Scriitori vasluieni: Elena Farago – 140 de ani de la naștere

Elena Farago

Biblioteca Județeană ”Nicolae Milescu Spătarul” și Reprezentanța Vaslui a Uniunii Scriitorilor au organizat o manifestare omagială dedicată poetei.

Joi, 29 martie 2018, s-au împlinit exact 140 de ani de la nașterea poetei Elena Farago. S-a ivit pe lume la Bârlad (29  martie 1878), tatăl, Francisc Paximade, fiind grec, iar mama, Anastasia (n. Thomaide), cu ascendență de origine greacă, turcă și română. Copilăria a stat sub semnul tragicului: orfană de mamă la 12 ani și de tată la 17 ani. A găsit ocrotire și sprijin în casa junimistului Gheorghe Panu; va fi ulterior guvernanta copiilor lui I.L. Caragiale și va cunoaște o serie de scriitori importanți ai vremii.

Bibliografia operei cuprinde numeroase volume de poezii, în bună parte dedicate copiilor. Din 1907 până la capătul vieții (1954) a locuit în Craiova. A fost răsplătită cu Premiul Academiei (1908 și 1920), premiul ”Femina” (1925) și Premiul național pentru poezie (1937). A tradus din Ibsen, Nietzsche, Paul Verlaine, Maurice Maeterlinck, Anatole France ș.a. A avut parte de comentarii critice ale unor exegeți de primă mână: Ilarie Chendi, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Ovidiu Papadima, Ion Rotaru, C.D. Papastate ș.a.

  1. Călinescu îi acordă două pagini plus o jumătate de coloană în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (ediția a II-a revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982, p. 702-705). Cum se știe, spațiul acordat unui scriitor devine la G. Călinescu un criteriu estetic, iar divinul critic avea un cântar extrem de fin și de precis. Poeta este inclusă în capitolul ”Simboliștii – Înrâurirea Franceză”, alături de G. Bacovia, Ștefan Petică, Iuliu C. Săvescu, D. Anghel, Ion Minulescu, N. Davidescu. Al.T. Stamatiad, Emil Isac ș.a. G. Călinescu vede în Elena Farago ”o remarcabilă poetă a dragostei pudice”; ”cu deosebire originale sunt poeziile care cântă maternitatea”; ”poeziile de abecedar (în continuitatea lui Coșbuc) sunt grațioase prin delicatețea maternă”.

O judecată critică sintetizatoare și rafinată ne oferă Doina Curticăpeanu (v. ”Dicționarul Scriitorilor Români” de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, D – L, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 255): ”Mărturisiri voalate, zbucium neprecizat, melancolii discrete, simțiri calde și duioase sunt numite sugestiv, cu titlul unuia dintre volume, ”șoapte din umbră”, unde totul – amintirea, iubirea, regretul – apare diafan, vaporos, lipsit de motivare obiectivă și de contururi lămurite, plutind într-un clarobscur cețos ca într-o pânză de Carriere. Sentimentul se strânge dureros în sine, generând un cântec fără bucurie, cumpănit și resemnat, în care numai arareori plăcerea iubirii devine lâncezeală și blândețe, neștiutoare a freneziei. Obscură din pudoare, ivită dintr-o tragică mistuire lăuntrică în absența cvasitotală a lumii din afară, poezia intonează molcom ”litania unui amor fără extaze”, dar mișcător prin accentul profund. Proiectată în vis sau în trecut, cu substanța diluată în umbra nesfârșită a depărtării, iubirea ajunsă amintire prilejuiește evocarea tandră a unui climat sufletesc al cărui echivalent poetic instituit de cuvântul abstract și anemic, lipsit de plasticitate și culoare, are, în schimb, o certă calitate muzicală”.

Destinul literar postum

Elena Farago nu trece de filtrul selectiv al lui Nicolae Manolescu și nu figurează în ”Istoria critică a literaturii române” (Editura Paralela 45, Pitești, 2008) și nici de acela al lui Alex. Ștefănescu (”Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000”, Editura Mașina de Scris, București, 2005). Cel de-al doilea critic are o îndreptățire să nu zăbovească asupra operei lirice a sensibilei poete, încheiate în linii generale în 1944. Marian Popa o menționează în treacăt, în două rânduri, în ”Istoria literaturii române de azi pe mâine” (vol. I, II, Editura SemnE, București, 2009).

Dacă s-a bucurat de notorietate în epoca sa, Elena Farago se află, în posteritate, într-un con de umbră, explicabil poate prin mutațiile survenite în sensibilitatea și receptivitatea cititorilor. Un gest critic reparator aparține lui C.D. Papastate, care ne-a oferit în 1978 un volum masiv de ”Versuri” al Elenei Farago, ediție, studiu introductiv, note și variante. Au fost selectate poezii din volumele ”Versuri” (1906), ”Șoapte din umbră” (1908), ”Din taina vechilor răspântii” (1913), ”Șoaptele amurgului” (1920), ”Nu mi-am plecat genunchii” (1920). Sunt incluse și traduceri din Francois Villon, Clement Marot, Verlaine, Henri de Regnier, Emile Verhaeren, precum și poezii extrase din periodicele vremii. Capriciile gustului public, dar și imponderabilele unui destin literar postum au eclipsat întrucâtva imaginea lirică a celei care a fost Elena Farago.

Biblioteca Județeană ”Nicolae Milescu Spătarul” și Reprezentanța Vaslui a Uniunii Scriitorilor au organizat o manifestare omagială dedicată poetei. În sala arhiplină a bibliotecii, în fața a zeci de elevi de gimnaziu și de liceu și a invitaților adulți, cadre didactice, literați și publiciști, și a trimișilor media, a fost realizat un recital poetic și muzical, susținut de Corina Matei Gherman (Iași), Daniela Oatu (Vaslui), Niculina Petrov (Târgu Frumos), Rodica Ioniță Grosu (Iași), Anastasia Gârneață (Iași), Brândușa Dobriță (Vaslui) și de elevi ai Școlii ”Ștefan cel Mare” Vaslui. Prof. Galina Parfene și doi dintre discipolii ei au interpretat piese clasice la pian.

Despre personalitatea artistică și umană a Elenei Farago a vorbit prof. Livia Ciupercă (Iași), trecând în revistă coordonatele unei existențe devenite destin: familia, drama adolescentei rămase orfană, debutul literar timpuriu, prețuirea pe care i-au arătat-o Nicolae Iorga, Delavrancea, I.L. Caragiale, Gheorghe Panu, Radu Gyr și, mai târziu, Geo Bogza, formarea intelectuală în principal ca autodidact, vocația de formator de cultură, peregrinările prin diverse orașe, statornicirea și munca devotată în Craiova, arestarea de către autorități în 1907 pentru că s-a solidarizat cu țăranii răsculați, văduvia ș.a. În toate circumstanțele, Elena Farago ”și-a dus crucea cu demnitate și curaj”, fidelă muzei sale care i-a îngăduit să creeze o lirică de armonie mozartiană.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

7 − one =