Viața școlii: Cine se teme de telefoanele mobile?


Ceea ce li se cere elevilor este să fie atenți la ore, să intre în dialog intelectual constructiv cu profesorii lor, să-și rezolve sarcinile școlare, să se poarte decent în incinta școlii și în afara acesteia, să fie morali și punctuali. Sunt cerințe fără nimic deplasat ori draconic, înscrise pe o axă a normalității. 

Teodor PRACSIU

Totul a pornit de la un eveniment benign, rostogolit apoi rapid și devenit un subiect în litigiu. Situația pare trasă la indigo după alte câteva sute similare ce s-au produs în aproape 28 de ani de libertate și democrație ai epocii post-Revoluție. Memoria colectivă le-a reținut pe toate și oricând un remember sentimental și lucid le poate scoate la lumină. În esență, este vorba de reacția Consiliului Național al Elevilor la intenția Ministerului Educației de a interzice telefoanele mobile în școli.

Mă grăbesc să spun că telefoanele mobile sunt instrumente utile de comunicare cotidiană între oameni și că probabil ministerul se gândește doar la interzicerea folosirii lor de către elevi în timpul orelor. Această măsură mi s-ar părea legitimă și necesară. Organismul colectiv amintit mai sus s-a crispat brusc și a sărit – conform așteptărilor – în apărarea drepturilor elevilor. Ceea ce provoacă oarecum uimire este tonul iritat și scorțos al acestei structuri a elevilor, care nu invocă doar legile țării, ci chiar legea fundamentală, Constituția. Este corect să spunem că în regulamentele de ordine interioară ale multor unități de învățământ se prevede explicit utilizarea cu discernământ a telefoanelor mobile, închiderea acestora în timpul orelor și redeschiderea liberă în pauze. Iată o soluție simplă și de bun-simț. Consiliul Național al Elevilor nu consideră eficientă propunerea ministerului de a se închide telefoanele într-un dulăpior pe durata cursurilor, căci interdicția ca atare îngrădește și limitează drepturile elevilor. Concluzia este una fără echivoc: în școli există practici abuzive ce lezează principalii beneficiari ai educației.

O nuanță subtextuală a comunicatului sugerează ideea că elevii folosesc telefoanele mobile la ore pentru că fie se plictisesc, fie orele sunt neatractive, iar metodele utilizate nu le stârnesc interesul. Curat constituțional! Printr-o logică întoarsă, cu argumente sofistice, onoratul consiliu crede că se poate soluționa problema. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate întrucât acest incident mărunt și controversat generează, prin ricoșeu, o întrebare cu valoare generalizatoare: în ce constă astăzi filosofia disciplinei în școlile românești? Pentru a răspunde satisfăcător la această interogație se impune un scurt excurs istoric. Să ne amintim cum a învățat Costache Negruzzi românește, cum era școala pe vremea lui Ion Ghica și Vasile Alecsandri, cum erau metodele disciplinare ale celebrului domn Vucea din proza lui Barbu ștefănescu Delavrancea (reacții absurd de aspre, bătăi și insulte), protecționismul didactic din schițele nemuritoare ale lui I.L. Caragiale, culminând cu alegațiile faimosului Marius Chicoș Rostogan, dascălul de școală nouă, modernă. Bunicii și părinții noștri își aminteau detalii pitorești despre măsurile disciplinare din epoca interbelică și postbelică, constând în bătăi la palmă, statul în genunchi pe coji de nucă, fixarea elevului rebel la colț, ruperea brutală a foilor cu greșeli din caiete, admonestarea verbală, chemarea de urgență a părinților la școală etc. Toate acestea sunt amintiri. Elevii de astăzi le-ar asculta cu un aer amuzat și superior. Trecutul nu se mai poate întoarce, este îngropat definitiv. Trăim alte vremuri, avem alte mentalități și promovăm alte valori.

Tema telefoanelor mobile reprezintă un pretext foarte bun pentru a discuta la nivel național ce fel de educație vrem să impunem în școală. Ar trebui să-și expună punctul de vedere toți exponenții societății noastre: oamenii politici, psihologii și pedagogii, experții în educație, cadrele didactice, părinții, elevii. Până acum s-au făcut multe lucruri bune: s-au eliminat pedepsele corporale, a fost coborâtă de pe postament catedra la nivelul băncilor discipolilor, elevii pot veni îmbrăcați după voia lor și a părinților, uniforma a devenit facultativă, n-a mai fost impusă tunsoarea scurtă la băieți, n-a mai fost măsurată lungimea fustei fetelor, elevii pot răspunde de jos la evaluările orale, ei nu mai sunt insultați ori umiliți grav (excepțiile nedorite sunt sancționate prompt). Ceea ce li se cere elevilor este să fie atenți la ore, să intre în dialog intelectual constructiv cu profesorii lor, să-și rezolve sarcinile școlare, să se poarte decent în incinta școlii și în afara acesteia, să fie morali și punctuali. Sunt cerințe fără nimic deplasat ori draconic, înscrise pe o axă a normalității. Poate că spirite moderne, tinere și emancipate doresc mai mult, inclusiv o libertate totală în utilizarea telefoanelor în timpul orelor. Să ne închipuim o clipă că s-ar da ”dezlegare” deplină la telefoane. Cine ar pierde? Evident că toți ”actorii” actului educațional: elevii în primul rând fiindcă atenția lor ar fi îndreptată către mesajele online și către jocurile specifice. Ar putea un profesor să-și susțină ora cu deplină seriozitate în timp ce discipolii săi ar butona în draci magicele telefoane? Dacă un elev nu are chef de carte, ci de comunicare, va mai putea fi el ascultat/examinat/evaluat în condiții optime? Ce se va întâmpla la extemporale, la teze ori în timpul inspecțiilor de specialitate/speciale, ori în prezența directorului venit în asistență? Vom ajunge la un dialog didactic al surzilor într-un spațiu kafkian. De ce ar mai fi nevoie de profesor la catedră dacă 25 de adolescenți imberbi vor manevra ca niște roboți irezistibilele instrumente de comunicare?

Când se vorbește de abuz din partea directorilor de școli, se naște o altă întrebare legitimă: unde se sfârșește interdicția națională și unde începe abuzul? Cine stabilește granița și după ce criterii? Care este instanța moral-profesională capabilă să rezolve acest nod gordian?

O filosofie laxă privind disciplina în școală ne poate duce într-o fundătură educațională. De fapt, încotro ne îndreptăm? Ce fel de relații dorim să promovăm între profesori și elevi? De ostilitate? De adversitate? De pândă reciprocă? De la stăpân la supus? De umilire? De demnitate și respect reciproc?

Personal, consider că există azi suficiente elemente și argumente în favoarea unui învățământ normal, eficient, disciplinat: securizarea unităților școlare cu sisteme performante, cu senzori de mișcare, camere video, elev de serviciu, profesor de serviciu, administrator, paznic la poartă (liceul la care lucrez deține o încăpere specială pentru paznic), profesori diriginți, comisia de disciplină, conducerea unităților, poliția de proximitate. Oricine poate suna la nevoie la 112. În acest context complex, telefoanele mobile apar ca o bagatelă rezolvabilă. Nu este nevoie să apelăm la Constituție pentru o soluționare civilizată, de bun simț, simplă și clară. Elevii au toate motivele să simtă în siguranță la școală și există zeci de modalități de a rezolva situațiile de urgență individuale sau colective. Nu trebuie să redescoperim roata și să apelăm la simandicoase argumente juridice, inclusiv constituționale, pentru a admite că folosirea telefoanelor mobile trebuie restricționată spre binele general, spre a garanta disciplina în clase și o educație de calitate. Anarhia n-a dat niciodată rezultate pozitive.


Leave a Reply