cu devotament.

Acum, ei sunt la pensie, iar familia le este mai mult ca altădată o prioritate. Cele două fiice, cei patru nepoți și patru strănepoți, care te privesc din fotografii și calendare personalizate de pretutindeni, sunt avuția cea mai de preț a vieții lor. Despre ceea ce nu povestesc ei voi povesti eu în acest început.

Profesorul Constantin Alexandru a fost primul președinte al Consiliului Județean Vaslui. A condus instituția între anii 1992-1996, manifestându-se ca un valoros reprezentant al profesorilor cu vocație, al pedagogilor cu o concepție sistematică despre actul didactic, precum și al oamenilor cetății care s-au implicat  în viața publică. A fost, timp de cinci ani, inspector general al Inspectoratului Școlar Județean Vaslui și primul director al Casei Corpului Didactic, dar, dincolo de activitatea de conducere, a fost copilul pe care Constantin Tănase l-a băgat din simpatie la spectacole de nenumărate ori, iar nepotul Elenei Cuza, Theodor  Rosetti, i-a bătut în poartă la Solești, în ’46, și l-a rugat să-l cheme pe tatăl său, învățător în sat, ca să-l anunțe că-i va dona conacul pentru a fi transformat în școală.

Mai este și profesorul de psihologie și pedagogie specială care a redat societății copii lipsiți de capacitatea de a vorbi și hipoacuzici. Privindu-l, ascultându-l, parcă îl văd odinioară, ținând copiii pe genunchi și lucrând cu ei. Dar câte nu văd, ascultându-i povestea vieții. Sunt curioasă ceea ce veți vedea dumneavoastră, cititorii, dincolo de acest interviu.

“Când se depuneau coroanele și cântam imnul eroilor, ni se furnica pielea de trăire și emoție”

– V-ați născut la Solești, așadar ați avut șansa de a martor al transformărilor pe care le-a suferit în timp conacul doamnei Elena Cuza.

– M-am născut de Sânziene, în 1933. Părinții mei locuiau pe atunci la dispensar pentru că mama era moașă. Apoi și-au luat casă chiar la șosea. Tata a fost învățător, era din localitatea Mircești, comuna Tăcuta, și a fost primul băiat din sat trimis la școală de bunicul meu, om neștiutor de carte, dar foarte bogat. După terminarea școlii, tata, înainte de a ajunge la Solești, a fost numit învățător la Dobrovăț, care pe atunci era în județul Vaslui, unde l-a cunoscut pe Nicolae Iorga.

– Ce vă povestea tata despre Nicolae Iorga?

– Că era comunicativ, sfătos, foarte popular, că discuta cu cei mai în vârstă din sat. Călătorea mult, lua contact cu oamenii, îl interesau părerile lor. Așa a ajuns și la Dobrovăț, care era o comună renumită. Tata trebuia să țină un discurs în prezența lui Nicolae Iorga, căruia i-a mărturisit că are emoții. Atunci Iorga l-a învățat pe tata: “Când ai să vezi că te încurci, așază-te la colțul mesei și împinge tare cu piciorul înainte, ca să simți o durere. Atunci dispar emoțiile”. Tata a folosit acest sfat pe tot parcursul vieții.

– Cea mai frumoasă amintire din copilărie?

– Am o amintire foarte frumoasă despre ziua în care se sărbătorea la Solești Ziua Eroilor. În ajun, mergeam întreaga școală la pădure, care era foarte departe. Când ajungeam acolo, ne jucam puțin, apoi culegeam flori ca să facem coroane pentru eroi. Ne ajuta și pădurarul să le confecționăm. Reușeam să ne întoarcem cu câteva coroane fiecare clasă, iar a doua zi, de dimineață, eram toți îmbrăcați în costume naționale. Veneam care cu flori, care cu coroane la școală, apoi mergeam la cimitir, la mormintele eroilor, pe care tot noi le îngrijeam cu câteva zile înainte. Venea preotul să facă slujbă, iar noi cântam și în același timp depuneam coroanele la morminte. Păstram momentul de reculegere și apoi plecam acasă împreună cu părinții. Aceasta este cea mai frumoasă amintire a copilăriei. Era un moment excepțional. Când se depuneau coroanele și cântam imnul eroilor, ni se furnica pielea de trăire și emoție. Era o adevărată lecție patriotică. O altă amintire care m-a marcat și pe care nu o pot uita este de când s-a întors tata din război, în toamna anului 1943. A fost la o unitate de vânători de munte, nu era ofițer, era sergent. Eram la țară, la sora mamei, în satul Bogheni, comuna Roșiești. Avea vie, livadă. Eu și cu fratele meu îi păzeam via. Într-o seară, când ne-am întors acasă, stăteau toți în curte. Tata stătea într-un colț mai retras, pe un scăunel, așa că nu l-am observat imediat. Dar când ne-a zâmbit și a vorbit, l-am recunoscut după voce. Era un om înalt, voinic și cu părul complet alb. În timpul unor lupte de stradă a venit aviația rusească și a început să bombardeze. Soldații români ajunseseră să cunoască zgomotul bombelor care erau aruncate din avion, așa că și tata, când a auzit un fâlfâit, și-a dat seama că bomba cade pe el. Însă bomba a căzut alături, a umflat pământul, cu tata deasupra, dar n-a explodat. Când s-a ridicat de acolo, ceilalți soldați au văzut că părul îi albise complet. A albit și a rămas cu un tic: dădea din cap. Se trezea noaptea și dădea din cap. “Ești acasă, războiul s-a terminat”, îi spunea mereu mama. Până la urmă, a scăpat de tic.

– Sunteți un martor prețios, ați avut ocazia să vedeți conacul de Solești înainte de a ajunge o ruină, cum este astăzi.

– Da, conacul a fost frumos. Aveam acces să merg acolo pentru că fratele meu a fost botezat de doamna învățătoare Schil, al cărei soț era administrator acolo, la conac. Am vizitat sala de arme, care m-a impresionat enorm, camera domniței Elena Cuza, situată jos, la intrare, pe partea stângă, de culoare mov. Erau acolo angajați care întrețineau locul și conacul. L-am văzut de multe ori pe Theodor Rosetti și când eram copil, și când eram în liceu, și în facultate. Îi spuneam cu toții “conașul”.

– Cum arăta conașul Rosetti?

– Era  înalt, slab, cu un baston subțire și venea cu trăsura la Solești. Îl vedeam pe aleile conacului și îl salutam. În 1949, când i s-au luat și ultimele 50 de hectare de pământ care îi mai rămăseseră, a venit la noi acasă. Eram venit în vacanța de vară acasă și când a venit la noi la poartă, tata era în grădină. M-am dus să-i deschid. Mi-a spus că a venit să vorbească cu tata. “Uite, noi am hotărât în familie ca terenul și conacul  să fie donate școlii din sat. Mâine dimineață, mergem la prefectură ca să facem formele”, a spus el. Așa a ajuns castelul școală. Cu timpul, tata a făcut acolo primul internat din jdețul Vaslui. Acolo au învățat și au locuit copiii din Solești, Știoborăni, Boușori, Valea Siliștei, Văleni.

– A treia oară când l-ați întâlnit pe Theodor Rosetti?

– Eram student și lucram la lucrarea de licență, la biblioteca Arlus din București. Nu găseam bibliografie decât în limba rusă. Nu avea cine să îmi traducă. Am ieșit pe hol și l-am recunoscut pe conașul Rosetti. L-am salutat, iar el m-a întrebat: “Tu mă cunoști pe mine?”. Sunt băiatul învățătorului Alexandru, din Solești, i-am spus. M-a îmbrățișat, apoi m-a întrebat ce fac acolo. Când i-am spus, mi-a făcut traducerile din limba rusă pentru lucrarea de stat. Știa 11 limbi străine și era profesor la universitatea din București. A fost nepotul Elenei Cuza.

“Atunci era un respect deosebit pentru profesorii prestigioși”

– Cum arăta Vasluiul pe când erați licean?

– Un orășel mic, liniștit, cu case, cu hanuri, restaurante precum Zisuleasa (era o evreică), altul se numea Zisul, altul Leuștean.

– Un loc care vă plăcea mult în Vaslui.

– Strada Mihail Kogălniceanu, care era pavată, de sus, de la grădină, până la intersecția cu Donici, cu piatră de granit adusă din Italia. Îmi plăceau vegetația, castanii, teii, curățenia și liniștea străzii.

– De ce oameni importanți ai Vasluiului de altădată vă amintiți?

– În primul rând, de actorul Constantin Tănase. Mergeam la teatru să-l  vedem. Când vedeam afișele sale prin oraș, nu mai aveam liniște. Ardeam de nerăbdare să merg la spectacol. Dar, cum n-avem bani, și-apoi cine ne dădea nouă bilete, fiind elevi? Fugeam de la internat și ne postam la ușa din spate a teatrului, pe unde știam că iese Tănase să fumeze. Când ieșea și ne vedea, întreba ce-i cu noi. Îi spuneam că vrem și noi să vedem spectacolul. Apoi chema un dălcăuș să ne dea drumul la ușă și ne spunea să ne ducem sus la balcon, într-o liniște perfectă. ”Să știți că vă dau afară, dacă faceți cea mai mică gălăgie și data următoare nu vă mai primesc”, spunea. Noi mergeam în vârful picioarelor până sus la balcon și asistam la spectacol, pe care îl prindeam uneori de la început, alteori mai de la mijloc, depinde când ieșea Constantin Tănase ca să ne dea drumul.

– Cum arăta Constantin Tănase?

– Nu știu dacă ieșea special pentru noi, băieții, dar înclin să cred că pentru noi ieșea. Avea o inimă tare bună. Și ochii lui parcă te îmbrățișau atunci când  se uita la tine. Nu era îmbrăcat în costum de scenă. Era îmbrăcat civil, normal. Avea cravată la gât, și cu chelia aceea, și cu nasul său… Îmi venea să-i sar în gât atunci când îl vedeam, dar n-am îndrăznit niciodată măcar să-i strâng mâna sau să-l ating. Îmi era rușine. Sala era plină, el ieșea la final cu dansatoarele și dansatorii și cu actorii din trupa lui de mână, iar noi aplaudam de ni se înroșeau palmele. Primea câte un coș cu flori din partea oficialităților, era foarte frumos. Avea casă aici, la Vaslui.

– O puteți localiza?

– De la Arhivele statului, mergeai dincolo de casa făcută pentru a fi locuință pentru cei din partid și înaintai spre aleea spre hotelul Europa, cam pe unde este parcul acela de lângă Liceul  “Mihail Kogălniceanu”.

– Ce însemna să fii elev la LMK în acei ani?

– Era mare exigență. Noi, elevii din cursul inferior, aveam uniformă diferită de a celorlalți elevi. Aveam o șapcă simplă, fără șiret pe cozoroc, iar haina era închisă complet, până la gât. Ne adresam celor din cursul superior cu «domnule elev». Odată, am luat două palme de la unul mai mic de înălțime decât mine, care mi-a spus: ”Te duc la director!”. Când am auzit asta, nu mi-a mai trebuit nimic. Mi-am cerut iertare de la domnul elev și-am scăpat. Atunci era un respect deosebit pentru profesorii prestigioși pe care îi aveam:  Eugen Simiuc, la biologie, și Elena Simic, la română, Eugenia și Gheorghe Popa, la matematică, Ștefan Chesim, la geografie. Nici prin fața cancelariei nu se umbla cum se umblă acum.

– V-ați dorit să fiți profesor?

– Nu, am vrut să fiu inginer silvic, apoi am vrut să urmez agronomia, dar am ajuns la filosofie. Am luat al doilea pe listă la admitere, se dădea examen oral și scris la română și istorie. Am avut profesori excepționali, precum academicienii Mihail Ralea, Athanasie Joja, C. Ionescu-Guilian, Emil Condurache.

– Și iată-vă profesor în 1955, la Școala pentru surzi. O întâmplare inedită din munca cu copiii?

– Luasem odată o clasă pregătitoare, deci copii care au venit pentru prima dată la școală, și am început cu ei activitatea de demutizare. Când să intrăm în vacanța de iarnă, mă pomenesc într-o zi în clasă cu un părinte venit de la țară. A intrat pur și simplu, și-a văzut copilul, l-a strâns în brațe, apoi a venit la mine să-i arăt caietele de lucru ale copilului. Pe peretele clasei  aveam imagini cu obiecte care reprezentau cuvintele învățate. Cum stăteam noi așa, copilul se uită la planșă, vede ilustrat un bărbat, sub care scria «tata». Fetița, că despre o fetiță este vorba, îi arată părintelui imaginea și pronunță: “tata”. Eu am profitat de moment, i l-am arătat pe tatăl adevărat și am întrebat-o: ăsta cine este? Copilul s-a uitat în ochii părintelui și a spus: “tata”. Când a exprimat cuvântul acesta cu atâta putere, și pe mine ca profesor, și pe părinte ne-a emoționat până la lacrimi. Eu am ieșit din clasă plângând, iar tatăl s-a bucurat că l-a auzit pentru prima dată pe copilului său spunându-i tată. Fetița era mută când a venit la noi, apoi a început să vorbească.

– Așadar, se întâmplă ca muții să vorbească.

– Nu se întâmplă să vorbească: dacă este demutizat, copilul vorbește. Am avut multe cazuri în care copiii au reușit să vorbească aproape curent, să urmeze studii liceale, și-au întemeiat familii, au copii care vorbesc. Școala din Vaslui era cotată drept una dintre cele mai bune din țară. Veneau copii și din alte județe ca să învețe aici, la noi.

– Ce v-a determinat să lucrați cu astfel de copii? Demutizarea este o muncă dificilă. Ce presupune?

– Trebuie să iubești copiii, altfel n-ai cum să te apropii de ei și să lucrezi cu ei. Demutizarea este o muncă foarte interesantă, care îți aduce multe satisfacții. Parcă ai fi într-un laborator viu. Este greu și îți trebuie multă răbdare și dragoste pentru copii, dar și pricepere. Munca de demutizare presupune cunoștințe de fonologie, cunoașterea poziției corecte a organelor care contribuie la articularea sunetelor, dar mai mult decât orice, trebuie să-l atragi pe copil să participe efectiv la învățarea articulării sunetelor, adică să faci din el un colaborator activ. Copilul trebuie să-și dorească să vorbească.

“Am jucat fotbal ca să câștig bani”

– Povestiți-mi despre pasiunea pentru fotbal.

– De mic am început să joc fotbal. Am fost portar la Asociația “Progresul” Vaslui, apoi am trecut de la juniori la echipa mare. În facultate, la București, am aflat de la colegi despre echipe care au nevoie de jucători. Am dat probe și am jucat fotbal ca să câștig bani. Statutul meu de student mă obliga să completez cu ceva fondurile pe care le aveam de la tata și de la mama. Am jucat la o echipă a fabricii de mezeluri “Mistrețul”. Aici, după meci, mergeam în fabrică, echipamentul rămânea în mâinile colegilor, eu intram și ieșeam cu o sacoșă plină cu mezeluri. Era o formă de recompensare. Mergeam la cămin și împușcam o mâncare… După aceea, s-a hotărât să se înființeze o echipă a universității; ne-au strâns pe toți cei care jucam la alte echipe. Pe atunci era rector Avram Bunaciu. Ni s-a spus să venim la această echipă dacă mai vrem să fim studenți.

– Echipa afost puternică?

– Da, eram în campionatul orășenesc. Ne-am calificat și am intrat în divizia B. Echipa universității se numea “Știința București”, actualul “Sportul Studențesc”, care a intrat în divizia B cu mine în poartă.

– Ați fost un portar bun?

– Da, dar necazul era că eram scund. Eram supus unui antrenament special pentru a-mi face detentă, să pot apăra și mingile care veneau mai pe sus.

– Ați jucat fotbal și după facultate?

– Da, când eram în învățământ, am jucat la “Sportul Vaslui” până în ’57, când, la un meci cu Dinamo Bârlad, un jucător din echipa adversă mi-a luxat mâna din umăr. Era o vreme ploioasă, iar acel jucător era extremă dreaptă. Scăpase cu mingea, eu m-am aruncat la picioarele lui spre minge, dar, fiind noroi, am alunecat. Am întins mâna să prind mingea, iar el mi-a băgat genunchiul în umărul stâng și mi l-a scos din articulație.

– Așa ați renunțat la fotbal?

– Da, și mi-a părut rău pentru că mi-a plăcut și-mi place încă mult fotbalul. Ca dovadă, când m-am căsătorit, ca să-mi determin soția să-i placă fotbalul, în primul drum pe care l-am făcut la București împreună, am dus-o la un meci internațional, unde a luat de la spectatorii din spate chiar și un jurnal în cap. Dar, de atunci, îi place fotbalul, i-a învățat chiar și pe nepoți!

– Cum ați cunoscut-o pe doamna profesoară?

– Era în ’58. Lucram la secția de învățământ a raionului, într-o comisie pentru repartizarea absolvenților. În timpul acesta, sora ei, Aneta Sârbu, cu care mă cunoșteam de când eram elev, îmi spune: “Vezi, vine sora mea, are repartiție”. Într-o zi, stăteam cu un coleg în fața liceului, când o văd trecând rapid, cu capul în jos, pe Cornelia. Cine-i asta, l-am întrebat. «Asta-i cea pentru care pui dumneata pilă». Vorba vine, că ea n-avea nevoie de pilă, avea repartiție guvernamentală. Apoi, într-o zi de septembrie, mergeam cu cadrele didactice la Târgul Iașilor, cu trenul. Ne-am nimerit amândoi în compartiment. Am început să discutăm și mi-a căzut dragă. Fiind director de liceu, nu puteam să umblu cu fetele pe stradă, dar până la urmă am invitat-o la plimbare. Îmi amintesc, stăteam într-o seară pe podul de lemn de peste Bârlad, din zona gării, când am întrebat-o: vrei să te căsătorești cu mine sau nu? ”Dacă se întoarce apa Bârladului înapoi, s-ar putea întâmpla asta”, mi-a răspuns. Până la urmă, am lămurit-o și a spus “da”.

– Chiar atunci?

– Da. Așa a fost să fie. N-am lăsat-o până n-a spus „da“. Și când a spus «da», s-au limpezit toate apele. A doua zi, a trebuit să ne anunțăm părinții. La cununie ne-am dus singuri. «Nu vă duceți vineri, lăsați în altă zi», ne-au spus atât părinții mei, cât și ai ei, iar noi le-am răspuns că, dacă am hotărât să mergem astăzi, chiar dacă e vineri, o să mergem. Nu se mergea pe atunci cu alai. Am luat o cutie de tablă galbenă cu floricele roz, cu bomboane și ne-am dus la cununie. «N-aveți martori», ni s-a spus. N-aveam, așa că acela care ne-a cununat, secretarul Istrate, ne-a fost și martor. Apoi, am făcut și nuntă. Ne-a cununat doctorul Balcu. Mama era moașă la spital, el a vrut să ne cunune și noi n-am spus nu.

– Unde ați făcut nunta?

– La casa părintească, gard în gard cu grădina publică. Părinții vânduseră casa de la Solești și cumpăraseră casă la Vaslui. După căsătorie, ne-am aranjat acolo. Aveam vie, pomi, dar în ’89 au venit cu buldozerul și au distrus tot. Voiau să-i ridice o casă lui Ceaușescu. Ne-am mutat de acolo pe 28 iunie ’89, iar în decembrie a fost revoluția. În locul casei noastre este acum acea groapă imensă, la intrarea în parcul Copou.

“Să-l fi văzut pe profesorul Potoceanu cu bidineaua în mână!”

– Ați fost profesor la Școala pentru Surzi, apoi destinul v-a dus director la Liceul “Mihail Kogălniceanu”.

– Liceul se dezvoltase atât de mult, erau elevi mulți, că nu mai încăpeau în clase. Atunci m-am adresat organelor raionale și regionale și deputatului din Marea Adunare Națională. Acesta a acționat de sus în jos. Vicepreședintele de la Sfatul Popular Raional cu probleme de învățământ nici nu știa de referatul pe care îl făcusem eu. A aflat abia după ce s-au obținut  aprobarea de construcție a localului și fondurile necesare.

– Ce era pe locul în care este astăzi Liceul “Mihail Kogălniceanu”?

– O casă particulară cu grădină. Construcția liceului a început în mai 1962 și s-a terminat în octombrie 1962.

– Cum s-a reușit una ca asta?

– Orele de lucrări practice, de muzică, de educație fizică erau făcute pe șantier de elevi. Ei cărau cărămizile, nisipul, cimentul până la locul de folosință a materialelor. Muncitorii făceau efectiv lucrul de construcție. De aceea a mers munca atât de repede. Au fost aduși și deținuții de la Penitenciarul Vaslui, care lucrau în schimbul III, noaptea. Eu eram pe șantier de dimineață de la ora 5 până la ora 10-11 noaptea, ca un diriginte de șantier. Îmi era teamă să nu se întâmple vreun accident. Am început noul an școlar în localul vechi, unde este astăzi Școala generală nr. 3 “Constantin Parfene”. Copiii încăpeau în clase pentru că o parte din ei erau la muncă, pe șantier. Asta până în luna octombrie, când a fost gata noua școală, cu 16 săli de clasă, două laboratoare, săli de material didactic, cancelarie, cabinet pentru director.

– Vă amintiți ziua în care a avut loc inaugurarea?

– Da, s-a făcut careu, s-au ținut cuvântări, s-a tăiat panglica de către Coman, secretarul de partid cu probleme de propagandă, s-a mers în clase și gata, la treabă. Nu era timp de joacă, nici de festivități sau alte programe. Îmi mai amintesc, într-un an, am reparat școala cu elevii. La începutul anilor ’60 apăruse deja ideea organizării din nou a șantierelor tineretului, cum fuseseră cele de la Bumbești-Livezeni și Lunca Prutului, la care trebuiau să participe și elevii noștri. Atunci mi-a venit ideea organizării unui astfel de șantier la noi la școală, ca să nu plece elevii în șantiere îndepărtate, unde se puteau întâmpla accidente. Învățam în localul vechi pe atunci, adică la Școala 3. Am solicitat aprobările necesare și am organizat șantierul cu brigăzi și echipe de lucru conduse de profesori și maiștri instructori. Văruiam și noi alături de elevi. Era să ne uităm la ei? Să-l fi văzut pe profesorul Potoceanu cu bidineaua în mână! În trei săptămâni am terminat cu reparația localului vechi. Am făcut atunci o treabă unică în toată regiunea.

– Pentru că am ajuns aici, vorbiți-mi despre o altfel de viață a profesorilor de la Liceul “Mihail Kogălniceanu”. Performanțe se știe că au avut, dar dincolo de școală ce era?

– Mergeam, vara, la pădure. Fiecare profesor venea cu familia și cu o sacoșă cu mâncare, pe care o punea în căruța școlii (asta se întâmpla pe vremea când aveam căruță cu cal la școală), care pleca înaintea noastră spre pădure. Noi mergeam pe jos și, când ajungeam, începea bairamul. Odată, profesorul de matematică Gigel Buiceag a urcat pe calul școlii. Didi Potoceanu a luat biciul de la căruță și a șfichiuit calul, care a luat-o la fugă cu Gigel, printre copaci. Bineînțeles că Gigel a rămas spânzurat de o creangă, iar calul a fugit până la liceu, în grajdul lui. A trebuit să vină vizitiul în oraș pe jos, să aducă calul înapoi. Iarna, după ora 10, când elevii nu mai aveau voie prin oraș, ne uneam câteva familii de profesori cu săniuțe și mergeam fie pe strada Vasile Alecsandri, fie în spatele cimitirului, fie pe strada Ștefan cel Mare, cam de la Biserica “Sfântul Ioan” în vale. Băgam în zăpadă ulciorul sau damigeana de vin și plăcintele, plecam cu săniile în vale, apoi, când ne întorceam în deal, ne serveam cu vin și plăcinte. Ne duceam iar la vale, ne distram, ne întreceam, ne mai și loveam. Era într-adevăr frumos, se crea astfel o atmosferă de colectivitate. Noi am fost un colectiv foarte unit la liecu. Până a apărut sala de sport, ne distram în curte. Jucam toți volei, soția mea era întotdeauna arbitru. Profesorul Potoceanu era cel mai bun, el a jucat volei serios, era chiar în echipa reprezentativă a orașului. Organizam petreceri, baluri de Ziua femeii, de 1 Mai, la închiderea anului școlar. La o petrecere din aceasta contribuia fiecare cu o sumă de bani, cumpăram tot ceea ce aveam nevoie, împăcam și muzică. De obicei, petrecerile erau în sălile mari de la Școala 3, apoi la cantina de la liceu sau în sala de sport. Maistrul Corneliu Strătilă avea obiceiul să-și laude vinul luat de la Popa Cehan, care avea o vie nobilă și făcea un vin foarte bun. La una dintre petrecerile noastre, Corneliu Strătilă m-a întrebat iar: “Când veniți la noi să beți un pahar de vin?” Eu le-am spus atunci la toți: Strătilă ne invită la un vin, hai la el! și după terminarea petrecerii, în loc să mergem acasă, ne-am dus cu toții la Strătilă acasă. I-am umplut casa, nu mai aveam nici pe unde să stăm. I-am făcut cheful omului, dar nu mai plecam, astfel că Elena Strătilă, soția lui, profesoară și ea la liceul nostru, le spunea soțiilor noastre: “Luați-vă bărbații și plecați”, dar noi ne distram. “Păi, dacă ne-a invitat”, îi spuneau ele. I-am băut mai mult de 50 de litri de vin, încât nu ne-a mai invitat de atunci. Când îl vedeam, îl întrebam: când mai venim la dumneavoastră? ”Ei, lăsați, lăsați”, ne spunea și pleca imediat. Era pe atunci la liceu o atmosferă de entuziasm, era frumos spiritul colegial creat în cadrul colectivului.

– Evocați profesorii care v-au fost colegi și alături de care ați trăit astfel de momente.

– Georgică Alexandrache, Victor Cristea, Margareta Paicu, Cornelia Alexandru, Iordache Boț, Vasile Andriescu, Alexandru Mera, Rodica Constantin, Marin și Valeria Moronescu, Cleopatra Zugravu, Gheorghe Stan, Gicuța Dăriescu, Ștefan Găceanu, Lizi Bughidău, Maria Cehan, Flora și Gheorghe Buiceag, Dumitru Potoceanu, Traian Brânzei, Virgil Petrescu, Costache Epure, Dumitru Lupu, Gheorghe Cuzincu, Ana Angheluță, Maria Bârlădeanu, Elena și Cornel Strătilă, Ana Constantinescu, Ion Câmpeanu, Vasile Popa, Paul Trofin, Elena și Eugen Simiuc. 

“Cu Nicolae Ceaușescu am dat mâna de două ori”

– Unde v-a prins revoluția? Cum ați ajuns să fiți primul președinte al Consiliului Județean Vaslui?

– La 1 septembrie ’90 am ieșit la pensie și diverse personalități publice m-au solicitat să ajut și eu la activitatea de organizare a Frontului Salvării Naționale, apoi a Partidului Democrat. La cererea mai multor cetățeni, chiar din alte partide, am fost propus pentru funcția de președinte al Consiliului Județean.

– Ce a însemnat asta pentru dumneavoastră?

– O muncă grea, care mi-a zdruncinat și sănătatea. Eram la început, legislație clară nu aveam. Trebuia totul organizat pe altă bază, în altă concepție, trebuiau formați oamenii care să îndeplinească diverse funcții în administrația publică. Totul se crea atunci.

– Cu ce personalități ale timpului ați dat mâna?

– Mai întâi, îmi amintesc, pe când eram student, mergeam cu colegii la Biblioteca Centrală Universitară, când ne-am întâlnit pe drum cu Ioan Maurer, care venea pe jos, de pe Calea Victoriei. Ne-a văzut că aveam cărțile în mână, dar și o bucată de pâine pe care o luasem de la cantină. “Voi sunteți studenți? Cum o duceți?”, ne-a întrebat. “Bine”, i-am spus. “Vi-i bine, dar sunteți cu pâinea în mână”, ne-a răspuns și, din ziua aceea, la cantină s-a schimbat totul. Și servitul a fost mai bun, și mâncarea mai bună. Pe urmă, am dat mâna cu Virgil Trofin, care ne-a vizitat liceul pe când eram director. Cu Nicolae Ceaușescu am dat mâna de două ori. O dată la București, când m-a decorat, apoi când a venit aici într-o vizită. Avea o mână moale… Ce emoții am avut când l-am întâlnit la București! Mi se înmuiaseră genunchii de emoție! Bineînțeles, l-am întâlnit de mai multe ori pe Ion Iliescu, atunci când a venit la Vaslui. Se interesa de problemele județului, promitea sprijin, pe care uneori îl respecta, alteori uita sau nu avea de unde să ne ajute! Pe Petre Roman l-am întâlnit și când era premier, dar și ca președinte de partid.

– Cum v-ați defini viața?

– Cea a unui om căruia i-a plăcut munca și a muncit pentru binele public, cu sacrificii și renunțări.

– Este o caracteristică a zodiei. Spuneați că v-ați născut de Sânziene. Știu, vă caracterizează altruismul, sunteți rac. Ați trăit fiecare clipă a vieții cu intensitate. Paradoxal, încă ardeți puternic. Sper să continuăm această poveste.

(Mihaela MANU)


Leave a Reply