Răsfoind presa de altădată… (29): Cum au apărut minerii?

Leul „Zimba”, de la Grădina zoologică din Bârlad, mânca în jur de opt kilograme de carne, notaseră ziariștii ieșeni (1967). Pe vremea aceea, leul era leu…

Industria extractivă era una mereu aflată în căutarea celor dornici de muncă pe bani destul de mulți. Minele de cărbune din bazinul de exploatare a Văii Jiului primau la acest capitol, iar nevoia de oameni apărea mereu la rubricile de publicitate ale ziarelor din toată țara, dar, pentru că exista încă de pe atunci conjuncția „dar”, mai ales în cele din Moldova, provincie de-a pururi săracă și lipsită de resurse.

Unele realități ale acelor timpuri mă obligă să fiu OBIECTIV, evident, mai ales că public aceste scurte materiale la un cotidian cu același nume. Aici, este vorba despre locurile de muncă vacante, care erau de-a dreptul excedentare, dar nu chiar în toate domeniile, ci mai ales în cele de exploatare a materiilor prime pentru multitudinea industriilor de atunci.

Industria extractivă era una mereu aflată în căutarea celor dornici de muncă pe bani destul de mulți. Minele de cărbune din bazinul de exploatare a Văii Jiului primau la acest capitol, iar nevoia de oameni apărea mereu la rubricile de publicitate ale ziarelor din toată țara, dar, pentru că exista încă de pe atunci conjuncția „dar”, mai ales în cele din Moldova, provincie de-a pururi săracă și lipsită de resurse.

„Căutăm…”

Aproape număr de număr, „Flacăra Iașului” publica un anunț al Întreprinderii Miniere „Moldova Nouă”, din regiunea Banat, care avea în conținut următoarele: „(…) mineri și muncitori necalificați pentru mină, maiștri și tehnicieni mineri, chimiști și constructori; ingineri minieri, geologi, constructori, electromecanici, topografi și chimiști; economiști și contabili”. Șefii întreprinderii promiteau „salarizare la rețeaua maximă, la care se adaugă și spor”.

Anunț publicitar de angajare la mină (1967)

Cazarea se făcea în căminele angajatorului, iar cele trei mese pe zi erau contra-cost, nicidecum gratuite sau măcar una moca, așa cum avea să fie mai târziu. Din câte știu, amatori erau destui deoarece, la scurt timp de la crearea blestematelor și păguboaselor colhozuri, nu se mai plătea mare lucru la ziua de muncă prestată, iar cei care îndrăzneau să mai ia sapa în spate și să scurme la rădăcina păpușoiului de pe tarlale trebuiau să se mulțumească doar cu normele, un fel de plată fără bani, cu o viitoare promisiune de pensie, cândva, când urma să-i vină sorocul „țăranului muncitor”.

Dacă tot am ajuns în sfera angajărilor, iată ce nevoi îi păliseră în moalele capului pe cei de la Întreprinderea de Gospodărire a Orașului Vaslui (IGOV) taman în ziua de 24 aprilie 1967: „Un electrician autorizat; un merceolog I; un tehnician I (protecția muncii); un șef sector locativ; un dactilograf”. Doritorii se puteau adresa la sediul întreprinderii sau la numărul de telefon 433.

Dezvoltarea rețelei de căi ferate a impus, firește, sporirea numărului salariaților, și nu numai din rândurile muncitorilor. De acest fapt real m-am convins citind anunțul Direcției Regionale CFR Iași, care organiza un „concurs de admitere în școala de impiegați de mișcare”. Candidaților li se cerea să fie „absolvenți ai liceelor, cu sau fără diplomă de bacalaureat”. Vârsta oscila între 18 și 35 de ani. De aici trag concluzia că fostul premier Victor Viorel Ponta a știut „iel” ce face când a permis absolvenților de liceu fără diplomă de bacalaureat să se înscrie la facultăți și alte alea, urmând ca patalamaua să o aducă mintenaș pe parcursul studiilor superioare! Fain, nu?!?

O facilitate grozavă a fost și aceea a re-susținerii examenelor de diplomă ale tovilor care terminaseră „fostele școli tehnice care au funcționat în perioada 1948-1955”. Foarte probabil, toți au promovat și spun asta numai citind două condițiuni: „1) Să lucreze efectiv în specialitatea pentru care s-au pregătit în școala medie tehnică urmată; 2) Să nu fi fost respinși de mai mult de trei ori la susținerea examenului de diplomă”.

Sacul cu informațiuni…

…se deschidea cam de trei ori pe săptămână la rubrica „Agenda”, iar în numărul din care citez amu am găsit două de prin părțile noastre. O știre scurtă, dar emoționantă, fusese aceea numită foarte corect „După 10 ani și-a recăpătat vederea”, în care se povestea pe scurt drama unei femei din Bârlad, Natalia Iordache, domiciliată pe strada Victoriei, numărul 27. Doamna cu pricina avea la vremea aceea 58 de ani, iar zece din ei îi petrecuse în întuneric total fiindcă orbise complet. Sfătuită de cine-știe-cine, sărmana s-a dus la un spital din Iași, mai concret la cel al CFR, unde a fost operată cu succes de doctorii Paul Cernea și Andrei Mărculescu, cărora le-a mulțumit prin intermediul ziarului. Fosta pacientă nu uitase să le pomenească și pe cele care i-au vegheat convalescența, surorile medicale Elisabeta Bulcu, Eugenia Ionescu și Elena Ciubotaru. Nota bene, scrisoarea către ziar o scrisese cu mâna ei!

O a doua informație se referea la un nene din Murgeni, prieten cam la toartă cu băutura. Omul avea la acel timp doi băieți de care nu avea grijă deloc, iar, pe deasupra, nevasta îi era bolnavă și internată în spital. Trist…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

nineteen − five =