Refracții: Minciuna are picioare lungi

Sunt infinit mai multe cazurile, din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, precum și din stricta actualitate, în care opiniei publice i se servesc la nesfârșit minciuni prin omisiune, minciuni care inversează lucrurile, minciuni propagandistice, minciuni de toate culorile politice și ideologice care, prin repetiție și prin acreditarea lor oficială, sunt prezentate sub numele de adevăr.

“By endless repetition a lie become truth” (“Prin repetare la nesfârșit, o minciună devine adevăr”) afirmă politologul american Paul Craig Roberts (“Conspiracy Theory”, http://www.paulcraigroberts.org). Pentru a testa veridicitatea acestui enunț, putem lua multe exemple din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.
În 1939, când Germania a atacat Polonia, declanșând Al Doilea Război Mondial, mediile oficiale germane au acreditat ideea că nu Germania, ci Polonia ar fi fost țara agresoare (incidentul Gleiwitz). Ulterior, după sfârșitul războiului, s-a aflat adevărul: atacarea postului de radio german dinspre Polonia, care a oferit “pretextul propagandistic” de care vorbea Hitler, fusese în realitate o operațiune sub steag fals bine pregătită de către germani. Ce “adevăr” ar fi învățat azi copiii la orele de istorie, dacă Germania ar fi câștigat războiul?
Alt fapt, tot din istoria secolului XX. În 1940, la Katyn, Uniunea Sovietică a masacrat mii de prizonieri de război polonezi. Mediile oficiale sovietice, preluate apoi și de cele occidentale, au atribuit timp de decenii vina pentru aceasta crimă de război Germaniei naziste. După 1985, în epoca lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică și-a recunoscut în mod oficial responsabilitatea pentru Katyn. Ce “adevăr” ar fi învățat copiii la orele de istorie, dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat?
Un al treilea caz, tot din istoria recentă. În 1989, când la Timișoara întreaga populație s-a ridicat contra regimului comunist, mediile oficiale românești și Ceaușescu însuși au prezentat faptele ca fiind exclusiv opera unor forțe ostile, iar pe revoluționari i-a prezentat drept “huligani”, exact cum fuseseră calificați în 1968 de către regimul comunist polonez studenții din Varșovia care organizaseră o serie de proteste contra dictaturii lui Gomulka. Ce “adevăr” ar fi învățat copiii la orele de istorie, dacă regimul Ceaușescu nu s-ar fi prăbușit?
Un al patrulea caz, din istoria postdecembristă. În iunie 1990, regimul FSN-Iliescu și-a justificat represiunea brutală contra partidelor de opoziție și a tinerilor care manifestau de peste 50 de zile în Piața Universității invocând o “lovitură de stat legionară”. Ulterior, opinia publică a aflat că incendierea autobuzelor a fost o clasică operațiune sub steag fals bine organizată de forțele speciale aflate în subordinea regimului iliescian și că nici vorbă nu a fost de vreo “lovitură de stat legionară” (fiindcă, dintre toate vechile partide, numai Garda de Fier nu s-a reconstituit după 1989, deci o lovitură de stat legionară fără legionari era un nonsens absolut). Ce “adevăr” ar fi învățat copiii la orele de istorie, dacă regimul neocomunist al lui Ion Iliescu nu ar fi fost abandonat și Iliescu însuși nu ar fi fost dat în judecată pentru represiunea de la Mineriada din iunie 1990, sub acuzația foarte gravă de genocid?
Legat de legionari, iată un al cincilea caz. În noiembrie 1938, din ordinul expres al regelui Carol al II-lea, liderii Mișcării Legionare aflați în detenție au fost asasinați în timp ce erau transportați de la închisoarea din Râmnicu Sărat la închisoarea Jilava. Acolo și trebuiau să ajungă, însă nu vii. Mediile oficiale ale timpului au difuzat imediat versiunea (din timp pregătită) a uciderii deținuților pentru tentativă de evadare. Peste doi ani, s-a aflat adevărul. Regele Carol al II-lea se făcea vinovat, prin asemenea fapte, de terorism de stat. Ce “adevăr” ar fi învățat copiii la orele de istorie, dacă regimul lui Carol al II-lea ar fi continuat încă vreo câteva decenii?
Și un ultim exemplu. În 1954, din ordinul direct al lui Gherorghiu Dej, fostul ministru de justiție și marcant membru al PCR Lucrețiu Pătrășcanu a fost asasinat (“executat”), după un lung proces, de către foștii săi tovarăși. În mod oficial, sub acuzația de naționalism și șovinism, dar în realitate pentru că Dej, comunist convins și fără studii, vedea în Pătrășcanu, comunist convins, dar intelectual de elită, un rival cu mari șanse de a i se substitui (în noul context politic creat după moartea lui Stalin) la șefia partidului și a statului. Ce “adevăr” ar fi învățat copiii la orele de istorie, dacă însuși Ceaușescu nu ar fi denunțat în mod oficial crima predecesorului său la plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968?
Cazurile expuse sunt doar câteva dintre cele în care adevărul a învins minciuna repetitivă. Din nefericire, sunt infinit mai multe cazurile, din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, precum și din stricta actualitate, în care opiniei publice i se servesc la nesfârșit minciuni prin omisiune, minciuni care inversează lucrurile, minciuni propagandistice, minciuni de toate culorile politice și ideologice care, prin repetiție și prin acreditarea lor oficială, sunt prezentate sub numele de adevăr. Iar bietul cetățean, tot la nesfârșit, le înghite ca pe niște pastile fără nici o valoare terapeutică, pe care, dacă le-ar refuza, i s-ar spune că s-ar îmbolnăvi grav și ar putea muri. În ciuda faptului că uneori se întâmplă să fie demontată, minciuna cu picioare lungi ne dă lecții de adevăr și ne guvernează.

Leave a Reply