Pe firul evenimentelor: După Vinerea Neagră

Ziua de 23 iunie 2016 a aruncat o umbră asupra construcţiei europene. Referendumul în urma căruia puţin peste jumătate dintre cetăţenii britanici care s-au prezentat la vot au optat pentru Brexit a surprins opinia publică internaţională şi a făcut deja înconjurul sistemului planetar. Unii se bucură, mulţi sunt trişti şi îngrijoraţi. Mass-media audio-vizuală bombardează publicul cu opiniile politicienilor, jurnaliştilor şi ale unora care, cu un entuziasm nedisimulat sau cu o falsă consternare, vestesc apropiata apocalipsă.
L-am văzut, a doua zi după referendum, pe domnul David Cameron, artizanul acestui eşec spectaculos, ieşind în faţa celebrei reşedinţe din Downing Street 10, pentru a-şi asuma responsabilitatea şi a-şi anunţa previzibila demisie. La Moscova, înconjurat de adulatorii săi interni şi internaţionali, încă din zilele precedente, Putin se arăta mirat că premierul Marii Britanii putuse iniţia un astfel de referendum, ca şi cum nu ar exista pe tot mapamondul un mai mare adept al unităţii europene decât domnia sa. Deloc întâmplător, în aceeaşi perioadă, ministrul de externe al Germaniei ne sugera să lăsăm deoparte orice considerente de ordin democratic şi să reînnodăm cât mai strâns relaţiile cu Moscova cea iubitoare de pace şi înfrăţire mondială. Junckers în persoană a decis mai deunăzi să-l onoreze cu prezenţa sa pe Putin la reuniunea de la Sankt Petersburg, în ciuda celor câţiva europarlamentari est-europeni care îl rugaseră elegant să nu facă acest gest inoportun.
După Brexit, aceiaşi lideri “carismatici” ai Uniunii Europene au cerut Marii Britanii să plece cât mai repede de pe Continent, ca şi cum ei nu ar avea habar de  legile, regulamentele şi procedurile comunitare, care presupun multe etape şi mult timp în astfel de situaţii-limită. Cei care nu au uitat încă istoria recentă, ca şi puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri zbuciumate şi-au putut aminti momentul tragic de la Dunkerque, când mărinimosul Hitler le permitea militarilor din forţa expediţionară britanică să se evacueze de pe Continent, iar de la Kremlin, dictatorul Stalin îi trimitea confratelui Hitler o scrisoare de calde felicitări pentru dărâmarea edificiului european. Din păcate, mulţi au ajuns să creadă că, dacă o uităm, istoria nu se poate repeta.
Cu aceeaşi precipitare, cancelarul Germaniei îi convoacă la o reuniune extraordinară pe premierii Franţei şi Italiei, profilând ceea ce mass-media numeşte o nouă Troică Europeană. Pe internet sunt deversate cu frenezie tot felul de materiale anti-UE, confecţionate sau reactualizate la comandă de armata anonimă a scribilor de duzină, inspiraţi de cei care s-ar simţi mai bine în afara Uniunii ori poate chiar în Coreea de Nord. Miza este ambiţioasă, numai Marea Britanie să părăsească mai repede Uniunea.
Există, însă, şi probabilitatea ca Marea Britanie să rămână, totuşi, în UE. Forţele care acţionează pentru ieşirea britanicilor se află atât în interiorul Marii Britanii, cât şi în afară, dar în cele din urmă – în numele acelui “common sense” (bun simţ) englezesc – balanţa s-ar putea, până la urmă, înclina în favoarea adepţilor rămânerii Marii Britanii în Uniune. Germania, în ciuda forţei sale economice, nu va putea niciodată să ia locul Marii Britanii în echilibrul de forţe dintre UE şi Rusia oligarhică, dar dacă i s-ar concede acest rol, sunt şanse mari ca Germania să capoteze, aşa cum a capotat la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, şi să antreneze după ea prăbuşirea întregii construcţii europene.
De sute de ani, politica de aducere a Rusiei în Europa a avut rezultate dezastruoase pentru Europa şi nu a dus la instaurarea unei ordini democratice în Rusia. Singura ocazie când Rusia putea să se modernizeze după standardele democratice a reprezentat-o Revoluţia din Februarie a lui Kerenski, dar a venit Lenin cu revoluţia lui bolşevică şi tirania feudală a fost înlocuită de cel mai mare regim totalitar din lume.

Leave a Reply