Teatrul bârlădean a pierdut o mare personalitate: Vasile Mălinescu – in memoriam


A devenit secretarul literar al scenei bârlădene exact în anul terminării facultății și a ieșit la pensie din același loc, după decenii de muncă; și-a început activitatea în 1955, odată cu înființarea teatrului, și și-a îngemănat destinul cu acela al instituției de spectacole. Este un caz rarisim, dacă nu cumva este unic în aria națională. A continuat să vină la teatru și după pensionare, slujind cu aceeași devoțiune instituția, pildă de fidelitate artistică și de dăruire necondiționată. 

Teodor PRACSIU

S-a stins din viață, la vârsta patriarhilor, Vasile Mălinescu (1929-2017), secretarul literar al Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad, fost director – pentru scurtă vreme – al aceleiași instituții, regizor și monografist, personalitate culturală distinsă a vremurilor noastre, component al „garniturii de aur” a scenei bârlădene. Avem în vedere generația mai vârstnică, trecută la cele veșnice, al cărei ultim exponent era Vasile Mălinescu: Constantin Petrican, Elena Petrican, Ștefan Tivodaru, Maria Tivodaru, Cristian Nacu, Marina Banu, Zaharia Volbea, Mircea Ipate Mareș, Lily Popa-Alexiu, Valy Mihalache, Simon Salcă, Dana Tomiță, Aurelian Napu, Virgil Leahu  – artiști care au înnobilat scena bârlădeană cu harul lor, alcătuind un nucleu puternic de profesioniști talentați și devotați Thaliei. Și astăzi ei sunt evocați cu respect și considerație fiindcă au marcat o epocă în destinul teatrului prin pasiune, statornicie și profesionalism.

Traiectul biografic al lui Vasile Mălinescu ne reține atenția printr-un detaliu tulburător: a devenit secretarul literar al scenei bârlădene exact în anul terminării facultății și a ieșit la pensie din același loc, după decenii de muncă; și-a început activitatea în 1955, odată cu înființarea teatrului, și și-a îngemănat destinul cu acela al instituției de spectacole. Este un caz rarisim, dacă nu cumva este unic în arie națională. A continuat să vină la teatru și după pensionare, slujind cu aceeași devoțiune instituția, pildă de fidelitate artistică și de dăruire necondiționată.

În epoca totalitară, Vasile Mălinescu a fost factorul de echilibru între două entități: autoritatea politică județeană și locală, la care se adăuga directorul teatrului, el însuși un spirit autoritar (mă gândesc în special la neuitatul Constantin Petrican) și trupa artistică. Aflat la mijloc – poziție mai întotdeauna ingrată – secretarul literar a găsit mereu strategiile adecvate pentru a ieși din situațiile delicate și a netezi calea premierelor către public. Ceea ce l-a ajutat de-a lungul întregii sale vieți a fost o seninătate imperturbabilă, o blândețe structurală, spiritul său pacifist, căldura umană. Nu l-am văzut nicodată nervos, niciodată întunecat ori ostil. Avea o bunătate indestructibilă și era conștient că orgoliul, infatuarea, spiritul războinic sunt inutile și periculoase într-o instituție de artă. Era comunicativ și jovial și cred că în forul lui lăuntric disprețuia fățărnicia, duplicitatea, lipsa de caracter. Era tonic și reconfortant. și-a făcut datoria ca secretar literar și nu s-a lăsat ademenit de spiritul boem al unora, frecventatori asidui ai crâșmelor bârlădene. Îl găseai întotdeauna în biroul său de la etajul I, în clar-obscur, în centrul bibliotecii sale teatrologice, având la îndemână reviste, pliante, caiete-program, cărți și nelipsita cafea, din care sorbea tacticos, prins într-o discuție vie despre pasiunea vieții sale – teatrul. Colabora bine cu întregul personal, de la actori și până la regizorul tehnic și plasatoare, cunoștea pe toată lumea, era politicos și egal cu sine. Avea o relație bună cu tipografii, care-i garantau editarea la timp a caietelor-program – aceste instrumente indispensabile pentru informarea publicului cu tot ceea ce este necesar: afișul stagiunii, reluări, date bio-bibliografice despre dramaturgul jucat, mărturisiri ale regizorului, fotografii, opinii critice ș.a. Am păstrat în arhiva personală un set din aceste programe, care alcătuiesc în mic o istorie a teatrului bârlădean în succesiunea stagiunilor și reprezintă succinte ”radiografii ale clipei”.

Sobru, exact și eficient

În 2005, Vasile Mălinescu și semnatarul acestor rânduri publicau monografia Teatrului ”Victor Ion Popa” (“Pro scena”, Editura Sfera, Bârlad, 2005, 198 de pagini format mare) și trebuie să mărturisesc astăzi, când unul dintre noi nu mai este, că rolul esențial l-a deținut Vasile Mălinescu. El este acela care a adunat cu acribie și a stocat materialul documentar, făcând posibilă apariția cărții. În 2005 se împlineau exact 50 de ani de la înființarea teatrului și a fost o ocazie fericită de a realiza o retrospectivă sentimentală și de a consemna traseul artistic al instituției într-un moment festiv, de bilanț. Monografia conține actul de înființare, un medalion al patronului spiritual, Victor Ion Popa, istoricul teatrului bârlădean, portrete ale echipei actoricești, repertoriul celor 50 de ani de activitate, colocviile de regie, extrase din presă, formația instrumentală „Trandafir de la Moldova”, colectivele teatrului de-a lungul anilor, mesaje de felicitare și o colecție de fotografii ce conțin imagini ale evoluției artistice a instituției de la începuturi și până la data apariției monografiei. E o carte necesară din perspectivă istorică pentru instituția sexagenară de astăzi, care în 2020 va împlini 65 de ani.

Regizorul Vasile Mălinescu – ipostază în care s-a simțit mereu în elementul său – opta îndeobște pentru piesele cu priză la public, montând spectacole de o limpezime clasică, plăcute și accesibile. Nu avea orgolii elitiste, nu voia să epateze, ci să convingă prin mesajul umanist intrinsec pieselor și spectacolelor. Altfel spus, era un profesionist ce-și reprima impulsurile vedetiste și evita ”găselnițele” spectaculoase, dar false. Era sobru, exact și eficient. Înțelegea că arta este o dulce gratuitate, ”o finalitate fără scop”, cum a decretat un clasic, dar este datoare să emoționeze și să educe. Au rămas în memoria iubitorilor de teatru câteva montări ce-i poartă pecetea: ”Cine a ucis?” de Ștefan Berciu, ”Dezertorul” de Mihail Sorbul, ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, ”Căsătoria” de N.V. Gogol, ”Moartea unui golan” de Virgil Stoenescu, ”Comedie de modă veche” de Alexei Arbuzov, ”Fiicele” de Sidonia Drăgușanu, ”Nota zero la purtare” de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, ”Take, Ianke și Cadâr” de V.I. Popa, ”Idolul și Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu, ”Tichia cu clopoței” de Luigi Pirandello, ”Miss România” de Sică Alexandrescu ș.a. Lista este mai lungă și cuprinde desigur seria de spectacole adresate copiilor, ceea ce atestă faptul că Vasile Mălinescu înțelegea sufletul infantil și socotea că este nevoie de imaginație, sensibilitate și spirit inventiv pentru a forma gustul estetic al celor mici.

Iubea sexul slab și frumos. Era în această privință un filosof senin, sceptic și bine temperat. Știu că femeia – eterna poveste – l-a fermecat și ca atare a depus jertfe pe altarul ei de zeiță fascinantă.

Avea spirit de echipă și sentimentul camaraderiei. N-a făcut excese de niciun fel, ceea ce nu însemna că disprețuia micile plăceri lumești. Dimpotrivă. Echilibrul interior l-a ajutat să atingă vârsta senectuții luminoase, dincolo de bine și de rău.

Am fost prieteni de când ne știm. Eram compatibili: el născut pe 1 mai, eu – la 2 iunie. Am colaborat bine și mă bucur că am lăsat peste ani studiul monografic din 2005. Echipa actuală a teatrului, în frunte cu managerul ei, Marcel Anghel, are datoria să îmbogățească această carte cu noi contribuții documentare.

L-am văzut ultima dată pe Vasile Mălinescu în foaierul teatrului ce-și sărbătorea 60 de ani de la întemeiere. Vârsta începuse să-și arate colții…

Odihnă veșnică, bunul meu prieten!


Leave a Reply