Pagini de istorie locală: Viața spirituală în orașul Vaslui până la Marea Unire din 1918


„Puține locuri îmi sunt mai duios cunoscute ca acel ținut al Vasluiului care nu e nici la munte, nici la șes și se împărtășește de o neasemuită frumusețe” – N. Iorga.

Prof.dr. Nicolae IONESCU

Inițiativa proclamării de către Biserica Ortodoxă Română a lui 2018 – An omagial al unității de credință și ­neam are menirea să aducă în centrul atenției societății contribuția acestei instituții fundamentale la promovarea conștiinței naționale a poporului român și la făurirea Marii Uniri, întrucât întotdeauna ea a reprezentat factorul esențial care a ținut laolaltă neamul, indiferent de cauzele care i-au zădărnicit unitatea istorică.

În secolul al XIX-lea, denumit și veacul modernității, locuitorii târgului Vaslui se adaptează treptat noilor transformări social-economice și politice ale vremii. Ei aparțineau în mare parte celor două confesiuni religioase importante din oraș: cultul ortodox și cultul mozaic. Viața spirituală a populației românești era complexă, deși au existat mult timp doar două biserici ortodoxe, cea de-a treia construindu-se abia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Primul lăcaș ortodox datează din prima jumătate a secolului al XV-lea. Pe locul actualei biserici “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost o alta mai veche, din timpul lui Alexandru cel Bun, unde, probabil, au fost înmormântați marii boieri moldoveni Isaiia vornicul, Negrilă paharnicul și Alexa stolnicul, executați de Ștefan cel Mare la 16 ianuarie 1471, după ce complotaseră, se pare, împotriva voievodului. Mormântul dezvelit în cursul lucrărilor de restaurare din 1923 aparținea unuia dintre acești mari boieri care au făcut parte din divanul țării, vornicul Isaiia fiind chiar rudă domnească, ceea ce îndreptățește  înhumarea sa în haine bogate, conform rangului.

Pe vechiul lăcaș a fost construită o nouă biserică de către voievodul Ștefan cel Mare, în 1490, ca jertfă adusă lui Dumnezeu pentru strălucita victorie de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, denumită de Nicolae Iorga «Termopilele românești». De atunci se păstrează pisania cu inscripția: “Io Ștefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, Domnitor al țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, zidit-am acest lăcaș cu hramul Tăieriea cinstitului cap al Sfântului și slăvitului proroc și înainte și botezător Ioan. Începutu-s-a în anul 6998 (1490) luna aprilie 27 și săvârșitu-s-a în același an septembrie 20”.

Construirea bisericii din piatră și cărămidă în cadrul Curților Domnești de la Vaslui, din vremea lui Ștefan cel Mare, trebuie pusă în legătură cu începutul înălțării a numeroase lăcașuri de cult în Moldova întrucât cu biserica “Sfântul Ioan” din Vaslui s-a inaugurat seria acelor biserici de oraș, cum au fost numite de specialiști.

Biserica “Sfântul Ioan” cuprinde următoarele elemente arhitectonice: pronaos supralărgit, împingerea spre exterior a pereților laterali, îndepărtarea celor două contraforturi care încadrau spre apus absidele laterale, decorațiunea exterioară prin folosirea cărămizilor și a discurilor ornamentale smălțuite cu motive geometrice și figurative în relief. Era construită în plan triconc, cu: pronaos (tinda), naos (nava centrală) și altarul. În timpul lui Ștefan cel Mare, se pare că biserica avea și o turlă.

În secolul al XIX-lea, asupra bisericii se fac mai multe reparații, în special după marile cutremure. În anul 1802, are loc un puternic seism, iar lăcașul de cult se va crăpa de sus până jos. Mai târziu, în 1818, turla se dărâmă complet și s-a simțit nevoia refacerii aproape totale a bisericii. În anul 1820, are loc prima refacere a bisericii din acest secol. Acum se construiește lângă peretele de apus turnul clopotniță. Această refacere este susținută financiar de Maria Cantacuzino, după cum reiese din  textul inscripției de la 1820: “Acest sfânt lăcaș zidit de răposatu întru fericire domn Ștefan Voievod bătrânu cu fiul său Bogdan, iar după un timp risipindu-se, s-a zidit din nou de dumneaei cucoana Maria Cantacuzino logofeteasa, soția răposatului marelui logofăt Costachi Ghica, cu toată cheltuiala dumisale spre vecinica lor pomenire la anii de la Hristos – 1820”. Maria Cantacuzino urmărea, prin această investiție, să-și asigure proprietatea deplină asupra edificiului eclesiastic, înlăturând dreptul orășenilor vasluieni de a se considera stăpâni răzeși ai ctitoriei ștefaniene.

La 10 februarie 1886, are loc un nou cutremur de pământ, care duce la crăparea turnului refăcut la 1820. În anul 1889, încep lucrările de reparație a bisericii de primărie. Constructor a fost italianul Giovani Costaldo. Primăria cere un ajutor bănesc pentru reparații de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii. Lucrările se încheie în 1890, iar la 14 octombrie 1890 are loc resfințirea ctitoriei ștefaniene. Acum se reface pictura în interior și se realizează un cafas din fier. Pictura aparține lui G. Ioanid,  un discipol al lui Gheorghe Tattarescu. Ea se realizează în stil renascentist, în tehnica uleiului, pe suport de gled, preparat special. În interior, în pronaos, sunt lucrate în imitație de mozaic portretele lui Bogdan al III-lea cel Orb și Ștefan cel Mare.

În 1894, pe cheltuiala episcopului Hușilor, PS Silvestru Bălănescu, se realizează  poleirea catapetesmei formate din 40 de icoane pictate în ulei. În interiorul bisericii se află, probabil, tot din această perioadă, o icoană din secolul al XIX-lea de Nicolae Grigorescu, care Îl înfățișează pe Iisus Hristos pe drumul Golgotei. Tot la 1894, același episcop va polei și arginta iconostasul Maicii Domnului.

Biserica “Sfântul Ioan” rămâne până în zilele noastre cea mai reprezentativă clădire eclesiastică a orașului Vaslui. Aici, în Al doilea război mondial, a fost adăpostită statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la Chișinău – simbol al românismului din Basarabia, pentru a nu fi distrusă de armata sovietică. În ultimii ani, Biserica și Curțile Domnești au îmbrăcat o haină nouă prin osârdia părintelui paroh, Constantin Mogoș, cu sprijinul Primăriei Vaslui, personal al domnului primar, inginer Vasile Pavăl.

“Adormirea Maicii Domnului” și “Sfânta Treime”

Cea de-a doua biserică din Vaslui datează din 30 iulie 1628. Avea hramul “Sfântul Gheorghe” și era închinată Mănăstirii Zografu, de la Muntele Athos. Mai târziu, mănăstirea primește numele de Adormirea Maicii Domnului – Uspenia. Mănăstirea este menționată în mai multe hrisoave domnești, emise de Miron Barnowski Movilă (30 iulie 1628), Moisă Movilă (5 august 1631) și Alexandru Coconul (2 aprilie 1630). Devine apoi “metoc” al Mănăstirii Dobrovăț și, la 9 august 1796, face schimb cu noul proprietar al Vasluiului, hatmanul Costachi Ghica, el stăpânind mănăstirea și moșia acesteia.

În 1859, mica bisericuță din lemn este mistuită de focul care distruge o mare parte din oraș. În același an, marele boier filantrop Neculai Hagi Chiriac începe ridicarea unui nou lăcaș de cult, din piatră, în mijlocul orașului, pe locul micii biserici. Căminarul nu mai ajunge să vadă terminată lucrarea deoarece moare la 1859, construcția fiind finalizată, un an mai târziu, de nepotul său, Dimitrie Castroian, cu banii proveniți din averea căminarului. Acesta din urmă este înmormântat în noua biserică. În 1866, Biserica “Adormirii Maicii Domnului”, cunoscută și sub numele de “Uspenia” sau “Precista”, este reparată de preotul Constantin Maria, împreună cu presbitera Elena, cu Ion Bălașa și Dumitru Aftinoaie, din Vaslui, lucrarea rezistând timp de 50 de ani, până după Primul război mondial.

Marele cutremur din 10 noiembrie 1940 a afectat grav biserica. A fost apoi reparată, consolidată și eliberată de maghernițele care o sufocau. Tot atunci, s-a refăcut și clopotnița construită de același boier grec, Hagi Chiriac. O parte din pictura actuală s-a realizat cu sprijinul financiar al marelui actor Constantin Tănase și al soției sale, Virginia, al fostului primar Ioan Rășcanu și al Societății Femeilor Ortodoxe Române. Resfințirea lăcașului s-a făcut în prezența oficialităților locale, de ziua hramului, la 15 august 1943, în plin război mondial, preot paroh fiind Gheorghe Târnoveanu. Printre cărțile de valoare existente în biserică se numără o Evanghelie tipărită la Mănăstirea Neamț în anul 1821, pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi, născut la Roșiești, județul Vaslui.

Cea de-a treia biserică se construiește în 1889. Era de fapt un paraclis al Cimitirului “Eternitatea”, ctitor fiind noul proprietar al moșiei târgului Vaslui, Vera Mavrocordat. Aceasta poartă hramul “Sfânta Treime” și se construiește în mijlocul noului cimitir, înființat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se  aduc aici pietrele funerare din secolele XVII-XIX care se observă până azi. Și ele sunt o istorie vie a orașului din epoca modernă. Acum se construiește și o troiță în Cimitirul “Eternitatea”. Aici se găsesc cavourile marilor familii boierești vasluiene: Temistocle, Bastaki, Vonograski, Mironescu, Rășcanu, dr. Scarlat.

În 1925, din ordinul autorităților, este dezafectat vechiul cimitir din jurul bisericii “Sfântul Ioan”, rămânând doar pietrele funerare din secolul al XIX-lea, cunoscute sub numele de rezervația Ghica-Șubin. Aici se află mormintele proprietarilor moșiei târgului Vaslui, colonelul Alexei Șubin, decedat la 1854, și Elena Ghica.

În 1934, asociația „Cultul Eroilor” a ridicat în același cimitir un impresionant monument, în fața căruia au fost așezate mormintele a nouă dorobanți, veterani ai Vasluiului din Războiul de independență din anii 1877-1878. În mijlocul lor stă mormântul sergentului Constantin Țurcanu. Se reconstituia astfel, în mod simbolic și pentru vecie, eroica grupă cântată de Vasile Alecsandri, în care legendarul Constantin Țurcanu îi spusese comandantului, la Plevna: „Aveți toată nădejdea în noi, n-o să facem Vasluiul nostru de rușine”. Tot în cimitirul “Eternitatea” se află mormintele eroilor din Al doilea război mondial și ale celor căzuți în Revoluția din decembrie 1989.

În ceea ce privește populația catolică, menționăm că, în Evul Mediu, orașul avea o importantă comunitate de această confesiune, existând, de altfel, o biserică catolică, așa cum menționa, la 7 noiembrie 1646, Marco Bandinos. Biserica se distruge, însă comunitatea rămâne la Vaslui până în zilele noastre. Existența mai multor documente o confirmă. În unele dintre ele, orașul Vaslui este trecut, sub numele de Waslui, ca având o anumită comunitate catolică.

Menționăm  și  câteva informații despre cultul mozaic. Trebuie amintit  de la început faptul că adepții erau evreii, care vin în număr mare în secolele XVIII-XIX și ajung să reprezinte până la 40% din populația orașului. Niciodată însă, numărul lor nu va trece de 50% din populația târgului, care număra,  la sfârșitul secolului XIX, peste 9.000 de locuitori, cu 242 de familii de meșteșugari și negustori, repartizați pe 54 de meserii. Edificiile religioase ale cultului mozaic ajung, după unele mărturii, la patru pentru orașul Vaslui, în timp ce, la sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul bisericilor ortodoxe era doar trei.

Prima sinagogă evreiască apare la Vaslui în 1870. Caracterul specific al populației evreiești în cadrul societății este dat și de apariția la nivelul  țării a cimitirelor evreiești. La Vaslui, cimitirul evreilor este menționat din anul 1890.

Vasluiul în timpul Primului Război Mondial

Intrarea României în Primul Război Mondial și înfrângerea armatei în campania din 1916 a adus refugiul în Moldova, orașul Vaslui fiind în prima linie a retragerii. Fiind și reședință de județ, a adăpostit peste 60.000 de oameni față de capacitatea sa obișnuită, de 10.000-15.000 de suflete, după cum  Iașul devine „capitala rezistenței noaste până la capăt”, cum l-a numit N. Iorga. Documentele relevau că ”locuitorii  refugiați  din sud în Moldova nu vin în aceste județe ca o populație de milogi și să nu li se mărească mâhnirea printr-o primire rece lipsită de iubire”. În orașul Vaslui, presa vremii  consemna faptul că era „o mișcare a populației în localitate până la 12 iunie 1918”, reliefată prin 94 de născuți români, dintre care 48 de bărbați și 46 de femei, 28 de evrei, dintre care 19 bărbați și nouă femei, un bărbat austro-ungar, în timp ce mor 77 de bărbați români, dintre care 13 în război, și 61 de femei etc.

În aprilie 1915, doi profesori de limbi străine, Grigore Bobenco și Mihail Popescu, de la Gimnaziul de băieți “Mihail Kogălniceanu”, erau concentrați, iar direcțiunea lua măsuri pentru suplinirea lor. De altfel, participarea României la Primul Război Mondial în vederea realizării idealului național și retragerea în Moldova au dus la întreruperea cursurilor pe doi ani. Din 1914 și până la sfârșitul războiului de întregire națională, director a fost Elizeu Mavrodin, care a lăsat o frumoasă amintire elevilor prin bunătatea sa părintească. Din cauza războiului, localul școlii a fost transformat în spital, iar cursurile s-au desfășurat într-un spațiu închiriat. Directorul a „îngrămădit în timpul războiului toată arhiva în podul casei sale”.

În anii războiului, în oraș a izbucnit o epidemie de tifos și s-a luat măsura constituirii de spitale regionale de Cruce Roșie. În Vaslui, amplasarea acestora este redată de registrele stării civile la secțiunea “morți”, mult mai mulți în 1917 decât în 1916. De menționat că în Stația CFR Vaslui făcea naveta între front și oraș Trenul Sanitar nr. 19, în care și-au găsit sfârșitul numeroși militari. Prin gară treceau, desigur, numeroase trenuri cu muniție și refugiați, așa că are loc și o explozie la depozitul de dinamită din urbe.

Numărul foarte mare de refugiați determină închiderea tuturor școlilor și transformarea lor în spitale, cum a fost și cazul Gimnaziului “Mihail Kogălniceanu”, devenit „spital pentru tifoizi”. Deși școala s-a confruntat cu mari greutăți, și-a redeschis cursurile în noiembrie 1916 și a funcționat permanent în anii războiului, în diverse case particulare. De această dată, gimnaziul avea opt clase, inclusiv cursurile liceale, pentru a permite refugiaților continuarea studiilor și ținerea examenelor. Condițiile de funcționare erau grele: „lipsă de cărți, frig în clasă, școala fără geamuri și fără profesori titrați”.

Problemele financiare și de dotare ale școlii au fost suplinite prin dăruirea profesională a dascălilor și interesul pentru învățătură al elevilor. La conducerea gimnaziului, în 1918 s-au aflat oameni de suflet, printre care Constantin Moisil, însă pentru puțin timp, deoarece în același an este numit director general al Arhivelor Naționale din București. Ultimul director al gimnaziului a fost Theodor Tomida, care continua cu perseverență demersurile pentru ridicarea instituției la rangul de liceu. Reușește acest lucru după 1923.

În primele decenii ale secolului  XX, orașul pășește greoi spre modernizare, sub raport social-economic fiind încă o „comună urbană” de provincie. Este vizibil un oarecare avânt cultural. Se înființează o tipografie și, după 1900, seria publicațiilor locale este inaugurată  de „Ordinea” (Vaslui, 1902) și ziarul local  al organizației PNL – ”Democratul” (Vaslui, Bârlad, 1906, 1911-1937). Lista continuă cu „Revista militară literară” (1913), „Vasluiul” – oficiosul Partidului Conservator din localitate (1914), „Propaganda”, „Poporul”, „Vocea Vasluiului”, „Cultura”, „Vlăstarul” și alte publicații meteorice. Un loc aparte l-a avut revista „Învățătorimea vasluiană”, care cuprindea informații și articole de un real interes pentru corpul profesoral.

În timpul Primului Război Mondial, orașul Vaslui devine un centru important al difuzării informațiilor, după ce în parcul Copou s-a instalat un post național de radio, cu sprijinul cunoscutului savant în domeniul sonicității Dragomir Hurmuzescu. Atmosfera generală a urbei se înviorează prin prezența unor mari personalități culturale sau a unor oameni politici care stimulează ambițiile autohtone. De exemplu, marele istoric Nicolae Iorga a vizitat de mai multe ori orașul și a conferențiat la 2 mai 1916 despre „Învățăturile trecutului”, expunere pe care o tipărește în „Neamul românesc literar”.

În 1914, la ceremonia de primire a jurământului cercetașilor gimnaziului din localitate, în pădurea Paiu, participă membrii familiei regale, principele Carol și principele Nicolae. Momente deosebite în afirmarea spirituală a urbei chiar în vreme de război sunt vizitele unor cunoscute personalități culturale, precum George Enescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, geograful Emanuelle de Martonne, Constantin Tănase etc.

Preoți vasluieni în Primul Război Mondial

Țăranii și preoții vasluieni, la cea dintâi chemare la războiul de întregire, au plecat la luptă pentru Țară, Credință și Neam. Preotul și-a luat la repezeală Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul și Cădelnița, fiind alături de soldatul din tranșee. Era acolo, să-i slujească lui Dumnezeu în prima linie, să îmbărbăteze militarii la luptă. Preoții acordau nu numai asistență religioasă, ci și sprijin financiar. La inițiativa lor, se făceau colecte de bani, se cumpărau alimente și se înființau cantine pentru copiii orfani ai celor care muriseră pe front, pentru ajutorarea familiilor nevoiașe, mai ales a celor din Moldova.

La inițiativa Bisericii, în 1915, a fost numit protopop (supervizor) al preoților din armată iconomul Constantin Nazarie, prof.univ. la Facultatea de Teologie din București, cu sarcina să organizeze serviciul militar de pe front. Acesta, în noua calitate de șef al Serviciului Militar Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, condus de generalul C. Prezan, a pregătit o broșură cu zece cuvântări model pentru a însufleți soldații în luptă.

De multe ori, preoții nu și-au primit la timp solda oferită de armată, iar familiile lor sufereau de foamete, de frig și de tifos. Străini de situația propriilor familii nu erau. O știau din scrisori. Erau, însă, departe de casă și în imposibilitatea de a le oferi ajutor imediat. Continuau să-și facă datoria cu cea mai mare grijă și implicare. Au fost situații când preoții au luat arma în mână și au luptat sau au strâns subunitățile care erau în degringoladă și i-au înapoiat pe soldați în linia întâi, la luptă. În plus, preoții nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte afecțiuni, neclintindu-se de lângă răniți. Ei au fost și dascăli, formând din venituri proprii și biblioteci volante, extrem de căutate pe front. Au creștinat soldați și au botezat copii. Nu doar prin predici au menținut vie credința în inimile ostașilor, ci și prin exemplul personal. Astfel, pe front, se remarcă preoții vasluieni Petru Pieptu, din Tăcuta (Regimentul 3 Vânători), Constantin Moisiu, din Muntenii de Jos (Regimentul 7 Rahova), Ioan Gâdei, din Bârlad, Ilarion Dodu, din Băcani (Regimentul 6 Tecuci) ș.a.

Episcop de Huși în anii Marelui Război a fost Nicodim Munteanu (1912-1923). S-a distins ca un bun orator, predicator și liturghisitor. În 1917, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. A suplinit scaunul de arhiepiscop al Moldovei, a fost numit arhiereu cu titlul de “Băcăoanul”, iar din 1939 până la 1948 a fost cel de-al II-lea patriarh al României, cu numele de Nicodim  Munteanu. A tradus Biblia din ebraică împreună cu Gala Galaction și profesorul Vasile Radu, în anii 1936-1938.

Cunoscând meritele preoțimii ortodoxe în general, și în special ale celei militare, generalul vasluian Ioan Rășcanu, ministru de război în 1921, menționa: „Preoțimea militară care a însoțit armata în timpul războiului a fost mai presus de orice laudă. Ca adevărați apostoli, preoții n-au părăsit niciun moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele”.

În concluzie, orașul Vaslui, în veacul al XIX-lea și până la 1918, cunoaște un proces lent de modernizare și o revigorare a vieții spirituale. Ca și societatea românească, nu reușește să parcurgă integral prima revoluție industrială. Desigur, la Vaslui avem acum elite, dar exista și o pătură agrară extrem de săracă și înapoiată, care, practic, la 1907, va devasta localitatea, exact ca în epoca medievală. Avem manufacturi și proprietari ai vetrei târgului, avem o combinație între arhaic și modern, între Orient și Occident, de fapt, avem ceea ce întâlnim la nivelul întregii Românii, o lume în transformare, într-o schimbare rapidă la nivelul elitelor și o schimbare lentă la nivelul populației, care nu reușeste decât cu greu să se adapteze la noile realități. Vasluiul era o mică Românie, un oraș în care noul se întâlnea cu vechiul, în care modernismul pătrundea lent.

Bibliografie selectivă

– Andronic, Alexandru, Ciobanu, Mihai, Necula, Petru – Cronica Vasluiului, Editura Publirom, București, 1999

– Baban, Ioan – Univers cultural și literar vasluian. Dicționar, Editura Pim, Iași, 2008

– Balș, George – Bisericile lui Ștefan cel Mare, București, 1926

– Ghibănescu, Gheorghe – Vasluiul – studiu și documente, Editura Viața Românească, Iași,1926

– C.C. Giurescu – Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971

– Ionescu, Grigore – Istoria arhitecturii în România, vol. I, București

– Iorga, Nicolae – Istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București,1971.

– Dumitru, Marin, Alexandru, Cornelia – Liceul “Mihail Kogălniceanu” Vaslui – Centenar, Vaslui, 1990

– Necula, Petru, Ciobanu, Mihai – Dicționarul personalităților vasluiene, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001

– Zahariuc, Paul, în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter – Vasluiul, de la târg la oraș, Editura PIM, Iași, 2014.

(Prof.dr. Nicolae IONESCU)


Leave a Reply

%d bloggers like this: