Răsfoind presa de altădată… (24): Tot agricultura, săraca!

Stațiunea experimentală de combatere a eroziunii solului Perieni

Trebuie remarcat efortul deosebit al autorităților comuniste de a combate eroziunea solului, care, dat în exploatare, putea produce importante beneficii. Din păcate, în zilele noastre nu se mai dă nicio importanță acestei remarcabile inițiative.

Ziarul „Obiectiv” de Vaslui fiind unul de o imparțialitate fără cusur, rezultă că și aceste materiale retrospective trebuie să se bucure de acest atribut specific presei serioase. În acest sens, trebuie remarcat efortul deosebit al autorităților comuniste de a combate eroziunea solului, care, dat în exploatare, putea produce importante beneficii. Din păcate, în zilele noastre nu se mai dă nicio importanță acestei remarcabile inițiative…

Gazetarii „Flăcării Iașului” inițiaseră încă din anul 1966 o rubrică specială dedicată acestei probleme, pe care au numit-o „«Cancerul» dealurilor are totuși leac”. În incursiunile mele trecute, am amintit un articol din această serie, din care am și citat oleacă. În ziarul din 16 aprilie 1967, jurnalistul de specialitate Gheorghe Stejaru a publicat materialul „În cooperativele agricole din raionul Bîrlad”, în care a prezentat concluziile pertinente ale inginerului Gheorghe Stoian, „directorul Stațiunii experimentale agricole din Perieni”, cu privire la imensele suprafețe agricole afectate de fenomen. Iată ce spusese acesta la o consfătuire de specialitate susținută la Bârlad: „Peste 47.000 hectare de teren arabil sînt afectat de eroziunea ponderată; 17.000 de hectare de eroziune puternică; 18.000 de hectare de eroziune foarte puternică și 7.000 de hectare de eroziune excesivă”.

Stoian opinase că fenomenul era „o moștenire a agriculturii fărîmițate”. Se mai spunea că o soluție de îndreptare a lucrurilor ar fi fost „executarea arăturilor, semănăturilor și a lucrărilor de întreținere pe curbe de nivel”. Firește, fuseseră amintite și cooperativele care nu luaseră în serios avertismentele specialiștilor. Spre exemplu, la CAP Avrămești se araseră „din deal în vale” 20 de hectare de teren, iar explicația președintelui colhozului, Ion Danu, și a inginerului agronom Mircea Netedu fusese una simplă: „Am vrut să terminăm mai repede lucrarea”. Și aveau dreptate, sărmanii tovi, presați de mai-marii de la raion să dea chiar și rasol, numai să raporteze că sunt în frunte, ca păduchii, ce naiba!

Justificări cam șchioape dăduseră și tovii Ghilt Corina (CAP Viișoara), I. Malihin (CAP Epureni), I. Ibănescu (CAP Ibănești), I. Gherman (CAP Ivești) și alții, pe unde ajunsese caravana ziarului ieșean. Concluzia vajnicului Stejar de la „Flacăra…” a fost foarte mișto: „E bună autocritica, dar la rezolvarea eroziunii solului este total insuficientă”. Păi, da!

Grigore Ureche (1590-1647)

De când suntem „români”?

Un interesant articol semnat de I.D. Lăudat a fost publicat pe pagina a doua a gazetei, cea dedicată vieții culturale regionale, dar și naționale. Avea titlul „Primul nostru umanist. Grigore Ureche” și mi-a sărit în ochi datorită unei afirmații tranșante care combătea toată deșănțata propagandă de mai târziu, cea promovată pe scară largă în  filmele istorice cu mare priză și de mare succes la public, „Mihai Viteazul” și „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”, în care scenariștii, la porunca politrucilor din (in)cultura română, băgaseră în replicile actorilor substantivul comun „român”, or, după cum scrisese Lăudat, citându-l pe P.P. Panaitescu, în valorosul său articol, Grigore Ureche comisese „cea mai veche afirmație românească despre unitatea neamului nostru”, deci, implicit, folosise pentru prima dată cuvântul „român” pentru toți vorbitorii acestei limbi neolatine.

Tot la pagina culturală se strecurase o știre ce-i pomenea pe „Elevii de pe scena teatrului bîrlădean”, fiind vorba despre cei de la clasele V-VII ale Școlii generale nr. 2, care, conduși de actorul Alexandru Onica, au produs un spectacol cu piesa lui Victor Eftimiu „Înșir-te mărgărite”. Având succes pe scena teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad, realizatorii se gândiseră și la câteva turnee prin regiune: „Murgeni, Florești, Vaslui, Iași etc.”.

Economisiți materialele sau nu, tovarăși?

În acele vremuri se încerca din răsputeri să se construiască, dacă se putea, din nimic sau din aproape nimic. Tovarășii au numit acțiunea „Economii asupra materialelor de construcție”, iar ziaristul P. Agache și-a intitulat articolul realizat pe șantierele bârlădene „Valori ce se duc pe gîrlă”. Autorul povestea despre cele trei blocuri din centrul orașului care urmau a avea „104 apartamente”. La fața locului, pe timpul documentării de teren, nu-i găsise la slujbă pe cei doi principali protagoniști, „maiștrii Nicolae Grigore și Mihai Ștefanovici”, care, după spusele uvrierilor cu coifuri din ziare pe cap în loc de căști de protecție, „nu fuseseră văzuți pe șantier și nici nu știau unde sînt”.

În lipsă de altceva, se mulțumise cu „normatorul Ioan Popa”, ce-și găsise și el de treabă p-acolo, exact ca musca-n lapte. Omul, ca să dea o impresiune bună, își lăudase cât putuse de mult muncitorii, precum bulibașa Stănescu șatra, dar realitatea găsită pe șantier de ziaristul Agache fusese cu totul alta, adică foarte nașpa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

nine + seventeen =