Recenzie britanică pentru un vasluian! Viața dintr-o perspectivă interioară

Din când în când apare câte o carte care te face să te simți bine că trăiești. Aceasta este una dintre ele.

Cele mai bune cărți ne lărgesc orizonturile și ne adâncesc înțelegerea lumii. Voiam să mai adaug „și ne adaugă noi destinații în lista de dorințe”. Dar nu, aceste cărți minunate ne-au și transportat într-acolo; simțim că deja cunoaștem locurile și oamenii cu inima.

Mă simt norocos să fiu în posesia unui exemplar al cărții “Oameni și marionete” (2017) de Daniel Dragomirescu. Cartea este un ansamblu de reminiscențe, povestiri autobiografice și merită din plin timpul și efortul investit în a o obține. Cu o prezentare elegantă, bine tradusă în limba engleză de Roxana Doncu, profesoară de limba engleză la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București, aceasta face parte dintr-o serie de cărți bilingve sau trilingve publicate în colecția “Bibliotheca Universalis”.

Daniel Dragomirescu locuiește în Vaslui, un oraș din estul României. El descrie viața dintr-o perspectivă interioară; perspectiva autobiografică oferă o vedere prin necesitate limitată asupra timpurilor, reducându-se la interesul, activitățile, satele și orășelele acelor vremuri.

Politica cu literă mare, Statul, Blocul Estic nu sunt cuvinte sau concepte ale vieții de zi cu zi. Autorul se confruntă cu ele (“Întâlnirea cu Cerberul”); de asemenea acestea sunt, la un alt nivel, o parte fundamentală a acelei vieți. Și totuși se infiltrează peste tot, ceea ce e adevărat mai ales pentru generațiile de dinainte de război, ale părinților și bunicilor săi. Ei trebuie să fie atenți la ce vorbesc.

Vedem soarta incontestabilă a familiilor burgheze de dinainte de război, acum căzute în dizgrație (“Povestea sandalelor”). Totul este acceptat ca făcând parte din viață. Există feluri de a ocoli restricțiile impuse de stat, însă ele pot fi puse în aplicare subit în condițiile despotismului și nepăsării autorităților (“În tabăra de la Năvodari”). Însă nu vorbim strict de „autorități”; sunt oameni pe care tatăl îi poate cunoaște din școală sau de dinainte – iar nepăsarea lor e nepăsarea tuturor din toate timpurile. Citim de asemenea o relatare personală despre un cutremur devastator care a lovit Bucureștiul. Oameni surprinși în toată vulnerabilitatea lor; oameni care amenință pe ascuns.

Una dintre povestirile mele preferate, “Marilena”, are un fel propriu de a se situa față de speranțele, pasiunile și ocaziile pierdute care rămân mereu cu noi. Și acesta este unul dintre aspectele încurajatoare ale povestirilor: felul în care dragostea, speranța de a fi iubit, iubirea aranjată care se poate transforma într-una adevărată, sunt mereu o parte a vieții și lumii noastre. Aceste lucruri le recunoaștem spontan, ele ne merg direct la inimă.

În România cea nouă religia joacă din nou un rol important. Acest lucru poate părea surprinzător, și totuși, după cum ne demonstrează proza “Ciorba de pește” (după părerea mea, singura povestire care nu se încheagă), religia nu a dispărut niciodată. Chiar și această povestire este plină de tezaurul vieții trăite, de vremurile trecute și mentalitatea acelei perioade. Rolul religiei este unul curios; există multe obiecții la adresa lui Dumnezeu în povestiri. Acestea aparțin post-comunismului. Mă întreb dacă ele nu încearcă să afișeze o stângăcie aparentă? Oare nu sunt ele parte dintr-un efort reînnoit de a restabili o identitate românească care a fost pierdută o vreme?

Ceea ce răzbate printre cuvinte este acea identitate coerentă pe care o purtăm toți și din care facem parte: aștia suntem, cu speranțele și necazurile noastre, cu lipsa noastră de înțelegere. Detaliile diferă, dar răspunsurile sunt atât de ușor recognoscibile. Și pentru că ne putem identifica, inimile noastre sunt în aceste povestiri, deoarece reacțiile noastre sunt similare.

Ultimul capitol, “Mașina de scris”, aduce în prim-plan semnificația întregii cărți. Începusem să mă întreb de unde venea titlul “Oameni și marionete”. Ei bine, explicația e aici.

Am scris mai devreme despre cum nepăsarea funcționarilor publici este nepăsarea generală a umanității; dar avem și o nepăsare a funcționarilor înșiși. Am scris de asemenea că statul era doar fundalul vieților umane. Așa și era, dar pe măsură ce creșteau și erau nevoiți să-și asume responsabilități, prezența statului devenea un impediment în viețile lor. De exemplu, decretul din 1983 al lui Ceaușescu de a înregistra oficial fiecare mașină de scris. Are izul unui dictat nazist, și nu e surprinzător că dăm peste un milițian-șef care admiră tacticile naziste.

După căderea lui Ceaușescu, miliția ne apare ca o marionetă a regimului. Funcționari, milițieni, marionete, orice altceva în afară de oameni obișnuiți.

Daniel Dragomirescu este un maestru al condeiului. Folosirea motivului întâlnirii sale cu un câine fără stăpân în cimitir, în “Întâlnirea cu Cerberul”, devine cheia înțelegerii unei întregi părți a vieții sale din acea perioadă. Această măiestrie este secretul care din spatele scenei face capitolele să prindă viață.

O carte savuroasă, plină de temerile, speranțele, pasiunile și îndoielile vieții noastre. (Michael MURRAY)

Notă – Michael Murray este un poet, eseist și critic literar din Marea Britanie. Colaborează la revistele britanice „Magma”, „Rialto”, „The Journal”, „Stand”, „Pennine Platform” etc, precum și la revista interculturală românească „Orizont literar contemporan”. Este autorul cărților: Parametri (eseuri și recenzii, 2010) și Daruri de inele și aur (studiu de stilistică poetică, 2015). Actualmente elaborează un roman despre epopeea lui Ghilgameș, cu acțiunea plasată în lumea contemporană.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five + 14 =