“Nu poţi să înveţi altceva decât bunul simţ al măsurii. Cu talentul vii de acasă”

MM_radu_GheorghiuSă-l ai în faţă pe Radu Gheorghe, să-i urmăreşti ochii negri ce se mişcă precum mărgelele pe şiragul sufletului tău, e ca şi cum ai sta la masă cu un Moş Crăciun al scheciurilor, care şi-a lăsat costumul acasă pentru a fi un altul, simplu şi nefardat. Fără vioară, fără vreun accesoriu de care să se prindă ca să devină un spectacol în spectacol, Radu Gheorghe vorbeşte despre el cu aceeaşi pasiune şi seriozitate cu care îşi face datoria pe scenă.
Maestru al improvizaţiei, unul dintre promotorii “stand up comedy” în România, cunoscut din emisiunile de varietăţi unde făcea cu vioara sau chitara toate năstruşniciile, dar şi din filmele “Mireasa din tren”, “Căruţa cu mere”, “Iarba verde de acasă”, “Căsătorie cu repetiţie”, “De dragul tău, Anca”, Radu Gheorghe ni se prezintă astăzi ca o ecuaţie rezolvată pe jumătate. Cealaltă o vom rezolva împreună când vom sfârşi interviul.

– De unde resursele pentru comicul pe care ni l-aţi dăruit de-a lungul timpului?
– Actoria e o meserie pe care ţi-o asumi. Să fii actor comic este o sarcină grea. E o realitate care în timp apasă din ce în ce mai mult pe umerii tăi, pentru că publicul care te-a cunoscut într-o ipostază şi te-a plăcut are pretenţii de la tine. Nu poţi să dai ştacheta mai jos. Mereu trebuie să o ridici câte un grad, ca la săritura în înălţime. Ai sărit doi metri, dacă sari la anul tot doi, nu e OK! Hai că poţi să adaugi, mereu trebuie să adaugi cu un centimetru mai mult. Trebuie să devii supraom ca să demonstrezi cu un nou rol că poţi să sari în cap şi în nas. Publicul spune: “Să-l vedem şi în rolul ăla, şi în ăla”. Nu poţi coborî ştacheta. În clipa când ai coborât-o, eşti executat!
– Cum reuşeşte un un actor de comedie să fenteze tristeţea toamnei?
– Repetându-şi în fiecare clipă: eu sunt dintotdeauna bucurie. Încerc să mă bucur de tot ceea ce văd, de oamenii pe care îi întâlnesc, de tot ceea ce îmi aduce fiecare zi pe care o trăiesc. Întotdeauna, toamna, îmi aduc aminte de bunicul meu şi de satul copilăriei mele, Filimon Sârbu, din judeţul Tulcea. E un sat obişnuit din Dobrogea, unde îmi petreceam vacanţele de vară şi de iarnă şi de unde toamna eram nelipsit de la “ritualul vinului”. Fiecare anotimp avea o acţiune pe care eu, copil fiind, o percepeam drept lucrul cel mai interesant din lume. Toamna, normal, era culesul strugurilor şi fabricatul mustului şi al vinului.
– Culegeaţi via alături de bunici?
– Da. Bineînţeles, nu se punea bază pe mine, dar aveam şi eu rolul meu acolo. Aveam coşuleţul meu, ca şi la cireşe, dar nimeni nu mă ponta câte coşuleţe am cules. Era bucuria noastră, a copiilor care mai eram pe acolo (eu şi verişorii mei), să muncim alături de cei mari. Ştiţi cum e, copiii imită adulţii, aşa că voiam şi noi să participăm la treburile importante. Culegeam şi vărsam coşuleţele cu struguri într-un lin, un vas mare de lemn care avea rolul de a colecta strugurii. Aici urma să intre capul familiei, care era bunicul, la vremea aceea, să calce strugurii în aşa fel încât să iasă mustul.
– Era un ritual, aţi spus.
– Da, bunica îl spăla pe bunicul pe picioare şi îl ştergea cu un prosop alb, curat şi frumos, după care bunicul intra în lin şi începea să calce. Toată lumea asista la eveniment, dar nu numai privindu-l inactiv pe bunicu’. Fiecare avea sarcina lui, de a duce vinul colectat în butoi sau de a lua prăştina şi a o pune în alte butoaie pentru a se face ţuică. Şi noi, copiii, aveam o treabă importantă: degustarea mustului. Eram plini de must până la urechi. Serveam chiar din locul în care se scurgea, fără nicio jenă că era călcat cu picioarele de bunicu’. La Bucureşti, am preluat administrarea unei case la curte, care a aparţinut părinţilor mei. Am acolo o boltă cu struguri căpşunică, strugurii zonei respective. Urmând tradiţia bunicilor şi a părinţilor mei, fac şi eu vin. Sigur, nu mai calc strugurii cu picioarele, am un teasc, şi nici cantitatea de struguri nu e mare. Mă laud cu o producţie de 200 de litri de vin pe an. Anul ăsta au ieşit cam 250 de litri şi mă bucur când servesc acest vin natural, fără niciun adaos de zahăr sau de altceva. Strugurii au fost destul de rezistenţi, cât să nu fie nevoie să fie stropiţi cu tot felul de substanţe chimice. Au rezistat şi a ieşit un must în care oul pluteşte. E proba de dulceaţă a mustului (aşa făcea şi bunicu’), deci preconizăm să iasă un vin bun. Tatăl meu a preluat de la bunicu’ pasiunea asta şi a făcut vin, eu am luat-o de la tata, deci e o tradiţie acum. Din păcate, tradiţia se referă la această cantitate minoră, dar suficientă cât să ne ajungă nouă de la un an la altul.

“Spărgeam oglinda de ce frumos cântam”

– Cum era acasă, la Tulcea?
– Am avut o copilărie frumoasă pentru că în satul în care am copilărit locuiau bunicii mei, şi din partea mamei, şi din partea tatălui. Mi-au oferit confortul a două familii de bunici, care mă alintau. Eu şi părinţii mei locuiam la Tulcea, dar îmi făceam vacanţele la ţară.
– Cum vă alintau bunicii?
– Îmi spuneau Gelu, diminutivul de la Gheorghe, şi nu era vorba doar de alintarea de nume, ci de faptul că îmi făceau mai multe hatâruri decât se obişnuia în sat. Eram ca un musafir acolo, beneficiam de un statut privilegiat. Asta, până să devin şi eu un mic ţărănuş, să mă pună şi pe mine la munci. Oricum, copilăria mea a însemnat libertate. Vagabondam pe coclaurile satului şi prin împrejurimi. Dar şi de Tulcea, unde am locuit şi unde am făcut anii de şcoală, de liceu, mă leagă amintiri profunde şi sensibile. Pentru mine nu mai există o zonă atât de frumoasă cum e Tulcea, unul dintre oraşele situate pe şapte coline, ca şi Roma, plus că e poarta Deltei.
– Ce făceaţi acolo pe când eraţi copil?
– Numai năzdrăvănii, bineînţeles! (râde)
– Mai multe decât cele pe care ni le-aţi arătat nouă de-a lungul timpului?
– Da, şi mult mai mari. Erau năzdrăvăniile copilăriei, în care au fost multe persoane implicate: toţi colegii şi prietenii mei. Nu inventam noi nimic. Totul a decurs normal. Era ca un program de computer, de la care n-ai cum să te abaţi prea mult. Pe strada unde locuiam, generaţia mea de copii forma o gaşcă. Aveam, cum majoritatea străzilor au, un maidan. Ne făceam săbii, prăştii, trăgeam cu carbid, spărgeam geamuri, ne băteam între noi. Bătăliile copilăriei, bineînţeles. Bătaie însemna când ne dădeam brânci şi ne rupeam uniformele şcolare. Tot ce am făcut în copilărie mi-a rămas în memorie. Fiind copil, eu mai aveam o sarcină: aceea de a merge la şcoala de muzică, care era în altă clădire decât şcoala la care învăţam (eu am făcut şi şcoala de muzică, în paralel). Plecam cu vioriţa de acasă, în cutie, dar până la şcoala de muzică, treceam pe lângă o unitate militară de pompieri. Acolo era un gardian, care stătea cu arma să păzească unitatea. Tot trecând în sus şi în jos pe acolo, şi vara şi iarna, gardianul ăla mi-a spus: “Măi puştiule, ce instrument ai acolo?” Zic: vioară. “Ştii să cânţi ceva?” Ştiu. Eram cam prin clasa a II-a, a III-a. “Nu vrei să ne cânţi şi nouă? Dacă ne cânţi, îţi dăm un pahar cu vin”. Cu atât mai bine, mi-am spus în gând. Şi m-au luat acolo, în unitate, eu am scos vioara şi le-am cântat cântecele pe care le aveam în repertoriu în afara programei, pe care le cântam acasă: ”Marina-Marina”, “Avaramu”, din Vagabondul, film pe care îl văzusem eu pe atunci, Periniţa… I-am dat gata. Mi-au dat vin, de m-am încălzit şi m-am dus bine dispus acasă. Ba, mai mult, mi-au spus: “Tu ai în fiecare zi ore? Mâine, te aşteptăm iar”. Am ratat de puţin să devin alcoolic la vârsta de opt ani!
– Cum aţi ajuns la Şcoala de Muzică?
– Am avut şansa, sau neşansa, nu ştiu cum să o numesc, ca în anul în care am intrat eu în clasa I-a să se înfiinţeze o şcoală de muzică în oraşul natal. Atunci, profesorii care erau angajaţi să predea muzica au făcut o selecţie prin şcoli. Veneau prin clase şi întrebau: “Cine ar vrea să studieze un instrument să ridice mâna!”. Am ridicat şi eu mâna. “Tu ce vrei să urmezi?” Pianul, am spus. Îmi plăcea ca jucărie, nu ştiam eu cum e un pian. Bine, au spus profesorii şi ne-au pus să dăm o probă, să vadă dacă avem ureche muzicală. Ne puneau să cântăm şi pe urmă să batem ritmul acelui cântec. Am trecut această probă, după care părinţii mei au fost anunţaţi şi întrebaţi dacă doresc să mă dea la muzică. Eram o familie educată, am avut unchi care au fost profesori de fizică, de matematică şi de română. Unul dintre unchii mei a fost pictor. Încă mai păstrez un tablou pe care l-a făcut acum 60 de ani. Unchiul meu l-a dăruit părinţilor lui, adică bunicilor mei, iar eu l-am moştenit, prin tatăl meu, de la bunici. Îl păstrez acasă. Din fericire, părinţii mei au fost nişte oameni veseli şi muzicali. Aveau voci frumoase şi cântau amândoi, dar în familie. Au fost de acord să fac muzică. Eu am vrut să fac pianul. Poc, o palmă după ceafă de la taică-meu. “Ai înnebunit? Ai să faci vioară!”, au spus ai mei, pentru şi-au imaginat că trebuie să-mi cumpere pian şi nu aveau bani.
– Aţi ales vioara datorită părinţilor.
– Da, ei se aşteptau să fac o carieră muzicală şi chiar era să se întâmple lucrul ăsta, ţinând cont că aveam note bune la instrument şi la teorie.
– Radu Gheorghe ce-şi dorea să devină?
– În visul meu, eram Caruso. Cântam în faţa oglinzii şi mi se părea chiar că sunt mai bun decât el. Spărgeam oglinda de ce frumos cântam. Tot de la taică-meu prinsesem asta. Mi-a povestit mama că, atunci când cânta tata în corul bisericii din sat, vibrau geamurile. Era tenorul localităţii. Eu îl văzusem pe Caruso cântând, îi ştiam canţonetele, dar n-aveam curaj să cânt în public, aşa că le cântam acolo, în faţa oglinzii. Mă înfăşuram în cearceaf şi eram tot felul de personaje. Asta îmi dădea încredere în viitor şi în talentul meu. Eram sigur atunci, cu mintea mea de copil, că voi fi mai mare decât Caruso. Trăiam cu această speranţă, nemărturisită până acum. Sunteţi prima căreia îi spun lucrul ăsta. Cariera mea era într-un fel dictată de educaţia pe care o primeam, aşa cum toate familiile se aşteptau ca progeniturile lor, urmând liceul, să meargă mai departe, să facă o facultate în domeniile în care au aptitudini: matematica, fizica etc. La mine, dacă studiam muzica, toată lumea se aştepta să urmez o carieră muzicală. Aveam 10 la vioară, eram bun, n-am rupt decât două arcuşuri. Eram un copil destul de năzdrăvan, drept pentru care în primul an de studiu am exersat cu două beţe în loc de instrument. Prima vioară am spart-o eu însumi pentru că părinţii mei au vrut să-mi facă o surpriză şi mi-au cumpărat vioară. Pentru mine nu exista niciun secret, aşa că, între timp, eu am descoperit unde au ascuns-o, fără ca ei să ştie. Când am dat cu arcuşul, pentru că scârţâia, am crezut că-i stricată şi am spart-o. M-au spart şi ei pe mine…
– V-au cumpărat altă vioară?
– Nu, am avut una de împrumut. V-am spus că o jumătate de an am exersat cu două beţe, unul în loc de vioară şi unul în loc de arcuş. Am reuşit să-mi cumpăr singur chitară. În liceu am luat premiul I pe ţară la pictură. Am fost în tabără la Cozia, sunt multe de povestit. La acel concurs de pictură am primit şi premiu în bani: 600 de lei. Mi-am cumpărat cu ei prima chitară şi am învăţat singur să cânt la ea. Mi-a fost uşor, cunoştinţele de muzică le aveam de la vioară şi teorie muzicală. Începuse moda trupelor pop, rock, a Beatles-ilor. A fost uşor să mă cucerească chitara, rămasă un instrument de suflet pentru mine. Între timp, am urmat liceul teoretic pentru că în clasa a VIII-a nu mai erau profesori de instrument în Tulcea, aşa că a trebuit să merg la Bucureşti. Am dat concurs la Liceul “George Enescu”, unde am reuşit şi am învăţat un an. Am avut colegi celebri. Am fost în clasă cu Silvia Marcovici, cu Tufiş, cu fiul celebrului Gelu Solomonescu. În clasa a IX-a, a trebuit să mă întorc în Tulcea pentru că am pierdut căminul. În clasa a VIII-a stătusem provizoriu într-un cămin studenţesc. Când am plecat în vacanţă, nu am ştiut că trebuie să mă înscriu, iar când am venit în clasa a IX-a, mi-au spus că nu mai erau locuri. Nu am mai avut unde să stau în Bucureşti, şi atunci, ca să nu pierd anul, am revenit în Tulcea, la Liceul Teoretic. Numai că acest liceu era de matematică-fizică, de care eu habar nu aveam. Făcusem deja un trimestru la Bucureşti şi aveam 9 şi 10 la matematică, dar nu ştiam nimic. Se dădeau note bune, dacă aveai 10 la instrument. “N-o să facă ăsta matematică”, spuneau profesorii. La noi, la Tulcea, toţi au spus: “Mamă, vine ăsta de la Bucureşti, ne mănâncă pe toţi”. Profesorii nu mă credeau că nu ştiu. Aţi scris prea multe litere încurcate cu cifre aici pe tablă, le-am explicat, dar nu m-au crezut. Târziu, când s-au prins, am fost corigent la toate materiile astea. Dă-i cu meditaţii! Între timp, spiritul meu de artist s-a manifestat. Am intrat în fanfara şcolii, am învăţat să cânt la flaut, am luat acel premiu I pe ţară la pictură. Se întrebau profesorii: “Cine-i ăsta, mă? E corigent, dar are toate premiile?” În acest timp, am urmat vioara în particular. Din fericire, am găsit un profesor de vioară în Tulcea, care nici acela nu profesa. Era medic, dar făcuse Conservatorul. El m-a pregătit pentru Conservator cu partea cea mai grea: auzul. Ajunsesem, stând cu spatele la pian, să recunosc acordurile. Îmi dădea cu linguriţa într-un pahar, iar eu spuneam ce notă e. Atât de mult exersasem cu el, aveam la vremea aceea o ureche perfectă. Eram pregătit să dau la Conservator şi să reuşesc, dar între timp am intrat în echipa de teatru a şcolii, unde a intrat în mine microbul spectacolului. După terminarea liceului, am hotârât să dau la teatru, împotriva voinţei tatălui meu, care mi-a spus: “Uită-te în oglindă şi hotărăşte tu!”.

“În liceu, eram comicul clasei”

– Ce-aţi hotărât?
– Să dau la teatru. Mama a fost de partea mea. A mers cu mine la examen şi m-a susţinut. N-am avut şansa să mă pregătesc cu un actor, pentru că m-am dus prea târziu. Cel la care m-am dus, Petrică Gheorghiu, m-a primit să mă vadă, să discutăm. Se vede că i-am făcut o impresie nu foarte bună, eram un ţărănuş din Tulcea. El pregătea de ani de zile studenţi pentru examen, iar eu venisem cu două săptămâni înainte de admitere la el. S-a uitat la mine şi a spus: “Mai ai unde să dai?” La Conservator, i-am spus. “Du-te la Conservator”. M-a întrebat, totuşi: “Ce monolog ai pregătit?” I-am spus că Spiridon, din “O scrisoare pierdută”. A strâmbat din nas şi aici s-a terminat întâlnirea. N-a vrut să-mi primească nici peştele pe care i-l adusesem din Tulcea pentru timpul acordat. Asta m-a îndârjit.
– Eraţi conştient de talentul dumneavoastră?
– Sigur. În liceu, eram comicul clasei. Erau toţi la mâna mea. Nu trebuia decât să ai iniţiativa să pui în evidenţă că un profesor a sărit calul sau că îi curge un muc şi nimeni n-are curajul să-i spună. Cine să aibă curaj să facă asta? Eu eram ăla. C-o luam pe ceafă sau o notă proastă, nu mai conta. Profesoara de română m-a observat şi a canalizat energia mea spre teatru. M-a distribuit într-un rol care mi se potrivea: măscăriciul din “Înşir-te Mărgărite”. Apoi am fost luat la Teatrul Popular din oraş, alături de actori amatori, unii doctori, alţii muncitori, ingineri. Mergeam în turnee în sate, unde se întindea o masă cu fripturi şi stropită cu vin din belşug. Eu, fiind elev, nu obişnuiam să beau, aşa că rămâneam singurul actor treaz, drept pentru care eram şi singurul care mai ştia textul. Ceilalţi nu mai ştiau ce-i cu ei, aşa că “O noapte furtunoasă” se transforma în Spiridon şi ceilalţi. Toată lumea era mulţumită, iar eu improvizam de nu mă mai scoteau din scenă. Cred că aceasta a fost adevărata mea pregătire pentru facultate.
– Nu mai aveaţi nevoie nici de Petrică Gheorghiu, de nimeni. Depăşiseţi starea de trac la apariţia în public.
– Şi am mai depăşit şi proba poliţiştilor. Să vă povestesc. După ce Petrică Gheorghiu a strâmbat din nas, atâta minte aveam şi eu să înţeleg că nu era bun acel monolog. Deci trebuia să găsesc altceva. Am rămas tot la Caragiale, mi-am dat seama că mi se potriveşte monologul lui Caţavencu din “O scrisoare pierdută”, pe care l-am învăţat. A trebuit să repet în Bucureşti, noaptea, pentru că unchiul meu stătea la bloc şi nu puteam să fac zgomot. Aşa că mă duceam noaptea în Herăstrău. Ţipam pe acolo de nebun, că nu era nimeni în tot parcul. M-au prins nişte poliţişti. “Ce faci, vagabondule, aici?” Repet pentru facultate, zic. “He, he, he!” Nu m-au crezut. “Uite, noi ne aşezăm aici şi tu spune-ne nouă”. Şi le-am spus. Au râs. “Mâine la ce oră vii?”, m-au întrebat. Poliţiştii au fost primii mei spectatori şi primii mei examinatori. “Ce-ai mai învăţat?”, m-au întrebat a doua zi. N-aveam nimic de ascuns, în definitiv. De ce nu? Staţi jos să vă spun. La admitere, am trecut etapa eliminatorie, cu emoţii pentru că erau puţine locuri, mulţi candidaţi care se pregătiseră cu actori. ”Mamă, aici vin cu pile, uită-te şi tu”, spunea mama, care era alături de mine. Mamă, măcar unul trebuie să intre pe bune, pentru că altfel nu-i justifică pe ăia. Dacă e unul care intră pe bune, ăla sunt eu, ziceam eu, încurajându-mă. Adevărul e că, din clasa mea, eram singurul din provincie. Toţi erau bucureşteni.
– Cine era în comisie?
– Sanda Manu şi Octavian Cotescu.
– I-aţi cucerit!
– Mai târziu, Sanda Manu mi-a citat din Cotescu. “Bă, vorbeai îngrozitor, aveai accentul dobrogean, care e puţin mai dur decât cel moldovenesc. Chiar dacă învăţasem Caragiale, se vedea că, undeva, ceva scăpa. Vorbeai îngrozitor, dar treceai rampa. Nu puteam să nu fim atenţi la tine. Ceva transmiteai”, mi-a spus ea. Cred că de asta am trecut etapele eliminatorii. Voiau să mă vadă. Am cântat cu chitara, am recitat, nefiind pregătit. Ăsta a fost motivul pentru care m-au luat: să mă cizeleze. Eram un material brut. Am avut colegi care sunt actori foarte buni, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin: Dan Condurache, Horaţiu Mălăele, Vlad Rădescu, Mircea Constantinescu, Mircea Jita, Maria Ploae, Liviu Manoilă, Gheorghe Dănilă… Am avut profesori foarte buni. Sanda Manu îmi trimitea floricele desenate la fiecare exerciţiu al meu reuşit. Şi aveam multe pentru că eu, fiind ţăran de la Tulcea, nu aveam nicio jenă. Orice exerciţiu propunea, eu eram primul care ridica mâna, atrăgându-mi invidia colegilor sclifosiţi. Vai, eu nu fac asta, nu stau în cap, spuneau. Eu făceam orice, că era bun, prost, dar făceam pentru că actoria e o meserie în care trebuie să faci, nu să povesteşti. Acum, nu mai târziu, nu în costum, ci aşa cum eşti, cu picioarele goale. Şi îmi mai trimitea Sanda Manu o floricică! Le adunam pe toate în caietul meu de actorie. În anii mai mari, când Cotescu ne lua deja în piesuţe, exista un cod pe care nu-l descifram decât eu şi dânsul. Mie nu-mi spunea la repetiţii decât “mai pune” sau “prea mult”. Colegii, care au sesizat că mie nu-mi spunea cum le spunea lor, mă întrebau: “Bă, da’ de unde ştii tu ce să pui?”. Exista acest cod, pentru că eu eram un actor care inventam. E mai bine să dai, iar regizorul sau cel care supraveghează spectacolul să aibă de unde să taie, decât să-ţi dea cu forţa mereu indicaţii, care, de multe ori, nu ţi se potrivesc. Am învăţat foarte mult de la Cotescu pentru că în institut, în opinia mea, şi de atunci, şi de acum, nu poţi să înveţi altceva decât bunul simţ al măsurii. Cu talentul vii de acasă. Sigur, ţi-l cizeleză un profesor, dar talent nu-ţi poate da. Ştiţi ce face diferenţa între un actor profesionist şi unul amator? Bunul simţ al măsurii, să ştii când să te opreşti în replică, în cantitate, în calitate, în tot. Un amator n-o să ştie niciodată asta.

“Aaa, it’s made in Scotland!”

– Aţi ajuns un actor de comedie foarte cunoscut.
– Da, mi-am urmat drumul datorită carierei de laTeatrul Naţional şi a unei televiziuni care avea mereu nevoie de un debuşeu la momentele care picau la vizionare. Din cauza sistemului, erau scoase multe scheciuri, politic vorbind, şi atunci îl chemau pe claunul Radu Gheorghe să inventeze un număr de pantomimă, să le cânt câte o pantomimă, cum îmi spunea un admirator pe stradă: “Hei, domnu’ Radu, când ne mai cânţi câte o pantomimă?” Mâine, la radio, urmăriţi-mă! Inventam peste noapte numere de pantomimă sau numere muzicale, care nu aveau nevoie de gir politic. Au fost câteva numere care mi-au marcat cariera şi care au rămas în amintirea spectatorilor.
– Aşa aţi ajuns şi la Vaslui, pe ecranul televizorului, la cinema…
– La Vaslui veneam şi cu piese de la Teatrul Naţional. Deşi aveam roluri mici, s-au dovedit mari. Era important ca eu să am libertatea să improvizez, iar domnul Grigore Gonţa mi-a dat această libertate. Aveam un număr cu un coturn (încălţăminte cu talpă groasă de lemn, pe care o purtau în Antichitate actorii de tragedie ca să pară mai înalţi – n.r.) pe care îl pierdeam şi pe care îl găseam când voiam eu, implicând în căutare publicul din sală. La Edinburgh, la un festival, i-am cucerit pe spectatorii de acolo cu un singur gag. Când am găsit coturnul, m-am uitat pe talpa lui şi am spus: Aaa, it’s made in Scotland! I-am “rupt” pe toţi.
– O întâmplare amuzantă marca Radu Gheorghe?
– Îmi vine în minte o întâmplare de pe vremea când veneam seară de seară de la institut şi coboram la “Bulandra”. Nu cred că mi-a scăpat vreo piesă sau vreo repetiţie cu tot ce a fost la “Bulandra”. De multe ori, actorii jucau pentru noi, studenţii, care eram publicul cel mai proaspăt. Ne făceau cu ochiul. Şi chiar dacă nu ne făceau, ştiam că pentru noi au dat replica aia. Eram semi-profesionişti. Publicul mare râdea, dar nu ştia de ce. Noi ştiam de ce. Odată, era Horaţiu Mălăele în “Opera de trei parale”, în care el şi eu jucam câte un hoţ. Eu apăream cu un flaut pe care îl furasem. Flautul se desparte în mai multe bucăţi. La o reprezentaţie, Horaţiu, în cârdăşie cu alţi colegi, mi-a luat din buzunar, fără să ştiu, o bucată din flaut. Au spus: “Să vedem acum ce face”. Eu montam în piesă flautul şi, la sfârşit, cântam câteva note. Spiritul meu inventiv a găsit imediat soluţia. Am aruncat celelalte părţi şi, ca la un instrument popular, am cântat doar cu muştiucul. Pe ăia i-a pufnit răsul, era şi sfârşit de an, eram toţi obosiţi, se acumulase un stres mare, aşa că am început să râdem toată lumea de pe scenă. S-a transmis starea noastră în sală. Publicul a început să râdă şi el. Nu ştia de ce râde. Toată lumea râdea, fără să se mai poată opri. Deşi urma finalul spectacolului şi pentru asta trebuia să ne oprim din râs pentru că trebuia să interpretăm un cântec serios, cu mesaj, nu ne puteam opri. Doamna Marcu, regizoarea tehnică, ne striga: “Nu mai râdeţi! Opriţi-vă!”, dar râdea şi ea. Toată lumea râdea. Şi, culmea, eu nu ştiam că în sală era şi Cotescu. Când am realizat, ne-a îngheţat sângele în vine, dar tot nu ne puteam opri. Mă ascundeam în culise şi tot râdeam. Cum-necum, am cântat până la urmă, dar Cotescu a fost atât de supărat, încât a suspendat două reprezentaţii.
– Până la urmă, aţi ajuns să lucraţi chiar la Teatrul “Bulandra”.
– Da, am ajuns să fiu coleg cu Petrică Gheorghiu, cu Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu. Se primeau tineri în toate teatrele.
– Cum a reacţionat Petrică Gheorghiu?
– A avut o surpriză neplăcută. Eu eram ţâşbişticul ăla care i-a luat locul unui student de-al lui, pe care îl pregătise. Pe când eram la Casandra, a venit Liemann, care era directorul teatrului, şi m-a întrebat: ”Vrei să vii la «Bulandra»?” Oare ce răspuns puteam să dau? “Bulandra” era perla teatrelor bucureştene pe vremea aceea. “Atunci am să-ţi transmit ce să alegi”. Mi-a spus să cer Bârladul. N-am rămas acolo. Mai în glumă, mai în serios, dacă veneam la Bârlad, mi-aş fi urmat cariera de actor, asta dacă nu mă apucam de beţie.
– Vreţi să spuneţi că zona noastră e renumită pentru aşa ceva?
– Nu numai judeţul Vaslui e renumit pentru asta, au existat şi există găşti de beţivi peste tot. Şi la Teatrul Naţional, şi la Teatrul Mic au fost mari băutori, mari boemi! Dar pe scenă erau normali. Dacă nu reuşeai să rezişti şi te lăsai pradă acestui viciu, tu pierdeai!

Leave a Reply

%d bloggers like this: