Scriitori vasluieni (3): Un roman polifonic – “Stepa cu oase”, de Vasile S. Popa


Dedicat memoriei ostașilor români, romanul “Stepa cu oase” excede cu mult această zonă tematică. Este unul polifonic, de dragoste și de război, de război și de pace, scris cu un condei sigur și cu o artă a cuvântului pe măsură, cu personaje vii și fapte atrăgător narate, care merită atenția cititorului și care ar trebui să se afle în biblioteca oricărui vasluian care mai prețuiește literatura și trecutul istoric al patriei.

Cititorii romanului “Ultima noapte la Tanais” (Ed. Scriitorilor Militari, 2012) au parte, în 2018, de surpriza unui al doilea roman care îl completează și îl aprofundează pe primul. Fără a fi un ambițios roman de tip epopeic, precum “Război și pace” de Tolstoi, și nici un roman de tip camilpetrescian (cum credeau unii), noul roman al lui Vasile S. Popa include atât o latură epopeică, cât și una psihologic-existențialistă.

De data aceasta, autorul își dispune materia epică pe multe planuri, care se dezvoltă în paralel pe parcursul celor 24 de capitole ale romanului. Planul de referință îl are în centru pe generalul (în retragere) Naparu, binecunoscut cititorilor din “Ultima noapte la Tanais”. Personalitate complexă, generalul trăiește, peste decenii, drama supraindividuală a dezastrului suferit de armata română la Stalingrad și drama strict personală a bătrâneții și a bolii (a suferit un by-pass coronarian și un atac cerebral, cărora le-a supraviețuit). Rămas activ în presa militară, el se bucură de iubirea și grija soției sale (Lilia) și are satisfacția unei vieți de familie armonioase. Are, în plus, prieteni de nădejde și tovarăși de dialog, în persoana unor foști camarazi de arme, ofițeri cu grad superior (Gusti, Dârzu), precum și un reper spiritual în persoana Profesorului, care întrupează memoria vie a celor căzuți cu ani în urmă în neprietenoasa stepă rusească (“stepa cu oase”). Foarte interesant este procesul de conștiință pe care și-l face acest personaj de referință al romanului pentru faptul de a fi fost obligat să-și desfășoare o bună parte din cariera sa militară în epoca totalitară, sub implacabila “teroare a istoriei”: “Ceea ce făcea el era o cercetare atentă a întâmplărilor rămase în memorie…”, care îl ajuta să uite “că s-a înhămat atâția ani la căruța șubredă a propagandei și a presei comuniste” (p. 66). Fiu de muncitor petrolist, el a fost, de altfel, profund marcat din adolescență de drama morții tatălui, victimă inocentă a unui raid aviatic al Aliaților îndreptat contra instalațiilor petroliere de la Ploiești. La fel de interesantă este și drama confruntării acestui personaj cu conștiința limitelor condiției umane, ceea ce îi dă o tentă de erou existențialist: “…Judecând la rece, Naparu trebuie să accepte că dezechilibrul dintre trup și suflet se mărește cu fiecare clipă… Vin zorii, se aleargă ziua, sosește seara, se așterne noaptea și, apoi, totul se reia de la capăt” (p. 166-167).

Vasile S. Popa

Pe un alt plan, atenția autorului, el însuși de obârșie țărănească, se concentrează asupra unei alte drame mari, aceea pe care au trebuit să o trăiască țăranii, adică majoritatea românilor, cea a colectivizării și dispariției satului românesc tradițional. Desigur că pe această temă s-au scris o grămadă de romane ori cărți de proză scurtă, începând cu cele mincinoase, realist socialiste, care glorificau sau justificau infama politică stalinistă aplicată pe vremea lui Dej în România (nuvela “Desfășurarea” de Marin Preda ține – hélas! – capul de afiș, lângă jalnice producții în versuri precum cea cu “Lelea Floarea, mulgătoarea,/ Care-a fost în Uniune”), și continuând după dispariția lui Dej, într-o vreme de relativă liberalizare, cu scrieri demistificatoare (în rândul cărora se numără în mod penitent “Moromeții, II” de același Marin Preda, dar și microromanul “Niște țărani” de Dinu Săraru și multe alte scrieri, în proză, versuri sau în formă dramatizată). Vasile S. Popa ține să prezinte această dramă strict românească dintr-o perspectivă particulară și ne evocă cele petrecute pe meleagurile vasluiene, într-un sat aflat lângă orașul de reședință al județului. Aici, țăranii, asaltați de echipele zise de “lămurire” ale activiștilor locali, au adoptat tactica rezistenței pasive și totul a culminat cu refugierea oamenilor pe o măgură din afara satului, un fel de Bobâlna doi sau un fel de Munte Tabor autohton. Aici, țăranii vasluieni ar fi trebuit să reziste eroic, cu furcile și topoarele, în fața atacului la proprietate pe care îl dădeau comuniștii, dar în final răscoala s-a dezarticulat și, descurajați de inutilitatea acțiunii lor, răzvrătiții s-au întors rând pe rând la casele lor, ca să se înscrie în colectiv. Dincolo de acest fapt, autorul reușește un veritabil studiu etnografic, topografic, lingvistic și de mentalitate țărănească, cu specific moldav (spre deosebire de muntenismul din romanele lui Preda).

“Va răsări soarele și pe ulița noastră”

Alte două planuri importante, legate strâns între ele, cu un caracter evocator și reparator (din punct de vedere moral), se referă la drama armatei române la Stalingrad și cea a înlăturării mareșalului Antonescu de la cârma statului prin lovitura de palat de la 23 august 1944 (“al doilea Stalingrad”), girată de foarte tânărul (pe atunci) rege Mihai. Coroborând amintiri, mărturii și documente – prin vocea unor personaje ale romanului – se urmărește, pe de o parte, să se stabilească în mod clar cauzele care au condus la cea mai dezastruoasă înfrângere militară suferită într-un război de România modernă și, pe de altă parte, să se aducă un pios omagiu memoriei zecilor de mii de militari români căzuți pe câmpul de luptă sau luați în prizonierat, după o confruntare  îndârjită cu un inamic superior atât numeric, cât și din punctul de vedere al dotării militare, respingându-se în acest fel acuzațiile venite din partea Wermachtului, cum că Stalingradul ar fi fost pierdut din cauza armatelor române. În realitate, notează autorul, vina a fost a germanilor, care nu și-au respectat obligațiile asumate față de România în campania din Est și i-au subestimat pe sovietici, repartizându-le militarilor români un front mult prea larg față de efectivele și de armamentul de care dispuneau. Această teză este întărită și de mărturia epistolară – citată în roman – a celebrului general Erich von Manstein, precum și de trimiterile epice cu privire la eroismul românilor din grupul generalului Lascăr, care a continuat să lupte și după ce sovieticii l-au încercuit complet. O eroare cu grave urmări ar fi fost și refuzul comandamentului german de a da curs solicitării generalului Dumitrescu de a proceda în prealabil  la cucerirea zonelor împădurite din vecinătățile Stalingradului, unde s-au putut produce, fără a putea fi bine observate și evaluate, concentrările masive de trupe sovietice în lunile care au precedat marea ofensivă programată la Moscova – pe care Stalin a anticipat-o în fața aliaților anglo-americani în stilul său înflorit, cu vorbele: “va răsări soarele și pe ulița noastră”.

Personalitatea mareșalului Antonescu este apreciată din multiple unghiuri de vedere și din variate perspective narative. În opinia protagoniștilor cărții, în frunte cu generalul Naparu, Antonescu ar fi trebuit să fie lăsat să ducă la îndeplinire armistițiul cu sovieticii, iar acțiunea regelui Mihai ar fi compromis șansele unei păci mai onorabile decât cea de care am avut parte prin actul de la 23 august 1944. O rezistență prelungită în fața Armatei Roșii pe linia fortificată Galați – Nămoloasa – Focșani se crede că s-ar fi soldat cu rezultate mai favorabile: “Mareșalul voia (…) să-i țină în loc până încheia armistițiul” (p. 206), dar… “Comunicatul Regelui (…) a făcut inutil orice calcul” (p. 208). Controversele pe această temă nu s-au încheiat încă și adevărul nu va putea fi stabilit decât atunci când vor fi scoase din arhive toate documentele revelatoare în legătură cu modul în care s-a decis soarta României după 23 august 1944.

Dedicat memoriei ostașilor români, romanul “Stepa cu oase” excede cu mult această zonă tematică. Romanul lui Vasile S. Popa este unul polifonic, de dragoste și de război, de război și de pace, scris cu un condei sigur și cu o artă a cuvântului pe măsură, cu personaje vii și fapte atrăgător narate, care merită atenția cititorului și care ar trebui să se afle în biblioteca oricărui vasluian care mai prețuiește literatura și trecutul istoric al patriei.


Leave a Reply

%d bloggers like this: