Astăzi, să lăsăm deoparte poveștile politicienilor! Hans Christian Andersen, străinul călător prin Țările Române

Hans Christian Andersen

Se împlinesc 213 ani de la nașterea celebrului povestitor, poet, nuvelist, romancier, autor dramatic, libretist de opere și scriitor de vodeviluri Hans Christian Andersen.

Dacă, anul acesta, povestea „Hainele cele noi ale împăratului” împlinește 181 de ani, dacă „Soldățelul de plumb” și „Lebedele” au adunat câte 180 de ani, în vreme ce „Fetița cu chibrituri” a atins venerabila vârstă de 170 de ani, calculați vă rog câte perechi de ochi au lecturat aceste nestemate ale genului, câte degețele au paginat cu repeziciune aceste bunuri ale patrimoniului literar universal. Recomand să refaceți calculul punând în ecuație și mult mai vârstnicele „Prințesa și mazărea”, „Degețica” și „Mica sirenă” și, de asemenea, recomand a se avea în vedere multiplicarea rezultatului cu minimum 100, cifră ce reprezintă numărul limbilor în care opera celui despre care vom vorbi îndată a fost tradusă și tipărită. Poate tocmai din această pricină, 2 aprilie, ziua nașterii sale, a devenit din 1967 Ziua Internațională a Cărții pentru Copii și Tineret, având drept scop a însufleți dragostea de carte și de a îndrepta atenția copiilor către carte și lectură. Poate că sloganul acestei luni ar trebui să fie „Ssst! Copilul citește!”…

Devenit celebru prin basmele și poveștile sale de un farmec deosebit, poet, nuvelist, romancier, autor dramatic, libretist de opere și scriitor de vodeviluri, Hans Christian Andersen s-a născut la 2 aprilie 1805, în orașul danez Odense, din insula Fünen. Chiar dacă în jurul numelui său s-au țesut legende cum că ar fi fost înrudit cu regele, care i-a sprijinit financiar familia, interesat fiind de educația copilului, adevărul este că unica legătură cu regalitatea a constituit-o munca umilă pe care o desfășurau părinții pe domeniul princiar. Andersen a fost un copil timid și retras, pasionat de literatură într-atât de mult, încât și în jocurile cu păpuși prindeau viață personajele din piesele lui Shakespeare, pe care le memora și le recita.

Rămas fără tată de la 11 ani, a fost nevoit să se întrețină, încercând rând pe rând meseriile de țesător, croitor, iar mai apoi actor de teatru cu voce de soprană la Teatrul Regal Danez. Modificarea vocii echivalează cu încheierea carierei scenice și începerea perioadei școlare, mai întâi la Școala Secundară din Slagelse și apoi la cea din Elnisor. Își amintește cu tristețe de această etapă, considerând că a fost cea mai grea din existența sa. El nu a reușit să se adapteze mediului școlar, respins fiind de colegi din pricina fizicului neatrăgător și abuzat fiind de profesorul îndrumător sub pretextul modelării caracterului. Dacă adăugăm și faptul că era dislexic, înțelegem ce eforturi va fi făcut pentru a se integra, de câtă voință, perseverență a dat dovadă căci a învățat limbile scandinave, neoprindu-se aici cu studiul, ajungând curând să vorbească fluent engleza și germana.

A scris și a publicat încă din 1822, un succes remarcabil înregistrând șapte ani mai târziu cu povestirea „O călătorie de la canalul Holmen la capătul răsăritean al insulei Ammager în anii 1828 și 1829”, dar și cu o colecție de poeme. În 1834 încredințează tiparului ”Agnete și tritonul”, anul următor scrie romanul „Improvizatorul”. La 30 de ani, apare primul fascicul al Poveștilor sale nemuritoare, a căror faimă a crescut constant, fiind solicitată reeditarea în 1838 și o a treia serie în 1845. Era cunoscut și apreciat în întreaga Europă, chiar dacă Danemarca rămânea sceptică.

A fost un pasionat al călătoriilor, străbătând și vizitând locuri din Asia, Africa și Europa, consemnând cu o frecvență aproape zilnică în carnetele sale de călătorie impresii sau observații și lăsând astfel numeroase însemnări importante pentru istorici și etnografi chiar și azi, la mai bine de un secol și jumătate de la cuprinderea lor în adevărate opere literare. Poate fi greu de crezut, dar în jurnalul de călătorie „En Digters Bazar” (în traducere românească, „Bazarul unui poet”), publicat în 1842, la Copenhaga, editura E.A. Reitzel, Andersen povestește despre oameni și locuri ce-i atrag atenția în teritoriile valahe pe care le traversează în drum spre Viena. Plecase încă din 1840 din Danemarca, traversând Germania, Italia, Malta, Grecia, vizitând și Turcia, unde hotărăște să continue călătoria spre Viena, trecând prin Constanța, Hârșova, Cernavodă, Porțile de Fier, Orșova, Drencova, Budapesta.

Venind dinspre Constantinopol, danezul Andersen va coborî de la bordul navei „Ferdinand I” pe pământ românesc la începutul lunii mai 1841, într-o Constanță populată preponderent de turci și tătari, având în vedere dominația otomană sub care se aflau țărișoarele române. Țărmul mării, cheiul Constanței, i se va părea neprietenos, neprimitor, prevestitor al unui deșert în care îi pare că de doar câteva zile au răsărit case de lemn ori colibe fără ferestre, dar cu acoperișuri până la pământ. Chiar și centrul Constanței arăta jalnic, pe strada centrală existând câteva case pricăjite, pe jumătate părăginite, având drept stâlpi de susținere vreun lemn proptit pe un capitel de  marmură, vestigiu al unei epoci demult apuse. O ruină era Constanța căci fusese distrusă în întregime de ruși și, chiar de trecuseră trei decenii, urmele războiului ruso-turc (1806-1812) păreau a fi nu mai vechi de câteva săptămâni.

În tot acest peisaj dezolant, la fel de neîngrijită, se ivește cafeneaua sărăcăcioasă ce încerca zadarnic să-și ademenească mușteriii cu aburi de cafea sau cu fumul tutunului din pipele turcești. Dincolo de această așa-zisă așezare urbană, ochii lui Andersen cuprind doar stepă și mare, nimic animat de viață, nici turme, nici colibe păstorești. Până și plaja umedă se războia cu valurile mării spre a-i smulge din îmbrățișare o barză moartă. Cum negura se lăsa destul de grăbit, înghițind hrăpăreață puțin cunoscutele repere ce duceau către han, Andersen va răzbi pornind „drept înainte”, cățărându-se „pe un gard de piatră”, scurtând din instinct drumul de întoarcere. Va ospăta și, împreună cu însoțitorii săi, va fi fermecat de gustul bucatelor pregătite, încât se simte dator să-l laude pe hangiul Thomas Tadicsevici „ce locuiește colț cu Marea Neagră”, promițându-i că-i va face numele cunoscut, ”împrăștiind vorba despre el”… Hanul lui s-o fi făcut una cu nisipul fin, dar numele lui tot mai e rostit când și când de vreun cititor rătăcit prin „bazarul” menționat.

Thomas hangiul, ca o gazdă de nădejde, va avea grijă ca bagajele lui Andersen să ajungă în bună stare la Cernavodă, le va încărca în „care alcătuite cu totul din lemn” trase de boi și le va porni la drum imediat după orele amiezei din 6 mai, însoțite fiind de „țărani valahi înfășurați în șube de oaie, cu pălării negre de pâslă, ale căror umbră atârna pur și simplu ca o umbrelă peste spinare și umeri”. În urma carelor, oaspeții se vor aciuia pe lângă han și asculta-vor poveștile și legendele locului, se vor minuna că Valul lui Traian chiar există și e mai mult decât o neînsemnată rămășiță, se vor înfiora la auzul asprelor ierni ce fac gheața să se întindă pe mare cale de câteva mile, de se putea merge pe ea de la Constanța la Varna. Poveștile cu câini fără stăpân ce îngăduie în haita lor vreo lupoaică rătăcită devin pilduitoare tocmai prin faptul că din puii zămisliți, supuși testului apei la doar câteva zile de viață, vor scăpa doar cei ce nu vor lincăi precum câinii, lupoaica ucigându-i din instinct pe cei mai mari dușmani ai neamului ei.

“Priveliște fermecătoare… de ce nu sunt pictor?”

A doua zi în zori, în trăsuri cu cai valahi iuți, grupul de călători va pleca spre Cernavodă. Vor trece pe lângă lacul Carasu, Andersen notând legenda conform căreia acest luciu de apă n-ar fi decât „urma canalului prin care Traian ar fi legat Dunărea de Mare”, considerând la vremea aceea ca fiind util a fi redat navigației, recomandând însă, ca variantă mai puțin costisitoare, construirea unei căi ferate. În drumul lor vor vedea ziduri de apărare din perioada ultimului război rus, vor afla în mijlocul stepei un cimitir turcesc, apoi un sat cu case lipite și temelii de piatră. Turmele de vite ce se zăreau la marginea satului „păreau armate în front de luptă”, iar păstorii români păreau a avea o înfățișare sălbatică numai pentru faptul că purtau sarici lungi de oaie cu mița în afară, pălării mari sau căciuli de sub care părul lung și drept atârna pe umeri. Mai văzuse cu o zi înainte oamenii locului în asemenea haine, se obișnuise cu înfățișarea lor aproape sălbatică, dar mirarea mare a fost să-i vadă pe acești păstori încotoșmănați în cojoacele lor stând sprijiniți și nemișcați în bâtele lor sub bătaia arzătoare a soarelui, pe o arșiță și un zăduf înăbușitor.

Tot urcând și coborând dealurile noastre cu păduri de fagi și mesteceni, gândul îi zboară la plaiurile natale căci se simte în însemnările sale cum dorul îi dă târcoale, iar cuvintele îl trădează când spune că aici „totul are un caracter danez, blând, zâmbitor”. Găsește plăcut orașul Cernavodă, cu case ce se întrec in frumusețe pitorească. Este impresionat de mulțimea copiilor, de zburdălnicia lor și notează amuzat: „cei mici erau goi pușcă”, în timp ce „unul avea, e drept, o căciulă de miel, dar asta-i era toată găteala”, sau cum un altul, poate mai înstărit, purta caftanul larg al tatălui său, dar, descheiat fiind, nu acoperea goliciunea trupului pentru că alte veșminte nu avea.

Din Cernavodă călătoria continuă pe apele Dunării la bordul vasului „Argo”, traversează Porțile de Fier către Orșova, călătorului danez plăcându-i mult peisajul și  entuziasmându-se adesea la frumusețile care defilează pe maluri: ”multe curcubeie s-or fi ridicat aici, sub ochii pașalelor și  boierilor, dar aveau să piară căci niciun pictor sau poet nu le-a văzut. Priveliște fermecătoare… de ce nu sunt pictor?”.

Ajuns la Orșova pe 12 mai, rămâne zece zile în carantină, timp suficient să străbată împrejurimile. Constată că în această zonă a țării, „parte a graniței militare austriece”, locuiesc țărani români ale căror case din lut cu pereți crăpați au în pătratul ferestrelor nu sticlă, ci hârtie, iar poarta e prinsă în stâlpi cu scoarță de copac împletită. Cu toate astea, țăranii sunt oameni mândri, gonesc pe ulița în picioare din carele lor precum vechii romani pe hipodromuri. Are posibilitatea să asculte doi tineri muzicanți români doinind, unul la fluier, altul la nai, fiind în mod deosebit impresionat de nai, pe care îl asemuiește cu o „armonică de sticlă”.

Durata mai mare a șederii la Orșova dă călătorului danez posibilitatea să asiste și la o horă duminicală, admirabil prinsă în relatările sale: „În dreptul bisericii, sub teii înfloriți, e joc mare pentru bătrâni și tineri. În mijlocul cercului sunt lăutarii. Unul cântă din cimpoi, altul scârțâie dintr-o scripcă. Hora merge întâi spre dreapta, apoi spre stânga. E duminică și toți sunt în straie împodobite cu ciucuri și cu flori”.

În aceeași zi, făcând o călătorie la Mehadia (azi, comună din Caraș-Severin), călătorul este încântat de frumusețea zilei și a locurilor: „Ce mulțime de flori în iarba verde și înaltă! Ce lumină de soare pe coastele împădurite ale muntelui! Aerul e atât de albastru și de străveziu! Azi e duminică și de aceea lumea pe care o întâlnim e îmbrăcată sărbătorește”.

Continuând călătoria pe Dunăre, admiră ținutul scăldat de soare, punctat de vestigiile dominației romane, magnifice basoreliefuri ale lui Traian săpate în stâncă. Zona Cazanelor e apreciată de marele scriitor ca întrecând în frumusețe Rinul.

Pe 24 mai pleacă de la Orșova spre Drencova cu poștalionul, urmând să-și continue drumul spre Budapesta îmbarcat pe „Galathea”. Însemnările lui Andersen despre călătoria sa pe meleagurile noastre se încheie cu relatarea unei întâlniri cu un copil de țăran în pădurea Drencovei, localitate și mic port de pe clisura Dunării, unde călătorul danez făcea o plimbare. Întrebat dacă germana este limba lui maternă, căci dăduse „bună ziua” în această limbă, copilul răspunde că acasă vorbește românește, dar a învățat nemțește la școală. Era sărăcăcios îmbrăcat, dar nespus de curat, părul neted pieptănat, acest aspect îngrijit și privirea vie producând o impresie puternică asupra povestitorului străin și determinându-l să noteze încântat că avea în „chipul lui ceva atât de deștept și de bun, cum n-am mai întâlnit decât la puțini copii”.

Curiozitatea lui Andersen nu se oprește aici: îl va întreba dacă știe de Danemarca, băiatul răspunzând politicos că bănuiește că e foarte departe, pe la Hamburg. Voind să-l ajute în vreun fel, dar fără să-i jignească mândria, Andersen îl va ruga pe copil să-i culeagă un buchet de flori, răsplătindu-l cu câteva monede și notând în însemnările sale: ”Niciodată un copil străin nu-mi grăise ca acesta. Ființa lui nobilă, privirea lui deșteaptă și nevinovată erau cel mai bun hrisov de boierie”.

Primit cu dragoste și cu respect, Andersen a rămas profund impresionat de ospitalitatea și bunăvoința poporului român. Pretutindeni, în atât de via și colorata descriere a meleagurilor românești cutreierate, vine vorba de țăranul român, care, adăpostindu-l, împărtășindu-i credințele, obiceiurile și necazurile vieții, l-a socotit prieten.

(Mihaela OCHIANU – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 + 15 =