Anul Centenarului: La București, în timpul ocupației

Rămas în București pe toată durata ocupației, autorul cărții (Vasile Th. Cancicov, “Jurnal din vremea ocupației”) a trăit calvarul vieții sale. A suferit, în rând cu toată lumea, toate lipsurile provocate de ocupația militară și toate umilințele. Unele însemnări din jurnalul său surprind aspecte de un dramatism pitoresc.

Am citit de curând cele două volume masive din cartea lui Vasile Th. Cancicov, “Jurnal din vremea ocupației” (Ed. Humanitas, 2015). Vasile Th. Cancicov era fratele cunoscutului om politic liberal Mircea Th. Cancicov și s-a remarcat ca avocat și ca partizan politic al lui Tache Ionescu, președintele fondator al Partidului Conservator-Democrat și unul dintre susținătorii influenți ai intrării țării noastre în Primul Război Mondial de partea Antantei. Fiindcă suferea de o boală care îi făcea dificilă deplasarea și necesita un tratament de specialitate și în ciuda faptului că era originar din Bacău, unde s-ar fi putut adăposti, a ales să nu plece în refugiul din Moldova împreună cu alți exponenți ai protipendadei românești, astfel că, la 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, când armatele austro-germane-bulgaro-turcești de sub comanda feldmareșalului August von Mackensen au ocupat Capitala, el se afla, împreună cu toată familia, în locuința sa din șoseaua Bonaparte (astăzi, Ștefan cel Mare), mai sperând încă într-un miracol care ar fi putut să salveze în ultimul moment România.

Miracolul s-a produs, dar mult mai târziu. Căci imediat după căderea Bucureștilor, în întreaga zonă sudică a Vechiului Regat, de la Calafat și Turnu Severin până dincolo de Focșani, pe apa Siretului, s-a instituit Guvernământul Imperial German de ocupație (precum avea să se întâmple în Al Doilea Război Mondial cu partea de vest a Poloniei, transformată în Guvernământ General), iar această nouă ordine impusă țării, după 40 de ani de independență și afirmare națională, s-a înfățișat atunci ca o fatalitate a istoriei, în fața căreia părea să nu mai existe scăpare. Eram la mila dușmanului și, din acest motiv, nu o dată, în notele sale zilnice, autorul se lamentează precum vechii cronicari ai Moldovei: “Vai de noi!”.

Armatele Puterilor Centrale, având ca vârf de lance armata germană, bine pusă la punct ca organizare, comandament și înzestrare tehnică, au luat în stăpânire “Cetatea București” în noiembrie 1916 și au părăsit-o în decembrie 1918. Cei doi ani de ocupație trebuie să li se fi părut românilor lungi cât o eternitate. Dacă până la intrarea noastră în război, din Capitală până în ultimul cătun, lumea vorbea cu speranță de România Mare, notează Vasile Th. Cancicov în jurnalul său, după instaurarea Guvernământului Imperial și reducerea teritoriului național liber la o treime, în câteva județe ale Moldovei, tot ce se mai putea spera, într-un viitor nu tocmai apropiat, era restaurarea României Mici în hotarele ei dinainte de ocupație. Tragică întorsătură de situație, pe care aproape nimeni, politicieni sau militari, nu o luase în calcul într-un mod serios și din timp, pentru a o putea evita.

“N-ai cumva niște haine vechi să-mi dai și mie?”

Rămas în București pe toată durata ocupației, autorul cărții a trăit calvarul vieții sale. A suferit, în rând cu toată lumea, toate lipsurile provocate de ocupația militară și toate umilințele. Unele însemnări din jurnalul său surprind aspecte de un dramatism pitoresc. Sub draconicele regulamente impuse bucureștenilor de către (azi uitatul) Tülff von Tscheppe und Weindenbach, guvernatorul României ocupate, și aplicate militărește, după rânduiala prusacă, de bătrânul și bățosul feldmareșal August von Mackensen, până și deplasarea cetățenilor prin Capitală cu mijloacele de transport existente (chiar și cu cele deloc motorizate, precum birjele ori tărăboanțele de piață) ori staționarea pe băncile din Parcul Cișmigiu (rezervate “nur für militar Personen”, adică doar pentru nemții, turcii, austro-ungarii și bulgarii de ocupație) au ajuns să completeze nesfârșit de lunga listă a interdicțiilor.

Atunci au apărut pentru prima dată în România cartelele de tot felul, care nu asigurau nici măcar minimul necesar de alimente, de lemne pentru foc etc, dar voiau să dea impresia că ocupanții erau foarte grijulii cu alimentația rațională și cu sănătatea localnicilor. Când făina cu rumeguș nu mai ajungea, posesorii de cartele alimentare aveau dreptul să primească zilnic o bucată de mămăligă. Până și faimosul nechezol (surogatul de cafea obținut din orz) a fost invenția medicilor nutriționiști aflați în slujba centralilor. Varză, cartofi și sfeclă se produceau din belșug, la ordinul lui Mackensen, pe peluzele pentru flori ale Cișmigiului, dar toată clorofila și vitaminele din zarzavaturi erau destinate exclusiv aprovizionării armatei.

Din cauză că, periodic, se rechiziționau în scopuri militare munți întregi de îmbrăcăminte, ghete, nădragi, ciorapi, blănuri, stofe etc. (de regulă, într-un termen record de 24 de ore, care, dacă era depășit, putea atrage după sine grave pedepse pentru populația civilă), mai toată lumea ajunsese să umble în zdrențe și, de la un moment dat încolo, consemnează cu umor amar autorul, întrebarea tipică pe care și-o puneau cunoscuții și amicii atunci când se întâlneau pe stradă ajunsese să fie: “N-ai cumva niște haine vechi să-mi dai și mie?”.

În oraș bântuiau gripa, pojarul, scarlatina, gălbinarea, difteria, scorbutul, febra tifoidă și alte molime periculoase, dar în farmacii nu se mai găsea nici măcar banalul piramidon. Rețetele date de doctori nu mai foloseau la nimic. Având nevoie omul de o bucată de pansament, de vată ori de un strop de spirt albastru ca să-și oblojească vreo rană, trebuia să caute tot pe la cunoștințe și prieteni ceea ce la farmacistul din colț nu se mai găsea demult, fiindcă totul dispăruse în beneficiul militarilor nemți și al celor aliați cu ei, care se străduiau să ocupe și restul țării.

Faptul că populația Bucureștilor a reușit să înghită atâtea fără să se lamenteze, dar era cât pe-aci să provoace o adevărată revoluție atunci când militarii bulgari au vrut să-l fure de la mitropolie pe Sfântul Dimitrie Cel Nou (Basarabov), ca să strămute în catedrala de la Sofia moaștele sale făcătoare de minuni rămâne un episod pe cât de paradoxal (căci l-a uimit până și pe Mackensen), pe atât de memorabil, demn să figureze într-o carte destinată celor mai insolite episoade din timpul Primului Război Mondial. Sfântul a fost recuperat și readus în Dealul Mitropoliei, după intervenția Feldmareșalului.

România Mare, al cărei centenar îl aniversăm în acest an, s-a realizat și cu prețul suferințelor îndurate de românii care au rămas dincoace de Focșani, în zona ocupată și administrată de Puterile Centrale, prin puterea de rezistență și capacitatea lor de a face față, în spatele frontului, celor mai dramatice momente din timpul Primului Război Mondial. “Jurnal din vremea ocupației” de Vasile Th. Cancicov este o mărturie sensibilă și convingătoare în acest sens.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

two × three =