Omul fără vârstă


Traian Pascu

Oare când l-am cunoscut pe Traian Pascu? Nu-mi amintesc o dată anume, o împrejurare certă, așa cum nu-mi amintesc în cel mai clar mod când am văzut prima oară Vasluiul. Poate și din această cauză, imaginea domnului Pascu și cea a Vasluiului se contopesc, undeva, pe tărâmul memoriei mele afective.

Dan RAVARU

Tot așa, întâlnirile noastre nu erau niciodată planificate sau măcar previzibile. Drumurile ni se încrucișau, mai ales când eu plecam de la bibliotecă, iar dânsul cobora, cu conștinciozitate, de la ultimul său loc de muncă din lumea aceasta, de pe dealul Copoului. Mic de statură și de o vioiciune remarcabilă, era imposibil să-ți dai seama ce vârstă are. Știm că omul se exprimă sau se definește prin privire, iar ochii domnului Pascu erau extraordinari de tineri și săgetători, dar se “cumințeau” atunci când povestea o anecdotă sau o întâmplare hazlie, ceea ce se întâmpla adeseori.

Anecdotele sale ilustrau o lume, stări afective, dar și sociale, intrate într-un fel de arhivă sufletească, revigorate de acolo împreună cu lumea pe care o reprezentau. În scurtele noastre preumblări, care urmau acelor întâlniri întâmplătoare, de cele mai multe ori evoca Vasluiul și oamenii săi reprezentativi. De la el au provenit încercările mele de a reconstitui vechiul târg „ștefanian”, capitală medievală a Moldovei, devenit un târg oarecare, luminându-se, însă, din când în când, prin personalități remarcabile, adevărate faruri pe plan național și nu numai. Un Vaslui pe care nu l-am cunoscut, cu un parc mai frumos, se pare, decât actualul Copou, cu un teatru numit „Eminescu”, denumire care înfrumuseța, de fapt, un mare hambar folosit pentru aprovizionare de către trupele germane. Traian Pascu și-l amintea pe Constantin Tănase, care stătea la ușa micului teatru (demolat în anii noștri) și făcea „blatul” amatorilor de spectacol care nu aveau bani, spre disperarea administratorilor săi. De la el am aflat amănunte pitorești despre oameni care au fost sau pe care am reușit să-i cunosc și eu, ca profesorul Didilescu, părintele Rotaru ș.a.

Domnul Pascu reușise să treacă prin toate schimbările politice interbelice, să participe și la ultima parte a celui de-al doilea Război Mondial, să treacă și prin toate fazele comunismului, de la cel internaționalist la cel național. Nu l-am întrebat niciodată câți ani are și nici acum nu știu și nici nu vreau să știu vârsta la care a murit. Oricum, se pare că avea cea mai mare vechime în muncă din Vaslui și muncea încă la fel ca domnul Didilescu sau cum poate va mai reuși altcineva…

Între personajele evocate de domnul Pascu, mi s-a întipărit în suflet imaginea generalului Ioan Rășcanu, pentru care avea un adevărat cult. După 1989, când s-au schimbat numele de străzi în Vaslui, nimeni dintre cei cărora li s-a cerut părerea nu s-a gândit la această personalitate emblematică. Se gândea trecutul meu prieten, dar abia târziu glasul său s-a făcut auzit. Când povestea, parcă îl vedeam pe general trasând noi străzi în Vaslui, noi alei ale parcurilor, schimbând fața orașului, dăruindu-se zi de zi atât unor realizări de ansamblu, cât și celor mai mici amănunte. Îl văd, și acum, pe general în evocările lui Traian Pascu, sculându-se la 5 dimineața, urcându-se în trăsură și inspectând starea de curățenie a orașului. Când vedea în fața unei prăvălii urme de gunoi, se dădea jos din trăsură, lua în mâini o mătură pe care o avea cu el și începea să curețe porțiunea respectivă de trotuar. Când glasul lui Traian Pascu și al altora ca el s-a impus și pentru edilii vasluieni, aceștia au dat numele generalului unei străzi cu totul nesemnificative. Știu, tot de la dânsul, că locuința generalului a fost pe actuala stradă a Avântului și a fost demolată din neștiință sau răutate, ca și casele lui Constantin Tănase, Peneș Curcanul etc. Îmi pare rău că nu i-am cerut să-mi arate locul exact de pe Avântului unde a fost casa generalului. De curând, am reușit, la impresionanta mea vârstă, să cumpăr un apartament într-un bloc de pe această stradă.

Poate spiritul domnului Traian Pascu m-a călăuzit și apartamentul ales de mine se află, cumva, pe spațiul istoric unde a locuit generalul atât de iubit de dânsul, sufletele lor fiind, cred, împreună acum și evocând istoria în grădinile Raiului.


Leave a Reply