Preoți din Eparhia Hușilor în Războiul de Întregire a Neamului (I)

Episcopul Grigorie Leu

“Biserica Română nu e deasupra neamului, ci se contopește firesc și armonios cu neamul pe care îl slujește, îl sfințește, în limba, spiritul și sufletul său” – Grigorie Leu, episcop de Huși.

Întotdeauna Biserica Ortodoxă Română a cultivat conștiința unității de credință și neam, contribuind la pregătirea Marii Uniri. Însuși imnul actual, în ultima strofă (a XI-a), evidențiază rolul „preoților cu crucea în frunte, căci oastea e creștină” în lupta pentru unitate, independență, credință, demnitate, ca o permanență a istoriei naționale. Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului a cuprins în vâltoarea sa nu numai ostașii, ci și preoții mobilizați pe front, care au fost adevărați apostoli și modele de urmat. Dacă la început a existat o anumită reticență privind necesitatea preoților în armată, ofițerii și-au dat repede seama de contribuția lor la ridicarea moralului soldaților, care este un element esențial în luptă. Desigur, slujitorii Bisericii au trăit cu aceeași intensitate durerile, înfrângerile și bucuriile victoriei finale, au suferit samavolniciile regimului de ocupație sau au căzut pe front.

În anii Marelui Război, clerul ortodox a fost foarte activ: o parte a însoțit trupele pe front, o altă parte a rămas alături de credincioșii din teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar mulți monahi s-au angajat voluntari în serviciile sanitare ale Armatei Române, îngrijind răniții în spitalele de campanie.

Preoții militari confesori, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au sădit în sufletele  soldaților cuvântul mângâietor și întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie în momentele glorioase sau de deznădejde, sublime sau tragice.

Activitatea religioasă, pastoral-educativă și socială a preoților militari în timpul războiului a fost complexă, relevată de mulțimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale. Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania  și împărtășirea soldaților au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului național. În același  timp, misiunea preoților militari a avut și multe aspecte practice, de educație moral-patriotică, sanitară, de organizare de cercuri culturale, de biblioteci volante, de cursuri de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoții militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în lagăre din Germania, Ungaria și Bulgaria etc.

Atenția clerului militar a fost îndreptată și asupra populației civile. Soldații decedați pe front lăsaseră în urmă familii nevoiașe sau orfani, a căror situație devenea disperată în condițiile războiului. Într-o lume sfâșiată de ură și violență, privirile și speranțele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu și către slujitorii Lui. În satele ocupate de inamic se resimțea lipsa preotului pentru că de multe ori el era și învățător, primar, confesor. El păstra legătura între cei de acasă și cei plecați pe front, era cel care săvârșea Sfânta Liturghie, administra Sfintele Taine prin care se întăreau credința și moralul credincioșilor în războiul sfânt pe care îl ducea neamul românesc. Preoților din zonele ocupate li se interzicea însă să-i pomenească la slujbe pe ierarhul locului, pe Regele Ferdinand, pe Eroii Neamului șamd. Bisericile și mănăstirile erau jefuite de ocupanți, clopotele topite, iar unele mănăstiri, precum Cozia și Lainici, au fost transformate în grajduri sau dormitoare pentru militari, fiind profanat până și mormântul lui Mircea cel Bătrân de la Cozia.

Mitropolitul Pimen Georgescu

De multe ori, în condițiile operațiunilor militare la care luau parte alături de unitățile unde erau atașați sau în retragere, preoții au fost puși în situația de a participa direct la lupte, evitând prin intervenția lor situațiile disperate. Activitatea de pe front a preoților ortodocși a fost exemplară și plină de eroism, fiind unanim apreciată de comandanții Armatei Române. Astfel, Mareșalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General, sublinia că „preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”.

Generalul Ioan Rășcanu, fiu al meleagurilor vasluiene și ministru de război în Guvernul Averescu, în Expunerea de motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susținută la 8 iulie 1921, în ședința Senatului României, a afirmat: „Armata noastră, care a luptat în condițiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă  pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească, în mare parte, își are obârșia  în sentimentele religioase  cu care a fost înzestrat  românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoțit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea  duce la glorie trupele noastre”.

În timpul Marelui Război, peste 250 de preoți ortodocși au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri și deportați. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldații germani, fie în urma bătăilor îndurate în lagăre. Peste 200 de călugări și călugărițe au activat ca infirmieri în spitalele de campanie sau de pe front, unii murind la datorie din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul administrat de inamic, suportând calvarul ocupației și achitându-se de misiunea încredințată, de a se îngriji de soarta răniților și de populația civilă.

În Transivania, peste 150 de preoți ortodocși au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Sopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor, în anul 1919, de către trupele române.

Preoți vasluieni în Primul Război Mondial

Țăranii, învățătorii și preoții vasluieni, la cea dintâi chemare la război, au plecat la luptă pentru Țară, Credință și Neam. Preotul și-a luat la repezeală Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul și Cădelnița, fiind alături de soldatul din tranșee. Era acolo, să-i slujească lui Dumnezeu în prima linie, să îmbărbăteze militarii la luptă. Preoții acordau nu numai asistență religioasă, ci și sprijin financiar. La inițiativa lor, se făceau colecte de bani, se cumpărau alimente și se înființau cantine pentru copiii celor care muriseră  pe front și pentru ajutorarea familiilor nevoiașe, mai ales a celor din Moldova.

La inițiativa Bisericii, a fost numit protopop (supervizor) al preoților din armată iconomul Constantin Nazarie (1865-1926), profesor universitar la Facultatea de Teologie din București. A absolvit Academia de Teologie din Kiev cu sprijinul episcopului de Huși, Melchisedec Ștefănescu. În război, a avut sarcina de a organiza serviciul militar, la inițiativa mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu. În calitate de șef al Serviciului Militar Religios, cu grad de colonel, pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, condus de generalul C. Prezan, a pregătit o broșură  cu zece cuvântări model pentru a însufleți soldații în luptă. Tot atunci, a fost numit ca ajutor al său Vasile Pocitan (1870-1955), profesor de religie și preot la Biserica “Sfinții Voievozi” din București, mai târziu, arhiereu-vicar al Episcopiei Hușilor, cu titlul de Bârlădeanul, și locțiitor de episcop de Huși (1932-1934), sub numele de Veniamin. Amândoi au deținut aceste posturi până la sfârșitul războiului.

De asemenea, preotul Gheorghe Leu, de la Seminarul Central, viitorul episcop Grigorie de Argeș (1936-1940) și Huși (1940-1949), era apreciat de generalul Ion Atanasiu ca fiind “un preot model, un apostol pentru soldați”. Între anii 1916-1918, a fost director al Seminarului Teologic din Ismail, iar în 1924 a devenit arhereu-vicar al Mitropoliei Iașilor, fiind apreciat de oamenii de cultură  din perioada interbelică pentru activitatea neobosită pentru consolidarea României Mari. A văzut lumina zilei la 2 mai 1881, în localitatea Țuțcani, județul Vaslui, și a murit la 1 martie 1949. A fost unul dintre puținii ierarhi ai BOR care au intrat în conflict deschis cu regimul comunist. După moartea sa în condiții obscure (a fost otrăvit, probabil, de noile autorități), Episcopia Hușilor a fost desființată (reactivată în 1996).

Un merit deosebit în Războiul de Întregire i-a revenit mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit în pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și călugărițe din eparhia sa, care au servit apoi în diferite spitale. Tot el a oferit mai multe mănăstiri pentru adăpostirea răniților. A avut dese întâlniri cu Regina Maria în timpul refugiului la Iași, în vederea ajutorării celor care sufereau de foamete, tifos și de frig. A fost, poate, singurul om neimplicat în politică, însă implicat în evenimentele Primului Război Mondial. Un război de pe urma căruia țara noastră a suferit foarte mult. Pe front nu a mers, dar a fost primul care a desemnat preoți pentru însoțirea armatei, a organizat spitale de campanie, a trimis la cursuri de specializare medicală părinți și maici din mănăstirile Moldovei. A scris continuu scrisori de încurajare a armatei și soțiilor de ofițeri rămase văduve și a organizat un orfelinat pentru orfanii războiului. Acestea și multe altele i-au adus apelativul de „Mitropolitul Războiului și Marii Uniri”. A fost ierarh al Moldovei timp de 25 de ani (1909-1934). (Va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

one + 4 =