Viața cărților: Efigii în oglinda lui Cronos


Scriitorul vasluian Daniel Dragomirescu se bucură din nou de recunoaștere internațională. Volumul său “Efigii în oglinda lui Cronos”, ce reunește o serie de articole publicate și în ziarul Obiectiv, a beneficiat de recenzia favorabilă a britanicului Michael Murray. Iat-o în continuare:

Sunt atâtea povești nespuse.
De obicei, dis-de-dimineață aștept tremurând autobuzul care mă duce la muncă. Într-una dintre aceste dimineți am stat de vorbă cu un bărbat deja albit. La un moment dat, mi-a spus: „Viața mea erau bărcile pe vremea aia. Mi-aș fi petrecut foarte bine toată viața navigând pe Marea Neagră. Într-un an,“ zice, „ni s-a spus să luăm pastile cu fier. Toți. Fără excepții, fără explicații. Ni s-au dat pastile cu fier și credeau că era de ajuns. Îmi amintesc, era în 1986. Anul cu Cernobâlul“.
Cu această carte (Efigii în oglinda lui Cronos, Ed. Pim, Iași, 2017), Daniel Dragomirescu și-a asumat o sarcină foarte importantă. Salvează amintiri, opere, reputația unor oameni uitați de vechiul regim. Oameni căzuți în dizgrație. Oameni pierduți odată cu trecerea inexorabilă a timpului. Ne oferă opt amintiri, opt reevaluări. Este vorba de regimul lui Ceaușescu, cel cu marele palat și bulevardele pustii, dar cu satele muritoare de foame. Povești nespuse.
Ceea ce face Daniel Dragomirescu este să adune laolaltă articole și memorii publicate în ziare, reviste și jurnale și să le publice într-o ediție bilingvă, intitulată Efigii în oglinda lui Cronos.
Am început cu România, dar este nevoie să detaliem, să accentuăm amănuntele. Găsim Moldova, iar în Moldova un județ, Vaslui. Aici este centrul tuturor poveștilor și personajelor. Cât de des auzim sau citim știri despre Moldova? Citim aici despre scriitori, intelectuali, folozofi, ingineri și un actor de comedie: exuberantul, talentatul Constantin Tănase. Acest cântecel ar putea fi un imn nepieritor:

Totul este ca înainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut?
Pleacă ai noștri, vin ai noștri!
E sloganul cunoscut;
Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut?

Povestea spune că a fost împușcat în timp ce juca pe scenă o satiră la adresa rușilor, noua putere. Un ofițer sovietic din public s-a ridicat și l-a împușcat pe loc. Oare chiar s-a întâmplat așa? Așa am fi vrut să moară? Nu cumva omul și-a dat duhul într-un mod mai prozaic? Adevăr sau legendă, avem nevoie de ambele, ambele sunt povești care ne ajută să avansăm. Totuși, adevărul trebuie să aibă prioritate. Mereu.
După abandonarea comunismului, mulți dintre noi, cei din Vest, am sperat că partea cea mai bună a acelui regim – sau cea mai trainică? – se va îmbina cu partea cea mai bună sau mai trainică a celui occidental, pentru a crea o societate mai bună. Vechea dialectică marxistă și sinteza acesteia: despre cum le place oamenilor să creeze modele. Acum, se pare, mulți cred că am pierdut trenul. Fiindcă ceea ce oferă capitalismul modern este adesea respingător. Trăinicia nu promite nimic. În Occident, aceste idei, dialectica, nu au fost niciodată puse în practică. Nu am fost martorii unor efecte asupra oamenilor așa cum au pățit cei pe care Daniel Dragomirescu îi reabilitează.
Să ne referim, de pildă, la Cezar Ivănescu (1941-2008). A fost un prinț neîncoronat printre academicieni: Don Cezar. Scriitor, filozof, critic, academician prin excelență. A fost bătut groaznic în timpul mineriadei din 1990 și s-a zbătut între viață și moarte săptămâni la rând.
Un exemplu mai puțin violent este cazul lui Nicolae Malaxa (1884-1965). De condiție umilă, a crescut și și-a dezvoltat un ascuțit spirit de conducere, combinat cu devotamentul pentru inginerie. Producător de motoare de tren și de automobile, magnat în industria grea. Ca să piardă totul odată cu naționalizarea impusă de noul regim. Câte n-ar fi fost el în stare să facă pentru România!
Mulți alții erau profesori, scriitori, poeți.
Ne întrebăm acum ce valoare are această lucrare? Ne întrebăm pentru că acum totul este pe bani, inclusiv îngrijirea sănătății și necesitățile zilnice. Valoarea culturală diferă de valoarea monetară. Mai există și valoarea vieții omului în sine. Și ironia gândirii libere. În contextului primei părți a secolului trecut, când acești oameni erau tineri încă, a gândi liber însemna în principal idei de stânga. Și totuși, când ideile de stânga au devenit realitate, s-au văzut aruncați spre margine. De ce? Experiența practică de stânga avea trăsăturile ei particulare. Numai cei care dădeau legile știau despre ce este vorba. Să-i menții pe toți într-un oarecare dezechilibru este o tactică managerială binecunoscută.
Care a fost unul dintre primele acte ale lui Stalin? Să scape de bolșevici. Vechile și nepotrivitele idei, dar și idealiștii, au fost nevoiți să plece. Ultimul lucru de care aveau nevoie era gândirea liberă.
Teodor Rășcanu (1887-1952) a fost un asemenea idealist, scriitor de stânga: e îmbucurător să vezi că i se redescoperă cărțile. Nu s-a sincronizat cu noul regim. A fost închis fiindcă i-a susținut pe stângiști, dar nu i-a fost de nici un folos când au venit cei noi. A fost pus pe lista neagră, iar ostracizarea s-a agravat în vreme ce condițiile se înrăutățeau. Sinuciderea a fost mereu o opțiune, iar el a ales-o.
Una dintre multele virtuți evidente ale acestor persoane este dăruirea lor față de oameni, față de ideea de România. Ceea ce reiese este că întregul experiment comunist este un sughiț al istoriei, o pană de curent, pe care toți se grăbesc să o repare. Asta până când vezi dimensiunea umană.
Oamenii din această carte au pierit cu ocazia acelei pene, iar cei care vin în urma lor – și acest lucru este ilustrat de relația lui Daniel Dragomirescu cu Don Cezar, dar și cu poetul Ion Enache – rămân să recupereze ce s-a pierdut, să salveze valoarea umană.
V.I. Cataramă – este foarte greu să găsești informații despre el. Și totuși, la un moment dat, a fost profesor și un literat stimat, un Apostol al Educației, cum îl numește Daniel Dragomirescu. A avut necazuri cu sistemul în 1958 și a fost deținut până în 1964. Era fiu de țăran, suporter de stânga. Nu a fost de ajuns. Reabilitarea a fost marginală. I s-a permis să predea. Deși a continuat să predea, supravegherea sa trebuie să fi fost opresivă.
Ion Enache este un caz interesant: după căderea vechiului regim în 1989, încă nu-și găsea locul. A devenit un asemenea non-conformist, încât nu s-a mai putut adapta niciunui sistem. Daniel Dragomirescu sugerează că atmosfera dominantă de după schimbarea regimului era politică, iar reconstruirea noii Românii de o importanță majoră. Enache nu a reușit să se adapteze la așa ceva, era unic și unidirecțional. Singura lui preocupare era poezia, o poezie fără nicio tentă politică, oficială sau de orice alt tip. Cum a fost posibil? Daniel Dragomirescu ne oferă un exemplu din creația sa: „femeia (de etnie romă) care scormonește printr-o benă de gunoi în căutarea «unei raze de soare»“. Elementele contrastante și conducerea imaginii în afara câmpului său limitat spre altceva, mai deschis și cuprinzător, spre valori umane, sunt atent meșteșugite. Este chiar, am putea spune, politic. Mai multe se pot citi la: www.ion-enache.blogspot.co.uk.
Acesta este un proiect foarte important și necesar. Ne transmite numai o mică parte a istoriei, bineînțeles. Autorul își dă seama de acest lucru. Este o lucrare a iubirii și a reabilitării. Aș avea o sugestie pentru viitor: să mai publice un volum similar, cu femei remarcabile. Aș citi-o cu mare plăcere și pe aceea.  (Michael Murray – Marea Britanie; traducere de Monica Manolachi)


Leave a Reply