Răsfoind presa de altădată… (23): Externele

Capitala statului Sierra Leone, Freetown, după trecerea unui uragan

Cel mai probabil, datorită „investițiilor” nerambursabile ale României în regimurile comunistoide de kkt răsărite ca ciupercile de balegă de elefant pe continentul african, de aici parveneau știri care nu-i interesau chiar deloc pe românașii noștri puși pe construit socialism biruitor sau pe realizări de cincinale în patru ani (pe) jumătate, după cum sunau bancurile vremii.

În toate cazurile, cu excepția zilelor când la București se țineau tot felul de congrese, plenare, consfătuiri și alte fleacuri politicianiste, pagina a patra a cotidianului „Flacăra Iașului” era rezervată știrilor externe sau celor în care era implicat Ministerul de Externe al RPR (RSR). Spre bun și edificator exemplu, în numărul din 12 aprilie 1967 se scrisese despre opoziția fermă a Indiei față de „Stabilirea de baze anglo-americane în Oceanul Indian”. Concret, musulmanul ministru al Indiei de atunci, Mohammed Chagla, și-a exprimat tranșant opiniunea, într-o ședință specială a Parlamentului de la New Delhi, față de organizarea unor astfel de baze militare, spunând că ele „riscă să sporească tensiunea în această zonă a lumii”. Se pare că bogatul și fudulul Albion cumpărase recent cinci insule situate în sus-zisul ocean, între Madagascar și țara marelui Gandhi.

Ceva mai la stânga acestei informații, Agerpres aflase, prin intermediul corespondentului P. Stăncescu, detalii despre vizita lui George Macovescu, „adjunctul ministrului Afacerilor Externe al RSR”, în Austria. Curios era faptul că această incursiune diplomatică avusese loc concomitent cu vizita „pretinească” a tovului Alexandru Drăghici, care venise la Viena să-l pupe cu ceva dolari pe omologul său politruc sărac lipit pământului, chiar dacă trăia într-o țară capitalistă bogată.

Cum în ceea ce privește Vietnamul cititorul român al celor timpuri nu putea afla decât despre „succesuri” răsunătoare ale patri(h)oților din Nord sau din Viet Congul sudist, cred că nu este cazul să mai citez câte ceva.

Cel mai probabil, datorită „investițiilor” nerambursabile ale României în regimurile comunistoide de kkt răsărite ca ciupercile de balegă de elefant pe continentul african, de aici parveneau știri care nu-i interesau chiar deloc pe românașii noștri puși pe construit socialism biruitor sau pe realizări de cincinale în patru ani (pe) jumătate, după cum sunau bancurile vremii. Iată una, dintr-o țară ce cu greu putea fi găsită pe harta „continentului negru”: „Luînd cuvîntul la postul de radio Freetown, colonelul Juxon Smith, președintele Consiliului Național al Reformei, a declarat că «Sierra Leone se află într-o situație financiară critică». El a relevat că «atât instituțiile guvernamentale, cît și întreprinderile particulare au greutăți în privința plății salariilor și a datoriilor, care au crescut foarte mult în ultimii ani»”. Probabil, aflând că tovul Juxon s-ar putea prăbuși, iar revoluțiunea ’mneasale s-ar duce direct în Oceanul Atlantic, inimosul Ceaușescu, mama răniților roșii de pretutindeni, s-ar putea să-i fi întins vreo mână cu parai „amerecani” în agiutoriu, cine mai știe…

La Paris, președintele Charles de Gaulle l-a desemnat pe viitorul președinte Georges Pompidou premierul unui guvern pe care urma să-l facă, iar tov Wladyslaw Gomulka, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Unit Polonez, își termina „istorica” fără istoric vizită în Bulgaria lui Todor Jivkov, la finalul căreia îi aplicase tătucului de la sud de Dunăre un pupic pe năsucul său lung cât un castravete și gros cât un gogoșar de seră.

Podul de la Giurgeni – Vadu Oii

O punte pentru o sută de ani

Tot un corespondent al Agenției Române de Presă anunțase că „Pe șantierul podului de peste Dunăre”, între localitățile Giurgeni și Vadu Oii, începuse „construcția pilonilor de susținere”. Cu toate că nu prea se obișnuia, pe motivul fricii de „șpionii amerecani”, autorul dăduse și un scurt detaliu tehnic al imensei lucrări: „După cum este cunoscut, în final, podul va avea o lungime de 1.400 de metri, o lățime a părții carosabile de 14,50 metri, cu patru benzi de circulație, precum și trotuare pe ambele laturi”.

Imitându-l pe autorul informării, spun și eu că, după cum se știe, podul a fost terminat în anul 1971.

Pod aerian la Bârlad?

Nici vorbă de așa ceva, dar un autor glumeț așa și-a intitulat intervenția la ziar, referindu-se la starea proastă a străzilor orașului de atunci. Iată structura știrii: „Pe strada Alexandru Ioan Cuza din Bîrlad, de mai bine de o lună, pe o distanță de aproape 500 de metri nu se mai poate circula, fapt ce a făcut ca autobuzul IGO, care avea traseul pe aici, să fie retras. Gropile, noroiul, trotuarele stricate fac impracticabilă circulația vehiculelor și chiar a cetățenilor. Am sesizat Sfatul popular orășenesc, dar nu s-a luat nici o măsură. Mai avem de așteptat?”, se întreba cetățeanul, care tocmai își lăsase gumarii în glodul uliței pomenite mai sus.

Miștocar, gazetarul anonim îi calmase pe indignați ăstfeliu: „Încă puțin, tovarăși! Sfatul popular orășenesc lucrează la o documentație pentru construirea unui pod aerian peste această porțiune! Este mai simplu…”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 + nine =