Ziua internațională a cărții: Cum lucrau ai noștri scriitori?

Cum se scrie o carte? O întrebare mare cât lumea, care poate primi o multitudine de răspunsuri, dar nu vreau să vă port prin istoria cărții de la tăblițele de lut la invenția lui Guttenberg sau în actuala eră a laptop-urilor și a imprimantelor cu laser, căci nu despre evoluție și tehnologie avansată poftesc a vă face cunoscut, ci despre oameni scriitori, făuritori de opere literare.

Fiecare scriitor are un fel al său de a scrie, fiecare are modul propriu de a-și elabora și de a-și așterne gândurile pe hârtie, însă mai toți au nevoie de liniște și singurătate pentru a crea, aproape toți se izolează și se asigură că nimeni și nimic nu le va perturba momentele de inspirație creatoare. Preda, Aderca, Fănuș Neagu, dar și alți scriitori din generația lor aveau închiriate camere la Casa Scriitorilor de la Buftea. Tolstoi se izola în biroul lui, ba chiar și încăperile alăturate erau încuiate, asigurându-se astfel că nu va fi întrerupt.

Unii scriau pe fișe de lectură (Vladimir Nabokov), alții pe coli de hârtie cu dimensiunile atent tăiate și măsurate (Virginia Wolf) sau, uneori, pe șervețele de hârtie (Nichita Stănescu). Al. Dumas, cunoscut pentru obsesia sa pentru ordine, folosea mai multe cerneluri, astfel încât romanele de ficțiune erau scrise cu albastru, romanele nonficțiune cu roz, în timp ce poeziile erau evidențiate prin galben.

Muza, inspirația, iar, câteodată, viciile, precum alcoolul, tutunul, cafeaua, îi întovărășesc la ceas de zi sau târziu în liniștea nopții. Stropite cu mult whisky și în fum de trabuc au luat naștere Moromeții, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni. Nichita Stănescu atingea genialitatea când în vene îi curgea votca, iar Caragiale, un împătimit al berii, colinda berării celebre ale timpului său, fapt demonstrat fără tăgadă de prezența chefliilor în mai toate nuvelele sale. Hemingway obișnuia să bea în timp ce scria, măsurând timpul necesar conceperii unui paragraf nu în minute, ci în mililitri de whisky.

Cei mai mulți scriau așezați la masă, având rânduite la îndemână foaia, condeiul, călimara, dar, de exemplu, Truman Capote scria culcat pe spate, nelipsindu-i paharul cu cherry și creionul, Hugo scria stând  în picioare în fața unei oglinzi, aruncând pe jos foile grele de cuvinte. Creangă, povestitorul nostru, suportând cu greutate verile toride ale Iașului, scria în spatele bordeiului său, muiat într-un butoi cu apă rece, având pe margine sprijinită o scândură pe care adăstau coala de hârtie și creionul! Vrănceanu, matematicianul vasluian, întrebat la un moment dat cum scrie, cum îi vin ideile, mărturisea că nu are un plan stabilit: scrie, mai stă pe pat, timp în care gândește, iar mai scrie. Avea un stil de lucru pe care și l-a impus de timpuriu, gândea mult, scria puțin, dar concis: „Totdeauna am lucrat în minte, hârtia venea după aceea să confirme dacă ideea, construcția mentală, era corectă”.

Perioada de incubație este evident variabilă, durează un timp mai scurt la unii sau ani îndelungați la alții, până când opera lor este încredințată tiparului. Oricum, niciun rând, nicio pagină nu se scrie ușor, lin sau fără poticneli precum firul de izvor ce țâșnește necontenit și se rostogolește voios peste pietre tot la vale. Ibrăileanu avea un stil de a scrie foarte greoi, cu reveniri, modificări, completări, pagina manuscrisului înregistrând tăieturi, acolade, cuvinte încercuite, săgeți de trimitere la notițe făcute pe marginea foii. Până la forma finală a romanului Adela au existat nenumărate variante, păstrate toate în manuscris, iar a reedita folosind aceste documente ar echivala cu a face muncă de… arheolog pe tărâm literar.

Revistele și ziarele noastre au consemnat, de-a lungul anilor, sub formă de interviuri gânduri și mărturisiri ale unor scriitori de marcă. Ceahlăul literaturii române, cum este supranumit Mihail Sadoveanu, avea să facă frumoase destăinuiri în Adevărul literar artistic din 11 decembrie 1932, spunând cu vorba lui domoală și dulce cam ce tipicuri scriitoricești are: „Scriu de obicei dimineața, în liniște. După-amiaza, primesc vizita câtorva prieteni cu care stau îndelung de vorbă și seara mă bucur de cele săvârșite peste zi. Cunosc, de la începuturile carierei mele literare, ceea ce îmi place să numesc perioadă de incubație, adică epoca de frământare, de mestecare a unui subiect. Scrisul merge apoi destul de lin, în 15-20 de zile gătesc cel mai dificil manuscris”.

Baltagul, romanul cu 20 de personaje și un câine, a fost scris în zece zile, inspirat din fapte reale întrucât o crimă în condiții asemănătoare avusese loc în Pipirig, ucigașii fiind descoperiți și dovediți nu după sângele de pe baltag, ci după nasturele lipsă la haină, pierdut la locul faptei. În lumea reală, mortul este depus la primărie, recunoscut de hangiță, iar jandarmul pleacă în căutarea unor necunoscuți ce și-au sporit numeric turma de oi, aflându-i câteva sate mai la vale. Nu știm câți copii avea vădana din Pipirig, dar la înmormântare era însoțită de un băietan a cărui durere îl va impresiona profund pe avocatul Vasile Sadoveanu (fratele marelui scriitor), prezent la eveniment în calitate de apărător al asasinilor.

Pe cât de repede scria, pe atât de greu se elibera de subiect, epurarea mentală necesitând uneori 10-15 ani, cum la fel de mult dura și perioada de documentare, e drept, pentru romanele istorice: „Zodia Cancerului, de pildă, mi-a luat vreo 15 ani de  chibzuință, consultarea cronicilor, în speță. Elementele istorice erau destul de disparate, a trebuit să studiez întreaga viață politică și socială din timpul lui Vasile Lupu”. Interesant este faptul că numele personajelor sunt adevărate, în timpul războiului, Sadoveanu notând și adunând în liste sute de nume ale soldaților din companiile a căror comandant a fost. Mai mult ca sigur că, înainte de a începe efectiv munca pentru fiecare roman, revedea întâi aceste liste, alegând numele viitoarelor personaje în funcție de anumite stări sufletești, căci mărturisește că sunt nume pe care și le amintește oricând, rezonanță deosebită având unele precum Anton Zbranea, Nicolae Țăpuc, Haralambie Leondaru. În cazul lui Costea Marocane, personajul din Vremuri de bejenie, conform spuselor din același articol, sursa de inspirație vine din trecutul îndepărtat, respectivul individ trăind „acum vreo 200 de ani într-un târg din Moldova” și fiind „un vlăjgan de proporții conforme caracterului pe care îl atribui în cartea mea”.

„Dacă iau nasul și picioarele de la cineva, ochii și limbajul sunt ale altuia”

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul literar artistic din 8 decembrie 1935, Rebreanu mărturisea că lucrează noaptea, lumina zilei distrăgându-i atenția și îngreunându-i concentrarea: „Noaptea, întunericul care topește lumea reală îmi dă impresia că scrisul meu se materializează, creând o realitate nouă, puternică. Ziua, orice mă distrează: un fruct ce atârnă într-un pom, un pisoi care stă la soare, orice lucru ce-mi amintește necontenit că exist și fac parte din mediul înconjurător. După miezul nopții liniștea e deplină și eroii mei pot vorbi, se mișcă în tăcere, prinzând ființă”. Nu avea niciun confident, își citea sieși cu voce tare ceea ce scrisese, ca apoi, cu puterea imaginației, să vizualizeze și chiar să se transfere în lumea romanului alături de personajele sale,  urmărind cu atenție gesturi și vorbe, corectând sau completând.

Pare bizar cum, inspirate din viața cotidiană, personajele sale nu au totuși corespondent în lumea reală, fapt explicat de Rebreanu când recunoaște că întregul este alcătuit din zeci bucăți aparținând unor indivizi diferiți: „Dacă iau nasul și picioarele de la cineva, ochii și limbajul sunt ale altuia”. Tocmai prin această strategie, nu a putut fi acuzat niciodată de furt de personalitate, personajele sale fiind „tipuri reprezentative, zugrăvind o categorie întreagă de oameni”. Iar când un Ion al satului său i-a scris solicitându-i jumătate din câștigul încasat din vânzarea romanului, având în vedere că personajul principal semăna cu el, Rebreanu nici măcar nu răspunde scrisorii, știind prea bine „că în fiecare sat ai să găsești un flăcău care să omoare pentru un petec de pământ”.

Spune Rebreanu, în același interviu, că nu plânge cu eroii cărților sale, dar i s-a întâmplat, pe când scria Pădurea spânzuraților, să nu poată dormi, să se zvârcolească asemenea eroului său, simțindu-se urmărit de sufletul acestuia. Bologa, ofițerul din roman, era mai mult decât un simplu personaj, existând indicii că ar fi fost chiar fratele scriitorului (executat prin spânzurare de austro-ungari, în 14 mai 1917, pentru încercarea de a traversa frontul spre a se alătura armatelor române), drept pentru care zbuciumul nu a durat doar câteva zile, ci ani la rând, până când, la capătul unor anevoioase intervenții pe lângă oficialități, dublate de  cercetări pe cont propriu, va afla locul execuției. Săpând la rădăcina copacului, va afla și va identifica osemintele ca aparținând celui ce fusese Emil Rebreanu, căci în copilărie, în urma unui joc stupid, avea să se rănească într-atât de grav, încât a fost necesară amputarea unui segment de deget. Din ziua de 2 octombrie 1921, când sublocotenentul a fost creștinește încredințat pământului, degetele imateriale au încetat să mai bată în geamul scriitorului, nopțile nu au mai fost tulburate de șoapte atribuite sufletului rătăcitor, iar numărul paginilor scrise a crescut rapid, romanul fiind publicat în decembrie 1922.

Al. Brătescu-Voinești, în Adevărul literar artistic din 29 martie 1936, povestește cu haz cum a scris nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul. Mai întâi, mărturisește că e un om lipsit de imaginație, scrie foarte laborios, creațiile literare pleacă de la idei simple, generate de întâmplări reale, în jurul cărora conștientul său construiește, grupează „încetul cu încetul o serie de detalii ce se potriveau cu acea întâmplare, ca-n jurul unui centru de cristalizare, impresii și fapte noi din jur înfloreau și creșteau întâmplarea inițială”. Este și cazul Călătorului…, inspirat de dialogul a doi cheflii care ciocneau pahare cu vin la o grădină de vară, plănuind ceva împreună: „Îndată m-am gândit că acești oameni, desigur, pun ceva la cale, o excursie undeva. Mi-am închipuit cum ar decurge lucrurile, ce ar ieși din procesul acesta. Nu m-am mai gândit un timp la asta, dar inconștientul meu lucra. Încet, încet, o serie de amănunte veneau să îmbogățească ideea primă, aflam cu uimire cu ce se ocupă unul dintre călători, ce necazuri a avut, un proces, o moșie”. Descoperea la scurt timp că eroii aveau nume, gusturi, obiceiuri, ticuri, iar după ce toate aceste detalii erau stabilite, urma etapa în care scria: „Scriu și ziua și noaptea în căldura aceea a dorinței de descătușare, trebuie numaidecât să sfârșesc și să scap de teroarea conglomeratului care mă frământă”, însă nu se așază la masa de scris fără să știe „precis fraza sfârșitului” și nu încredințează nimic tiparului până nu reduce totul la jumătate.

George Mihail Zamfirescu, după cum spunea cu sinceritate în timpul vieții, „a scris ca să nu se simtă singur și din nevoia de a mărturisi gânduri și sentimente”. Avea să recunoască, într-un interviu acordat ziarului Adevărul din 10 ianuarie 1937, că nu are „ceea ce ne place să numim ușurința scrisului”, muncind foarte mult, indiferent că produsul final va fi un roman ori vreo piesă de teatru, ba mai mult, nu este niciodată mulțumit de ceea ce realizează și, oricât de multe corecturi ar suporta textul, tot mai are „ceva de schimbat, de adăugat, de suprimat mai ales”. Această meteahnă este mai degrabă un defect profesional, dacă luăm în considerare că a desfășurat o intensă activitate publicistică în calitate de colaborator sau redactor la periodice precum Facla, Vremea, Dimineața, România nouă, Universul literar și Adevărul.

La Maidanul cu dragoste a început să lucreze in 1932, publicându-l anul următor și bucurându-se de aprecieri atât din partea criticilor, cât și a publicului larg. Romanul va suferi modificări ulterioare, iar o a doua ediție, cu cerneala abia uscată, va apărea în noiembrie 1936. A muncit câteva luni la refacerea textului primei ediții, varianta rezultată este încredințată editurii în vederea tipăririi, dar îndoiala îl face să opereze corecturi chiar în șpalt, apoi, spre disperarea editorului, consideră că trebuie efectuate corecturi chiar și în exemplarul semnal. Recunoaște în articol că editura s-a simțit datoare să-i dea un avertisment pentru stilul de lucru aproape imposibil căci „nu-i deloc simpatic să stai 18-20 de ore aplecat pe un manuscris ori pe o corectură”. Credea atunci (anul acordării interviului) că, în forma din 1936, Maidanul cu dragoste era într-o haină nouă, „mai curat, mai limpezit, mai apropiat de ceea ce vizam să fie perfecțiunea”. Nici pe departe, căci va reîncepe purificarea lui; o a treia ediție, considerată prima ediție postumă, va fi realizată în 1967 sub îngrijirea lui Valeriu Râpeanu, cu respectarea exactă a textului conform indicațiilor scriitorului din scrisoarea sa către Editura Românească.

Pe când era încă elev la Pitești în 1897, Minulescu publică primele versuri la adăpostul pseudonimului Nirvan. Plecat apoi la studii de drept în Franța, se va întoarce curând în țară, dedicându-se în exclusivitate scrisului. Întrebat în 1937 cum compune, va răspunde în paginile Adevărului literar artistic din 4 aprilie: „Când am o idee, mă încăpățânez să cuget întruna la acel lucru”. Scrie de obicei noaptea, pe care o consideră „prietena omului”, pune pe hârtie forma brută a versurilor, așa cum îi apar în minte, urmând lungi ceasuri de șlefuire, prelucrare. Se gândește intens la poemele în fază incipientă, indiferent dacă se află în tramvai, pe drum, în pat, versurile sunt învârtite, combinate până reușește să le aducă în forma definitivă.

„Trei lacrimi reci de călătoare” e una dintre poeziile pe care le-a scris ușor, repede, „căci a fost pornită dintr-un sentiment puternic, trăit”. Despărțindu-se de o prietenă de origine americană pe care o condusese la Boulogne spre a se îmbarca, pe măsură ce distanța dintre ei se mărea căci vaporul se depărta de țărm, Minulescu surprinde gestul femeii de a-și șterge lacrimile de pe obraz. Cum sentimentele de regret erau prezente și în sufletul său, la vederea acestei manifestări emoționale, a simțit cum se rup zăgazurile ochilor săi, iar în trenul ce-l ducea spre Paris, sub imperiul noilor impresii, au început deodată să-i „sune versurile în minte: trei lacrimi reci de călătoare…”. Dintre poemele sale îi plăceau îndeosebi Soarele, Anotimpurile, Vagabonzii, Strofe pentru cel de sus și credea că vine o vârstă „când nu mai poți scrie poezii căci nu mai poți scrie despre dragoste”, poezia adevărată fiind dragoste. A scris proză, dar și teatru, pe acesta din urmă considerându-l „una dintre cele mai complete forme de artă” pentru că „te face să intri în pielea nenumăratelor personaje”, având posibilitatea să fii, rând pe rând, „servitor, amorez, profesor, femeie, copil”.

În mediul artistic, Bacovia era cunoscut ca poet, desenator talentat, dar și ca instrumentist, plăcându-i să cânte la vioară și punând uneori pe muzică propriile versuri. Posesor al unor astfel de abilități artistice, nu e de mirare că adesea scria în mijlocul naturii, schițând peisaje și notând versuri cu același creion pe caiete de dictando. Versurile erau reluate, reformulate vreme de mai mulți ani, până în momentul în care îi păreau a fi atins perfecțiunea sau până când, subjugat crizelor depresive, încerca să le mistuie prin foc. Doar vigilența soției a salvat manuscrise de pojarul arzător și, tot datorită ei, revistele publicau poemele bacoviene căci se îngrijea să le transcrie pe hârtie ministerială și să le expedieze redacțiilor.

În cotidianul „Vremea” din 6 iunie 1943, mărturisea că a considerat arta ca o recreație după muncă. Vorbind despre orașul său natal și justificând oarecum paleta coloristică folosită în poeziile sale, afirmă că la „Bacău, cenușiu e o culoare frecvent întâlnită, existând în natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele. De asemeni, violetul. Cine a privit larga vale a Bistriței  de la Bacău, e imposibil să n-o fi întrezărit”. Din turnul bisericii Precista, va contempla adesea zările Bacăului, dar niciodată înaintea ochilor săi nu se va mai arăta acel Amurg violet din copilărie, văzut și simțit în deplină singurătate, când părinții l-au uitat aici. Grădina publică cu peisajele sale i-a inspirat multe poezii din volumul Scântei.

Sunt frumoase și chiar sensibile aceste mărturisiri, răzbate din ele modestia, sinceritatea și bunul simț. Mi-i imaginez pregătindu-se a primi vizita reporterului, retrăgându-se împreună în spațiul în care au luat naștere creațiile lor literare, discutând prietenos despre fărâme din viața lor sau a altora, țesând cu răbdare din întrebări și răspunsuri fraze doveditoare încă o dată a uriașului lor talent. Și dacă scriitorul seamănă, iar cititorul culege, atunci nu ne rămâne decât să ne îmbogățim citind cuvintele ca să descoperim dincolo de ele frumosul din care s-au inspirat, freamătul vieții.

(Mihaela OCHIANU, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five − four =