Răsfoind presa de altădată (43): Despre politețe

Fruntașa Geta Nichifor, de la Fabrica de confecții din Bârlad (1967)

După ce s-a plâns de lipsa „curățeniei fizice și morale a străzilor urbei”, Neștian a trecut la atac, exact ca în vestita „șarjă de la Prunaru” din Primul Război Mondial, numai călare pe calul vorbirii și înarmat cu sabia-creion și pistolul-notes. Pe balustrada gardului parcului public de pe strada Republicii, a văzut înșirați ca la paradă „tineri, în jur a 20 de ani, cu sau fără chică, ca niște stâlpi arhitecturali rătăciți”. Cum golănia și grobianismul nu au avut niciodată limite de vârstă și perioade istorice de dezvoltare (sau de involuție) a României noastre, autorul remarcase: „Unii dintre ei proferează apropouri și înjurături fine ori de cîte ori trece un grup de fete sau ironii de prost gust cînd vreun bătrîn nu reușește să traverseze în timp optim strada”.

În anii comunismului s-a dat o deosebită importanță mișcării sportive din toate ramurile, o performanță uluitoare producându-se în luna mai a anului 1967, când, în premieră absolută, două echipe românești își disputau trofeul Cupei Campionilor la volei. „Dinamo” și „Rapid” ajunseseră să se războiască în finala acestei competiții după victorii succesive asupra altor echipe europene. Televiziunea Română, unicul canal existent pe atunci, prezenta în direct acest meci memorabil în ziua de 11 mai, la fix ora 17.

Pe lângă această plăcută știre, urma una mai… rece, de prin părțile noastre. Pe numai câteva rânduri, fusese vorba despre trei tovarăși de muncă de la Grupul de șantiere numărul 2 din Bârlad, care „și-au adus aminte în ziua de salariu că le este sete, potolindu-și-o cu cîteva pahare de vin… cam multe”. Cei trei, „Andrei Sauciuc, Ion Buhuș și Ion Ivanciu s-au luat la bătaie”. Urmarea a fost că „Ion Ivanciu s-a trezit la spital” cu câteva cepuri date cu cuțitul, iar ceilalți doi, la miliție! N-ați-o frântă că ți-am dres-o, adicătelea!

Fază din meciul de volei Steaua București – Știința Cluj. La fileu, numărul 2 stelist (Dumitru Rotaru) trage necruțător în terenul advers (1967)

Despre „Politețe și omenie”, cu un fost deținut politic

Cu profesorul Valeriu Neștian din Huși am realizat primul contact în anul 2009, datorită serialului despre Securitate, organul de represiune cel mai crunt pe care l-a avut vreodată România, pe care l-am publicat preț de 12 numere în paginile prestigiosului cotidian „Obiectiv” de Vaslui. De la liberarea sa din pușcăriile comuniste și până în anul 1967, reușise să se reabiliteze în așa fel, încât i s-a permis chiar și să scrie la cotidianul „Flacăra Iașului”. Singura restricție a avut-o asupra materialelor cu caracter strict politic. În zilele noastre, respectatul profesor nu mai există, el pornind, în urmă cu nu mulți ani, pe drumul a cărui întoarcere va fi decisă numai de bunul Dumnezeu, atunci când va binevoi.

În ziua de 11 mai 1967, i-a apărut reportajul-anchetă intitulat exact ca în intertitlul de mai sus. Firește, discuțiile le-a purtat numai cu concetățenii săi, primul la rând fiind inginerul Constantin Leon, de la IGO Huși, care, la întrebarea „Sînteți pentru politețe?”, a răspuns mintenaș ăstfeliu: „Desigur că da. Nici n-am putea concepe astăzi o comunitate umană fără acest atribut de preț al omului”. Profesorul Mihai Balan, de la Liceul „Cuza Vodă”, a spus că „Politețea este expresia activă și creatoare în tot ceea ce întreprindem, în omenescul din noi”, iar casnica Valeria Bergnes, domiciliată pe strada Toma Anton, nr. 7, a punctat: „Politețea tradițională a românilor constă în omenia lor”, adăugând că „din acest punct de vedere, omul poate fi, deopotrivă, om și neom”. Factorul poștal Ilie Dacu, un cutreierător neobosit al cartierelor Hușilor, a declarat: „Strada oferă un spectacol permanent de definire a oamenilor (…)”.

Mai departe, se pare că materialul publicistic a fost realizat cu sprijinul nemijlocit al milițienilor deoarece nu cred că „lighioanele” pe care le-a găsit prin oraș i-ar fi dat de bunăvoie informațiile din cuprinsul restului de reportaj. După ce s-a plâns de lipsa „curățeniei fizice și morale a străzilor urbei”, Neștian a trecut la atac, exact ca în vestita „șarjă de la Prunaru” din Primul Război Mondial, numai călare pe calul vorbirii și înarmat cu sabia-creion și pistolul-notes. Pe balustrada gardului parcului public de pe strada Republicii, a văzut înșirați ca la paradă „tineri, în jur a 20 de ani, cu sau fără chică, ca niște stâlpi arhitecturali rătăciți”. Cum golănia și grobianismul nu au avut niciodată limite de vârstă și perioade istorice de dezvoltare (sau de involuție) a României noastre, autorul remarcase: „Unii dintre ei proferează apropouri și înjurături fine ori de cîte ori trece un grup de fete sau ironii de prost gust cînd vreun bătrîn nu reușește să traverseze în timp optim strada”, așa cum unii ar spune astăzi: „Ce ai, moșnege, te-au lăsat boașele în pană?! Nu mai ai deloc sânge în ele?!?”.

Șmecherașii din vremea aceea, dacă între timp nu vor fi devenit oameni la locul lor, aveau și nume complete: „Ț. Aurel, lucrător la SMTF Iași, coloana Huși; R. Ioan, ospătar; P. Anton, tîmplar la IEH; C. Vasile, din comuna Averești”. Un altul, căruia Neștian nu i-a dat decât inițialele, C.V., s-a luat după o fetișcană liniștită, dar i s-a înfundat, fiind luat la refec de patrula care-l însoțea pe reporter. În afară de amendă, individul trebuia să se prezinte a doua zi la Miliție cu părul tuns scurt, nu a la Beatles, cum îl avusese până atunci.

Având în vedere importanța acestui material semnat de profesorul Valeriu C. Neștian, voi reveni și mâine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 × five =