Pe firul evenimentelor: După moartea marelui patriarh

fidel-castro-death-cuba-narrativeCuba post-totalitară va trebui să beneficieze de o susţinută asistenţă economică, comparabilă cu cea de care s-a bucurat fosta RDG din partea Germaniei Occidentale. Altfel, n-ar fi prea greu să cadă pradă haosului, gangsterilor de toate culorile şi poate unui război civil, la care îşi vor putea aduce susţinerea toţi acei lideri de state şi partide care se vor simţi lezaţi de dispariţia orânduirii comuniste din Cuba, unul dintre miturile fundamentale postmoderne, din care s-au alimentat decenii la rând în acţiunile lor.

Fidel Castro nu lasă după el doar un regim totalitar cu mari probleme economice, ci şi o populaţie temeinic îndoctrinată politic timp de trei generaţii, mai mult decât a durat în Europa de Est sistemul comunist. De aceea este un semn de întrebare ce viitor poate să aibă Cuba după abandonarea regimului castrist (care este încă în vigoare pe insulă).
Dacă privim înaintea lui Castro, îl găsim pe militarul (un mic sergent la început) Fulgencio Batista (1901-1973), tot un dictator, autorul a două lovituri de stat (în 1933 şi în 1952) şi, în plus, socotit autorul unei “revoluţii” (coincizând cu prima sa lovitură de stat, despre care revista “Realitatea ilustrată” a relatat pe larg atunci când s-a produs). Cubanezii rămaşi pe insula lor nu au o cultură democratică şi nici înaintaşii lor nu au avut. Ei sunt nişte “oameni noi”, un fel de roboţi programaţi, sclavi din peştera lui Platon, care îşi asumă în mod benevol, dacă nu chiar cu entuziasm, aceasta condiţie a lor, aşa cum îi dorea regimul totalitar comunist pe oameni peste tot pe unde a putut să fie cu succes instalat. Îi întrec în îndoctrinare şi fanatism doar nord-coreenii.
Desigur că mai există şi milioanele de cubanezi, din trei generaţii şi aceştia, refugiaţi pe diverse căi şi în diverse epoci în Statele Unite (în special în Florida, la Miami), dar în ce fel ar putea ei să contribuie la înlocuirea regimului totalitar comunist din ţara lor cu unul democratic este un alt mare semn de întrebare. Este posibil ca şi ei să cadă victime ale unei propagande authtone cubaneze postcastriste de tipul “ei nu au mâncat salam cu soia, ca noi, de ce vin acum să ne dea nouă lecţii de democraţie?”. Poate că modelul de tranziţie pentru cubanezi ar putea fi cel prin care au trecut  nemţii din fosta RDG, după reunificare. Şi acolo îndoctrinarea populaţiei a funcţionat din plin timp de 40 de ani, dar demantelarea structurilor subversive, omniprezente şi omnipotente, ale Partidului şi ale STASI, a permis, după reunificare, reintroducerea sistemului democratic occidental în estul Germaniei, fără mari convulsii sociale.
Nu în ultimul rând, Cuba post-totalitară va trebui să beneficieze de o susţinută asistenţă economică, comparabilă cu cea de care s-a bucurat fosta RDG din partea Germaniei Occidentale. Altfel, n-ar fi prea greu să cadă pradă haosului, gangsterilor de toate culorile şi poate unui război civil, la care îşi vor putea aduce susţinerea toţi acei lideri de state şi partide care se vor simţi lezaţi de dispariţia orânduirii comuniste din Cuba, unul dintre miturile fundamentale postmoderne, din care s-au alimentat decenii la rând în acţiunile lor.
Statele Unite sunt chiar moralmente datoare să susţină pe multiple planuri Cuba, după prăbuşirea ori abandonarea regimului comunist, pentru că nu se pot uita acele erori costisitoare pe care le-au făcut şi care au facilitat instalarea totalitarismului comunist în coastele sale. Este vorba de susţinerea acordată iniţial din Statele Unite lui Fidel Castro, în epoca în care el nu era (sau nu se declara) comunist, şi de eşecul acţiunii din Golful Porcilor, concepută ca o mişcare de eliberare a insulei de sub dictatura castristă. Această operaţiune, la care participau refugiaţii politici cubanezi de la Miami, a fost incredibil de precar organizată din punct de vedere militar şi logistic de către Statele Unite. Normal era ca ea să nu fie declanşată atunci, în acele condiţii. Practic, exilaţii cubanezi au fost oferiţi pe tavă lui Fidel Castro, care a reuşit să-i anihileze fără prea mare bătaie de cap (exact cum s-a întâmplat, în anii ’50, cu refugiaţii români paraşutaţi ca partizani în zonele muntoase ale ţării). Cu cele două-trei avioane de luptă operaţionale pe care le avea pe atunci la dispoziţie, regimul castrist a putut neutraliza acţiunea de eliberare a insulei, în timp ce, la doi paşi depărtare, Statele Unite, cu flotilele lor aviatice redutabile pe aeroporturi, n-au reuşit să le trimită luptătorilor cubanezi în ajutor măcar o escadrilă de bombardiere B52 (“Stratofortress”/“Fortăreaţa zburătoare”) ori câteva şalupe de salvare. Eşecul drastic suferit atunci de administraţia Kennedy avea să expună la scurtă vreme după aceea (în 1962) Statele Unite şi lumea întreagă riscului unui conflict militar cu URSS şi declanşării unui nou război mondial, care nu se ştie dacă ar mai fi lăsat mulţi oameni în viaţă pe planetă.
Un mai lamentabil eşec al Statelor Unite doar în 1975 s-a mai întâmplat, când Vietnamul de Nord, încălcând prevederile Acordului de Pace încheiat la Paris în 1973, a ocupat într-un timp record Vietnamul de Sud şi a fost cât pe ce să-l ia prizonier pe însuşi ambasadorul Statelor Unite, la sediul ambasadei sale (cu statut de extrateritorialitate şi, în principiu, inviolabilă) din Saigon, invadată de vietcongi. Nu există, poate, o fotografie mai grăitoare şi mai dramatică decât cea în care preşedintele Lyndon B. Johnson, în Biroul Oval, încearcă un discurs de încurajare, în timp ce, în faţa sa, prăbuşit în fotoliu, ultimul preşedinte al Vietnamului de Sud, Nguyen Van Thieu (care avea să-şi sfârşească zilele în exil), plânge ca un copil. O imagine deloc plăcută a democraţiei americane îngenuncheate de fanatismul şi forţa unui stat totalitar.
Ce va fi în Cuba după Castro, marele patriarh admirat de Gabriel García Marquez şi unul dintre monştrii sacri ai comunismului ca proiect mondial, este cam greu de anticipat deocamdată. Dar nu încape îndoială că din istorie este mereu ceva de învaţat, pentru cine vrea să înveţe.

Leave a Reply