Premieră la Teatrul ”V.I. Popa” Bârlad: ”Woyzeck” de Georg Büchner


Stagiunea bârlădeană începe sub cele mai bune auspicii, ceea ce înseamnă speranțe sporite privind calitatea montărilor viitoare și o bucurie estetică pentru spectatorii locali statornici.

 

Teodor PRACSIU

Teatrul ”Victor Ion Popa” din Bârlad deschide stagiunea 2017-2018 cu o reprezentație îndrăzneață pe baza piesei germanului Georg Büchner (1813-1837), autor genial, stins prematur la doar 24 de ani. O gazetăriță impetuoasă din Bârlad a publicat recent o notă-consemnare, în care vorbea cu aplomb despre un spectacol controversat al scenei locale, deși premiera nu avusese încă loc. Imprudenta publicistă făcea confuzia regretabilă între spectacol și text.

Istoria literară a înregistrat demult detaliile privind destinul ingrat al pieselor lui Büchner, reluate de altfel succint în caietul-program: ”Rămânând în manuscris, nu vom putea ști ce ecou ar fi avut piesele sale în epocă, în ce manieră și în ce măsură ar fi fost înțelese. Abia în 1879, Karl Emil Franzos edita piesele lui Büchner, după ce descifrase manuscrisul ilizibil al dramei «Woyzeck» prin metoda chemoterapiei. (…) Nu vom putea ști cât de mult a intervenit Karl Emil Franzos în succesiunea scenelor și a fragmentelor dramatice având ca subiect cazul Woyzeck”.

Povestea pornește de la un caz real, ceea ce nu scade cu nimic meritele dramaturgului: un frizer născut la Leipzig intră în armată ca ordonanță a unui căpitan. Află că soția l-a înșelat și o părăsește. Trăiește în concubinaj cu o văduvă, pe care o ucide din gelozie. Este lansată ipoteza că a comis crima din cauza halucinațiilor. Expertizele medicale infirmă ipoteza și ca atare Woyzeck este executat prin decapitare, la Leipzig, în 1824. Acestea sunt datele primare de care s-a slujit Büchner în construcția piesei sale. Personal, am avut ocazia să verific forța lui creatoare, văzând cu ani în urmă, la București, un spectacol montat de faimosul Liviu Ciulei cu ”Leonce și Lena”, capodopera dramaturgiei autorului german.

Pentru a nu exista niciun echivoc, precizez că premiera bârlădeană a avut loc sâmbătă, 30 septembrie 2017, în regia lui Dorin Mihăilescu și scenografia lui Sandu Maftei. Piesa viza teme majore ale vieții în epocă: permanența geloziei, influența regimului cazon asupra psihicului uman, sărăcia, crizele mistico-halucinatorii ale structurilor labile. Woyzeck are cu concubina sa – Marie – un copil pe care biserica refuză să-l boteze fiindcă este rodul unei legături nelegitime. O sănătate precară, determinată de multiple tribulații existențiale, fac eroul să confunde la un moment dat realitatea cu stările sale halucinatorii, până când acest melanj tragic atinge paroxismul și eroul comite gestul fatal al crimei.

Pe acest eșafodaj tematic își edifică regizorul Dorin Mihăilescu spectacolul său, unul modern, dinamic, convingător și incitant. Așa cum am subliniat de-a lungul anilor, opțiunile repertoriale ale directorului de scenă vizează opere fundamentale ale dramaturgiei universale și românești, acesta refuzând cu obstinație bagatelele, piesuțele comerciale comestibile și facile. Este o calitate destul de rară în lumea contemporană, preocupată cu precădere de tiraj sau audiență, adică de profit. Regizorul și-a expus punctul de vedere estetic într-un mini-eseu lămuritor, socotind că suntem în fața unei crime pasionale, comise de un personaj slab, fără personalitate, cu observația regizorului că această aserțiune este însă insuficientă. Eroul trăiește într-un mediu ostil, care îl derutează, îl umilește, îl desconsideră, ceea ce se răsfrânge tragic asupra psihicului său fragil. Încercările traumatizante îl alienează, reducându-l la condiția de servitor docil, de ins anonim într-o masă amorfă de oameni. O lume indiferentă și rece calcă brutal sufletul său vulnerabil, lovindu-l în punctul cel mai mai sensibil: iubirea. Trădat în ceea ce are mai scump, eroul va claca, va ucide și, împlicit, își va zdrobi propria-i ființă. Spiritul ezitant, retractil, interogațiile fără răspuns, zbuciumul interior, indoielile ce-i macină sufletul amintesc – socotește regizorul – de un înaintaș ilustru, Hamlet. Analogia se poate susține, însă numai până la un punct. Woyzeck nu are forța vizionară și nici alonja metafizică ale eroului shakespearian.

Dorin Mihăilescu are știința metaforei scenice și vocația multiplelor semne teatrale. Încă din debutul reprezentației, costumele personajelor sugerează călăii de odinioară, cu cagule și figuri fioroase, înaintând într-o procesiune sumbră rău prevestitoare. Vestimentația joacă de altfel un rol important până la capăt, subsumându-se unei viziuni regizorale coerente și expresive, în care și cadrul scenografic multifuncțional contribuie la crearea atmosferei terifiant-apăsătoare din cele mai bune secvențe ale spectacolului. Coloana sonoră potențează efectele dramatice.

Dacă ar fi să punem o etichetă estetică actuală piesei lui Büchner, am spune că avem în față o dramă ontologică fiindcă, în esență, autorul german vizează negreșit condiția umană. Țipetele finale ale bebelușului semnifică metafora vieții triumfătoare în raport cu marile ori micile tragedii omenești. Regizorul a găsit o încheiere optimistă, care compensează bolgia existenței umane.

Spectacolul are ritm și nerv și presupune încordare artistică și angajarea integrală a actorilor. Să recunoaștem că Sorin Ghiorghe (Woyzeck) a avut rolul pretențios al protagonistului, supus unei game largi de stări: luciditate, liniște, zbucium adânc, durere, consternare, umilință, decădere, strigăt, halucinație, revelație, până la prăbușirea finală. Conceput în tonalități întunecate, jocul scenic se organizează în funcție de aceste trăiri ale personajului central, desigur, cu nuanțele aduse în ecuație de ceilalți interpreți, chemați să asigure unitatea ansamblului: George Sobolevschi (Căpitan, artist de circ), Simon Salcă-jr. (Doctor, cal), Cella Todică (Marie), Bogdan Manolache (Tambur-major, toboșar), Alex Savu (Andres, păpușar, maimuță, cal), Oana Florea (Margret, măicuță), Cătălina Rusu (Käthe, dresoare), Lucian Arhire (Cărciumar, speculant, subofițer), Gabriel Derebei și Vasile Pălălae (soldați). După cum se vede din această înșiruire, unii interpreți au apărut în două-trei ipostaze diferite, procedeu modern și acroșant.

Mă grăbesc să spun că piesa lui Büchner este modernă în spirit, prin dezbaterea morală și problematică, ceea ce îi conferă dramaturgului un loc distinct în istoria literaturii universale. Ar fi injust să evidențiez ostentativ un nume sau altul, este suficient să subliniez că actorii s-au manifestat credibil, ca o echipă grupată semnificativ în jurul lui Sorin Ghiorghe, un Woyzeck valid artisticește. Altfel spus, interpretul bârlădean asumă un rol de referință, care va fi fixat la loc de frunte în fișa sa artistică.

Premiera bârlădeană se reține și prin două fericite aniversări: 50 de ani de viață pentru Sorin Ghiorghe și un sfert de veac pus de Dorin Mihăilescu în slujba Teatrului ”V.I. Popa”.

Stagiunea bârlădeană începe sub cele mai bune auspicii, ceea ce înseamnă speranțe sporite privind calitatea montărilor viitoare și o bucurie estetică pentru spectatorii locali statornici. Am apreciat la premieră, la superlativ, disciplina artistică a publicului, receptivitatea lui neslăbită și aplauzele finale – semn că s-au înțeles deplin spiritul piesei și valențele spectacolului.


Leave a Reply