“Prietenia adevărată e liantul vieţii”

romascu_scanat_2L-am căutat pe renumitul profesor de matematică Neculai Romaşcu la cabinetul său din imediata apropiere a Liceului “Mihail Kogălniceanu” (LMK), unde lucrează în particular cu elevii care dau admitere la facultăţi de top din ţară şi din străinătate. M-a întâmpinat alături de Niki, un bichon maltez imperial, primit în dar de ziua lui tocmai de la Torino, de la o fostă elevă. A acceptat să mă primească în împărăţia amintirilor din copilăria petrecută în tovărăşia lui Marcel Popescu, fostul director al Întreprinderii Mecanica Vaslui, cel de care ne-am despărţit în urmă cu câteva zile.
Dincolo de profesorul dedicat trup şi suflet matematicii, am descoperit un om sensibil, ancorat puternic într-un trecut de o frumuseţe aproape utopică. Prietenia lui cu Marcel Popescu merită povestită, merită ascultată, merită ştiută. Profesorul Romaşcu şi inginerul Marcel Popescu devin astăzi Culiţă şi Marcel, doi liceeni care au ştiut să-şi încălzească sufletul unul altuia.
Vreţi să aflaţi cum era şcoala românească imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial? Vreţi să ştiţi cum s-a învăţat la LMK până prin 1960? Poftiţi! Se trage cortina!

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că aţi fost colegul de bancă al lui Marcel Popescu?
– O mare onoare. Tot timpul m-am mândrit cu această prietenie, care a fost benefică pentru amândoi. El a avut o funcţie importantă, director general al unei mari fabrici, mie mi-a plăcut să rămân la catedră, dar între noi a rămas aceeaşi prietenie ca şi înainte. De multe ori îl vizitam la fabrică şi stăteam la o cafea. Întrerupea orice discuţie şi stătea cu mine de vorbă. Am trăit foarte multe momente frumoase împreună. Eram foarte ocupaţi şi eu, şi el, dar simţeam nevoia să ne întâlnim săptămânal, să ne amintim de năzdrăvăniile pe care le făceam în copilărie, pe vremea comunismului, care nouă nu ne-a plăcut. Erau exagerări multe, însă au fost şi lucruri bune. Comuniştii s-au ocupat de învăţământ în mod deosebit şi îi stimulau pe cei ce învăţau bine. Dacă nu învăţai bine, nici nu aveai voie să mergi la film. Noi mergeam la film numai cu şcoala. Dacă te prindea că eşti singur, te exmatricula trei zile şi te critica în Uniunea Tineretului Muncitoresc. Chiar dacă erai extern şi nu stăteai la internat şi te găsea la film, tot te exmatricula trei zile. Nu se discuta. Mergeam la cinematograful “I.C. Frimu”. Ne aminteam eu şi cu Marcel cum ne duceau la filme sovietice, unele foarte proaste, numai cu războaie şi cu nemţi, şi că noi eram plictisiţi, dar când venea câte un film franco-italian, era moarte de om. Era o aglomeraţie de nu se putea. Noi ne strecuram printre oamenii aceia, intram şi stăteam de două ori pentru că ştiţi cum era? Se dădea film, se făcea o pauză, apoi intrau alţi spectatori. Noi ne ascundeam pe acolo şi rămâneam în sală. Uneori ne urcam pe o scară şi ajungeam la balcon. Alteori dădeam bani doar pentru unul. După ce ajungea la balcon, acela ne ajuta şi pe noi să intrăm. Era doar un leu şi 25 de bani biletul, dar de multe ori nu aveam bani suficienţi. Filmul era singura noastră distracţie şi, vă spun, filmele franco-italiene erau un deliciu. Vedeam şi noi cum e în altă lume. Eram curioşi. Noi, fiind foarte buni la carte, am fost făcuţi repede pionieri, apoi utemişti. Eram intoxicaţi politic de mici. Ţin minte, era toamnă, înainte de alegeri, când ne-au luat de la internat să facem demonstraţie pentru alegeri. Marcel nu stătea la internat, dar ne-am întâlnit, că îi chemase şi pe externi. Ne-au trezit la ora 4, copii cum eram, şi ne-au dus în parcul Copou. Erau alegeri, era cu Frontul Democraţiei Populare, iar noi strigam, săracii de noi, “Stalin, Stalin!” sau “Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, ca să ne audă oamenii când mergeau la serviciu. Unii dintre noi eram adormiţi, vă daţi seama. Din parc ne-au adus către liceu, apoi am mers către oraş. La sfârşit, ne-am întors în cămin, unde ne-au dat câte o cană de ceai cald. Era şi Marcel. Ne aminteam mereu întâmplarea asta şi râdeam. După ce ne-am băut ceaiul, ne-am culcat. Toţi am dormit atunci. Era toamnă şi era frig. Prin somn, copiii strigau “Stalin, Stalin!” Vă daţi seama, eram copii, ne duseseră cu forţa. Când a murit Stalin, doamna Popa, directoarea liceului, o femeie de nota zece, ne-a chemat în amfiteatru şi ne-a spus că avea ordin să facă miting în şcoală. Eu eram pionier, comandat de unitate, iar ea ne învăţa ce să facem a doua zi. Erau prezenţi toţi şefii de clasă, între care şi Marcel, care era şeful clasei noastre. Am făcut un fel de recapitulare, ce să facem la mitingul de doliu. “Copii, când voi plânge eu, să plângeţi şi voi”, ne-a spus directoarea. A doua zi, zis şi făcut. S-a umplut amfiteatrul. Au venit şi din partea Comitetului Judeţean UTM. Atunci, la ora 12, s-au oprit toate trenurile, chiar dacă se aflau în câmp, toate maşinile, s-a oprit toată mişcarea în toate ţările socialiste. Ţin minte cuvintele doamnei directoare Popa: “Copii, a murit cel care a adus pe pământ o nouă orânduire!”. Şi a început să plângă. Cum a făcut nu ştiu, dar chiar plângea. Trebuia să plângem şi noi, cum ni se spusese, dar noi n-am plâns. Noi eram pionieri şi fiecare clasă avea câte un instructor, elev din clasele mai mari. Atunci, instructorii au început să ne pişte. Unii dintre noi plângeau, alţii urlau. Cei mari râdeau. Ne aminteam cu Marcel şi de întâmplarea asta, cum ne pişcau chiar tare cei mari, iar noi plâgeam urât, alţi copii ţipau. Când ne întâlneam, muream de râs de la episodul ăsta! Marcel îmi povestea că la el, la Brodoc, era un instructor de partid cu patru clase, care atunci când a murit Stalin s-a îmbătat şi umbla noaptea prin sat, trezea oamenii din somn şi le spunea: “Bă, tu dormi şi tovarăşul Stalin a murit? Nu ţi-e ruşine?”. Pe când eram în clasa a VIII-a, pe mine, pe Marcel şi pe alt coleg, Tiberiu Popovici, pentru că eram premianţi, ne-au pus în comitetul pe şcoală la UTM.
– Făceaţi politică de mici.
– Nu, nu ne plăcea politica, nici să vorbim limbajul acela de lemn. Şi atunci, ne-au dat afară după şase luni pentru că nu aveam activitate. Nu ne-au pedepsit, dar ne-au schimbat. Nici mie, nici lui Marcel nu ne-a plăcut să trăim din politică. Noi am trăit din munca şi valoarea pe care am avut-o. Marcel, dacă nu era valoros, nu ajungea director la fabrică. Înainte, specialiştii ajungeau greu într-o funcţie. Erau observaţi ani întregi cum lucrează. Marcel a fost şef de secţie la Rulmentul Bârlad, apoi a fost adus la Mecanica, o uzină care, în câţiva ani, a ajuns cea mai bună din judeţ, de interes republican.

“Eu am înţeles, în mintea mea nefolosită, că şcoala înseamnă bătaie!”

– Cum l-aţi cunoscut pe Marcel Popescu?
– L-am cunoscut cu mult timp înainte de a deveni colegi de clasă. Eu locuiam la Bălteni şi eram elev în clasele I-IV, pe când mama lui a venit învăţătoare la noi în sat. Tatăl lui era din Brodoc. Fusese maior în armata română, fusese luat prizonier, schingiuit de ruşi, astfel că, întors acasă, a murit. Învăţătoarea Elena Popescu a rămas singură cu cei doi copii şi a trecut prin chinuri grele ca să-i crească. Pentru că tatăl lui Marcel luptase în războiul antisovietic, ea nu avea dosar bun şi a fost persecutată, mutată ca învăţătoare în satul meu, la Bălteni. Avea o gazdă la Bălteni Deal, unde era şi învăţătoare. Eu învăţam în şcoala din Bălteni Vale, dar când lipsea învăţătoarea noastră, ea îi ţinea locul. Îl lua şi pe Marcel cu ea, iar noi, băieţii, ne jucam cu el. Era un băieţel foarte prietenos, parcă te cunoştea de când lumea. Era cu doi ani mai mic decât mine. El s-a născut în ’40, iar eu în ’38.
– Atunci cum aţi ajuns să fiţi colegi de bancă?
– Pentru că eu am pierdut un an. În clasa I-a am rămas repetent. La bombardament se stricase una dintre sălile de clasă din şcoală, aşa că învăţam într-o singură sală patru clase. Erau două învăţătoare la patru clase. Noi învăţam clasa I-a cu a IV-a. Era ca în Vestul Sălbatic acolo. Rezista cine-i mai tare. Era obligatoriu să iei bătaie. Cei mai mari îi băteau pe cei mai mici. Foarte comic. Ţin minte, când mergeam la şcoală, eram sălbatici. Eu n-am ştiut că mă cheamă Romaşcu. Noi ştiam numai de porecle. Când m-a strigat la catalog, eu n-am spus nimic, iar învăţătoarea mi-a dat o bătaie! Eu eram al lui poliţaiu’, că tata lucra în Poliţie. Apoi, nu ştiam cuvinte uzuale. Nu ştiam ce înseamnă “prezent” şi “absent”! Eram cu mintea nefolosită complet, iar cei mari ne spuneau: “Băi, când vă strigă, spuneţi «absent»”. Şi, când striga doamna, spuneam “absent”. Ce bătaie mâncam! Sunt întâmplări autentice. Nu am să le uit în viaţa mea. Ne bătea degeaba. Învăţătoarea ne punea să numărăm până la zece. Eu ştiam să număr, dar nu ştiam ordinea. Număram 1, 3, 5, 7… iar ea nu ne spunea 1, 2, 3… Ne bătea. În loc să te înveţe, te bătea! Şi, de frică, nu m-am mai dus la şcoală. Eu am înţeles, în mintea mea nefolosită, că şcoala înseamnă bătaie! Ieşeam cu cărţile de acasă, dar mă duceam pe şes şi mă jucam cu alţi copii. Când veneau cei de la şcoală, mergeam şi eu acasă.
– Părinţii n-au ştiut?
– N-au ştiut, că aveau treabă. Asta a durat cam cinci luni. Tata şi cu învăţătoarea erau cumetri şi tata i-a spus: “Cumătră, mi-ai lăsat copilul repetent?” ”Păi, nu l-am lăsat, nu vine la şcoală!”, i-a răspuns ea. I-am spus: tată, uită-te la palmele mele! Ne bătea doamna de ne ieşea sângele, cu o vargă de gutui, care era unduioasă şi se lipea exact ca un baston de cauciuc de palmă.
– Aşa a rămas Neculai Romaşcu repetent în clasa I-a.
– A fost tot răul spre bine, că în anul următor s-a schimbat învăţătoarea. De atunci am luat numai premiul I în toţi anii. Ne-a luat altfel, n-am s-o uit cât am să trăiesc. Pânzaru Elena o chema. Noi, copiii de la ţară, nu ştiam nimic. Era mediul închis. Ne duceau şi pe noi o dată pe an la bâlci la Vaslui, iar asta pentru noi era ceva deosebit. Nici nu mai voiam să plecăm de acolo. Vedeam roata norocului, panaramele (teatru popular) şi era şi un circ cu actori de la Bucureşti. În clasa a IV-a, aveam o colegă al cărei tată era activist de partid. Era slabă la învăţătură, şi pentru că ea nu putea să aibă premiu, tatăl ei a interzis acordarea premiilor la clasa a IV-a. Din cauza asta, n-am mai primit premiu. În schimb, doamna Popescu a avut curajul şi a venit la tata, i-a dat premiul şi a spus: “Dacă spui lucrul acesta, mă dă afară din învăţământ”. M-a ţinut tata o săptămână pe lângă casă ca să nu mă laud la copii.
– De ce a venit tocmai doamna Popescu să aducă premiul?
– Pentru că avea un spirit al dreptăţii. Premierea se făcea la un loc, şi pentru cei din Bălteni Deal, şi pentru cei din Vale. Ea ştia că sunt premiant şi mi s-a făcut o nedreptate, că eram renumit acolo, apoi deja eu mă jucam cu Marcel, eram prieteni. Într-un fel, inima ei extraordinară nu a putut răbda, cum să nu mi se dea premiu? A venit noaptea, când era întuneric. Eu aveam 12 ani, dormeam. Apoi, când am ajuns la şcoală la Vaslui, ea era mulţumită că eram cel mai bun prieten al lui Marcel. Tata nu a vrut să mă dea la şcoală mai departe, că eram urmaşul lui în gospodărie, dar secretarul de partid l-a obligat. Aşa am ajuns eu la Vaslui, pentru că la ţară nu erau decât clasele I-IV. Am nimerit la LMK, în clasa a V-a, o clasă formidabilă de băieţi, printre care şi Marcel Popescu. Era singurul liceu din Vaslui, mai era doar Şcoala Pedagogică, unde este acum Şcoala nr. 6, dar acolo erau numai fete.
– Aţi stat în aceeaşi bancă din prima zi?
– Nu, cam după o săptămână ne-am mutat împreună. Asta i-a plăcut doamnei Popescu, care lucra acum şi ea în învăţământ la Vaslui. În felul acesta, evoluam bine amândoi.
– Cum vă striga Marcel Popescu?
– Culiţă, iar eu pe el, Marcel. În clasa a V-a am stat cu gazdă, dar mă duceam să-mi fac temele cu Marcel, cam de trei ori pe săptămână. Din când în când, ne mai servea doamna cu câte o felie de marmeladă cu unt. Era mâncarea preferată pe atunci. După ce terminam lecţiile, jucam fotbal, volei, tenis. N-aveam palete, jucam cu mâna. Mergeam şi la cros. Am avut aceleaşi preocupări, talente asemănătoare. Asta ne-a unit, dragostea pentru sport şi pentru carte! Fiind crescuţi în greutăţi, ştiam că trebuie să muncim ca să facem ceva. Aveam patru ore pe zi, ultima oră era dirigenţia sau sportul. Făceam câteva obiecte, dar le ştiam de nota 10 pe toate. Aveam nişte profesori de elită. Când dădeai la facultate, nu trebuia să te pregăteşti. Intrai fără probleme cu ceea ce ştiai din liceu. Era un program foarte lejer de învăţământ, în comparaţie cu cel de acum, când elevii au 17 obiecte! Cum să înveţe la 17 obiecte? Materiile erau bine alese, stimulau creativitatea. Făceam geometria lui Euclid, cea mai vândută carte din istoria omenirii, după Biblie. Este făcută în secolul 3 îen şi 2.000 de ani s-a lucrat după cartea aceasta fără să se modifice nimic.
– Sunteţi îndrăgostit de matematică.
– Da. Marcel iubea matematica şi fizica. Era foarte bun la matematică. Învăţam cu domnul Ghiţă Popa şi cu domnul Traian Brânzei. Traian Brânzei a rămas pentru noi cel mai iubit profesor dintre toţi. Făcea în aşa fel încât învăţam totul din clasă. Acasă doar făceam probleme. Eram cam prin clasa a VII-a când, într-o seară, Marcel mergea spre grădina publică, însoţit de alţi băieţi mai mari. Pentru că era noapte, nu l-a cunoscut pe domnul profesor Brânzei, căruia i-a cerut foc ca să aprindă o ţigară. Ceilalţi i-au spus “Cere tu, că eşti mai mic”, Marcel i-a cerut, iar Brânzei l-a recunoscut. Profesorul avea un tic: “Nu aşa, nu aşa, domnule?” I-a spus: “Nu aşa, nu aşa, Popescule, ştie mama ta că fumezi?”. Când a auzit asta, a aruncat săracu’ ţigara şi fugit de frică. Bineînţeles că a doua zi a fost mamă-sa chemată la şcoală , dar el i-a spus: “Mamă, asta a fost. Băieţii m-au trimis să aprind eu, să vadă dacă am curaj”.

“Era un respect deosebit pentru profesori, era o mare ordine în învăţământ”

– Fuma Marcel Popescu în liceu?
– Nu, după aceea a fumat. A trebuit să fumeze ca director, cu munca aceea solicitantă. Pe când eram elevi, avea o viaţă controlată. Era un respect deosebit pentru profesori, era o mare ordine în învăţământ. Când te întâlneai cu un profesor, puteai să nu-i dai bună ziua sau să-l ocoleşti, ca acum? Nicidecum! Dar şi profesorii erau altruişti, veneau la internat şi ne ajutau la lecţii. Ne ajutau şi colegii mai mari, era acel altruism care astăzi nu mai este. Acum, primează egoismul, fiecare este pentru el. Ţin minte, era odată un film cu Alida Vale, o actriţă foarte frumoasă, iar în centrul Vasluiului era o reclamă cu ea, în care i se vedea puţin din picior. Nu era nimic exagerat, dar pe vremea aceea era o blasfemie să vezi piciorul unei femei ceva mai sus. Eu şi Marcel ne uitam la ea, eram în faţa afişului, când a venit la noi profesorul Potoceanu, care ne-a văzut. Ne-a luat pe amândoi de ureche. Pe mine de-o ureche, pe Marcel de alta şi ne-a pocnit cap în cap. “Băi viţeilor!”, ne-a spus. Am văzut stele verzi şi am fugit. Nu ne-a scăzut nota la purtare, că eram foarte buni la carte, dar a doua zi ne-a tuns zero pe amândoi şi ne-a dat exemplu că ne uităm la poze cu femei. A adus frizer şi ne-a tuns la şcoală, atunci nu era o problemă asta. Eu aveam urechile mari, vă imaginaţi cum arătam!
– În ce clasă eraţi?
– Printr-a şaptea. Făceam fizica cu domnul profesor Potoceanu, o mare valoare, dar nu era voie să te uiţi pe vremea aceea la nimic. Privirea trebuia să fie îndreptată către tovarăşul Stalin. Pentru noi a fost, chiar şi aşa, o perioadă frumoasă. A fost copilăria noastră. Când eşti copil, orice e frumos şi îţi place oriunde. Stăteam, ţin minte, cu Marcel, în rândul de la geam, în banca a doua. În faţa noastră, stăteau Moroşanu şi Vicol. Moroşanu era morocănos şi ursuz, aşa că am făcut o gaură în bancă, iar în timpul orei băgam compasul care avea un ac în vârf şi îl pişcam, să se trezească şi el. Odată, când a băgat Marcel compasul, Moroşanu s-a speriat şi a început să ţipe: “Au!” Ne-am speriat cu toţii atunci. Marcel i-a băgat cam tare compasul în spate. Eram la ora de desen. Profesoara l-a întrebat ce-i cu el. El n-a spus, că, dacă spunea, o păţeam. “Mi-a venit rău”, a spus. L-am dus noi afară, l-am udat cu apă şi l-am rugat să nu spună, că eram terminaţi. Era foarte greu să fim 30 şi ceva de băieţi într-o clasă. Pe atunci erau numai clase de băieţi. Când lipseşte o fată în clasă, se cunoaşte. Unde sunt fete, te comporţi altfel. Noi, între băieţi, foloseam cuvinte care nu sunt în dicţionar şi nu era bine. Când întâlneam o fată, credeam că-i ceva străin. Nu ştiam deloc să ne comportăm. Şi când ne-a făcut, ţin minte, cineva cunoştinţă cu nişte fete de la Liceul 2, atât de ruşinaţi am fost, încât fetele se uitau la noi şi se întrebau: “Ce-i cu băieţii ăştia, îs speriaţi de avioane?”. Anul următor, au adus şi clase de fete în şcoală. Eu şi Marcel, fiind foarte buni la învăţătură, am fost mutaţi în clasa de fete, ca să le stimulăm la matematică. N-am făcut nimic acolo. Ţin minte că râdeau de noi fetelea acelea, că erau mai mature. “Uite la masculii ăştia!”, spuneau, încât nu ştiam pe unde să ne ascundem. Râdeau ele de noi, dar la matematică noi făceam legea. Stăteam în ultima bancă, înconjuraţi numai de fete frumuşele, că eram în clasa a IX-a de acum şi începusem să nu mai învăţăm. Atunci doamna Popescu a intervenit la director şi am fost mutaţi înapoi, în clasa noastră.
– Ce fel de copil era Marcel Popescu?
– Era foarte plăcut, ştia foarte multe glume, făcea foarte multe ghiduşii. Era foarte talentat la fotbal, ştia să joace foarte bine, nu lovea, iar când era el lovit, nu făcea caz. Se dădea deoparte şi nu se certa cu nimeni. E foarte curios că dădea mâna el mai întâi cu cel care îl lovea. De asemenea, la întrunirile pe care le aveam la şcoală, era foarte curtat de fete. Era foarte frumos, cel mai frumos dintre noi, pozele nu-l arată cum trebuie. Era ca un Adonis! Veneau fetele şi-l obligau să danseze. Glumea foarte mult. Era plăcut când erai cu el pentru că găsea mereu o glumă, era inventiv. Când eram cu el, nu ne mai trebuia nimic, nici muzică, numai să-l ascultăm cum vorbeşte. La ziua lui, mergeam cu toţi colegii. Avea locuinţa lângă Piaţa Traian, într-o casă cu două etaje. El stătea la primul etaj. Ţin minte că îi luam cadou câte un creion, că de stilou nu aveam bani pe atunci, şi nişte carneţele, pentru că-i plăcea să noteze. Când avea o idee, o nota. Auzea un banc, îl nota. Voia să ştie totul. Era formidabil de meticulos în tot ceea ce făcea. Peste ani, ca director, a transpus această obişnuinţă a lui. Doamna Popescu ne servea din sărăcia ei cu câte ceva. Ce era atunci căutat? O felie de pâine cu unt şi deasupra să fie marmeladă. Era cea mai bună mâncare pe care ne-o închipuiam noi că există. Pâinea era la cartelă atunci, untul nu se găsea mai deloc, că aveam dări către Uniunea Sovietică, aşa că pentru noi era aur ceea ce ne dădea doamna Popescu.

“Eram acelaşi suflet pus în două fiinţe”

– V-aţi certat vreodată?
– Ne mai certam de la fotbal. Jucam între clase, ne arbitra câte un băiat mai mare, iar în loc de poartă, puneam două căciuli. O dată, m-a lovit involuntar, dar m-a durut atât de rău piciorul drept, încât am stat o zi supărat pe el. Am şchiopătat vreo lună de zile.
– Vă amintiţi prima fată care i-a plăcut lui Marcel Popescu?
– Marcel era iubit, dar pe el nu-l interesau fetele. S-a maturizat târziu. Ţin minte, fetele umblau după el şi îi trimiteau scrisori ca să meargă cu ele la film, să se întâlnească. Noi, copii încă, le citeam împreună şi ne amuzam. De multe ori, eu eram intermediarul, fetele îmi dădeau mie scrisorile pentru că ştiau că sunt prieten cu Marcel.
– Şi se ducea la film cu ele?
– Rar de tot. Ţin minte că o singură fată i-a plăcut tare, dar nu mai ştiu cum o chema.
– Pe Alice, viitoare Popescu, o ştia din liceu, ştiţi ceva de iubirea lor?
– S-au împrietenit în facultate. În liceu, ştiu că un coleg de-al nostru, Tiberiu Popovici, era îndrăgostit de ea şi-i trimitea scrisori. Alice era de-o seamă cu noi, dar învăţa la Liceul 2. Era de o frumuseţe ieşită din comun.
– Cea mai frumoasă amintire cu Marcel Popescu?
– Când ne-am reîntâlnit în ’60. În ’56 ne-am despărţit, eu am făcut clasa a X-a la Liceul Militar Câmpulung Moldovenesc. El a dat examen la Politehnică, eu m-am înscris la Şcoala de ofiţeri. Dar n-am făcut o carieră militară. Când să ies ofiţer, m-au dat afară comuniştii pentru că tata era arestat că nu a vrut să treacă la CAP. Dosarul meu nu era bun. Atunci, Marcel a înţeles durerea mea şi am plâns pe umărul lui. Mi-a spus: “Pentru tine nu-i nimic pierdut. Tu, cu talentul tău, vei face faţă la orice facultate te-ai duce”. M-a susţinut la fiecare examen pe care l-am dat. Am stat la el, am mâncat la el. M-a încurajat şi am avut un succes extraordinar. Am luat primul la facultate. Sprijinul unui prieten ca Marcel a contat! Nu pot să-l uit niciodată. În facultate, ne întâlneam mereu. Marcel cânta la clarinet, în orchestra studenţească. În fiecare sâmbătă era reuniune. Mergeam şi eu. Într-o zi, mi-a făcut cunoştinţă cu Alice. Erau amândoi prin anul trei de facultate. Ne-am dus împreună la o prăjitură. Mi-a spus după aceea că ţine foare mult la ea, că aşa a visat el să fie o femeie. Măi, Marcel, ce-ţi place ţie îmi place şi mie, i-am spus. Alice era ca o zeiţă de frumoasă. Era îngrijită, avea părul tapat frumos, iar atunci când o vedeai pe stradă, trebuia să întorci privirea după ea.
– Se potrivea cu Marcel Popescu.
– Da, şi Marcel era frumos. Când apăreau împreună, erau o pereche superbă, la care nu puteai să nu te uiţi. Erau şi foarte comunicativi. Mergeau la petreceri, nu erau geloşi unul pe altul. S-au căsătorit în ultimul an de facultate, iar căsătoria lor a fost de succes. N-a fost multă lume de acord cu această căsătorie, dar eu i-am spus: Marcele, cine are ochi să vadă e de acord cu tine. Ţin minte că, atunci când a venit de la Bârlad la Vaslui, i-au trebuit recomandări, că aşa se cerea pe atunci. I-am dat recomandări foarte bune cu toţii. Cine să spună ceva rău de Marcel? A fost pentru noi o sărbătoare că ne-am reîntâlnit la Vaslui elevii din fruntea clasei: Marcel, Tiberiu Popovici, Petru Stângăceanu. Ne întâlneam la zilele noastre, iar colegii care veneau la el aveau toţi uşa deschisă. Mă căutau pe mine să-i duc la el. Am trăit mulţi ani împreună. Familiile noastre au fost prietene. Marcel a fost prietenul meu cel mai bun, a fost fratele meu! Un frate bun. Ne completam: Marcel era foarte bun la geometrie, eu la analiză matematică. Deşi era inginer, putea să predea matematica. Era foarte talentat. Oameni ca el, şi talentaţi, şi buni, apar rar. Oamenii talentaţi uită de ceilalţi, dar la Marcel nu a fost aşa. La el, toţi colegii erau egali, indiferent cât de departe au ajuns în viaţă. El a fost totdeauna printre primii şi cel mai iubit dintre colegi.
– Ultima întâlnire cu Marcel Popescu?
– Cu o săptămână înainte de a muri, deci la începutul acestei luni. M-am dus la Iaşi, unde l-am găsit într-o situaţie foarte gravă. Nu putea respira. Ultima dată am vorbit cu el duminică, iar luni dimineaţă, la 7 fără zece, a închis ochii. Mădălina, fiica lui cea mare, m-a anunţat imediat. N-am mai condus. Deocamdată, nu pot lucra nici cu elevii. M-a dărâmat moartea lui. E foarte greu pentru mine, deşi sunt bărbat. Prietenia adevărată e liantul vieţii, totul are un sens, simţi că nu eşti singur. Eram acelaşi suflet pus în două fiinţe. S-a rupt ceva din mine ce nu poate fi înlocuit cu nimic. Mă simt singur!

Leave a Reply

%d bloggers like this: