Școala vasluiană în primul deceniu după Marea Unire (I): „Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara” – Spiru Haret.

Școala, armata și biserica au avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței, a identității și unității culturale a neamului românesc. În anul Centenarului Marii Uniri, se cuvine să evidențiem transformările din domeniul  învățământului, în general, al celui vasluian, în special, în primii ani de după acest moment cardinal din istoria națională.

Cu 1918, țara noastră intra într-o nouă fază a dezvoltării, înregistrându-se o și o înflorire culturală remarcabilă, care a pus în valoare rosturile unui neam conștient de originea și menirea sa. Noua Românie, făurită prin reunirea provinciilor, a însemnat în același timp reformarea societății, lărgirea cadrului democratic. Înlăturarea barierelor politico-naționale a permis accesul larg la valorile culturii românești, permițând contribuția neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor. Numeroase personalități au elaborat opere originale de mare însemnătate, în diferite domenii ale științei, tehnicii și culturii, în „mișcarea de idei” din anii interbelici, contribuind la integrarea mai activă a spiritului românesc în cultura europeană și universală. Se răspundea unui deziderat înțeles și formulat ca atare în acea perioadă, „mai ales acum, după integrarea politică, toate națiunile încearcă să vadă ce vrem să fim și ce loc voim să ocupăm în istoria lumii” – după cum sublinia Simion Mehedinți la încheierea discursului de recepție de la Academia Română, susținut la 6 iunie 1920.

Dezvoltarea învățământului sub aspect calitativ a răspuns unor necesități izvorâte din consecințele naționale și, în același timp, din noile aspirații ale păturilor de jos. „La reluarea vieții publice după război – remarca un om al școlii, Constantin Kirițescu – România crescuse nu numai în întindere prin încorporarea celor trei provincii surori, ea crescuse și în adâncime. Marile reforme agrare și politice au zguduit organismul nostru social și au chemat la viața publică masele adânci ale populației (…)”. Apariția pe scena vieții publice a maselor țărănești s-a manifestat printr-o sete de școală necunoscută până atunci, și nu numai de învățătură elementară, necesară țăranului pentru a se descurca în nevoile vieții cotidiene, pe care o dădea școala primară, dar se impunea și o cultură superioară, care deschidea drumul spre rolurile de conducere. „Noi vrem pământ!” fusese tragicul lait-motiv al țăranilor înainte de război. După 1918, țărănimea, înstărită prin reforma agrară din 1921, striga „Dați-ne școală!”, iar această revendicare nu era un capriciu, o modă. Instinctiv, țăranul a priceput că participarea lui la viața de stat, hărăzită prin reforme, nu poate să devină realitate decât prin școală. La această formidabilă presiune de jos în sus s-a asociat o puternică și conștientă acțiune corespunzătoare pornită „de sus în jos”.

Învățământul de toate gradele a cunoscut o dezvoltare fără precedent pe întreg cuprinsul țării, constituind o componentă importantă a întregii vieți culturale și a continuării procesului de modernizare a societății românești. În pofida menținerii unor dificultăți materiale, un număr mai mare de copii din toate provinciile românești, inclusiv din rândul minorităților, au putut urma diferite forme de învățământ. La aceasta a contribuit și spiritul în care s-a realizat Marea Unire (lipsa șovinismului și tendințelor de răzbunare), concretizat în legislația referitoare la învățământul de toate gradele și profilurile. Legea pentru învățământul primar al statului și învățământul normal primar din 1924 a dat școlii primare o organizare unitară și, totodată, a consfințit dreptul minorităților de a studia în limbile lor materne. Au urmat alte legi referitoare la învățământul liceal, industrial, profesional, la învățământul pentru adulți, la învățământul universitar etc.

Numărul școlilor a crescut datorită frecventării cursurilor de tot mai mulți copii. Nu s-a urmărit însă realizarea unor obiective competitive în sine, ci s-a pus accentul pe realizarea unui învățământ de calitate, în special în învățământul secundar și universitar. S-a vorbit mult despre moștenirea grea a analfabetismului din țara noastră. Într-adevăr, deși învățământul primar era obligatoriu, deși s-au organizat și școli pentru adulți, rezultatele în direcția lichidării analfabetismului au fost slabe, atât din motive materiale, cât și din cauza unei anumite mentalități.

Este necesar, însă, să combatem aprecierile care s-au făcut în legătură cu înapoierea, „întunericul” în care a fost ținut poporul român de către cercurile conducătoare din perioada interbelică. Nu s-a făcut tot ce era posibil, nu întotdeauna elementul românesc de la sate a fost sprijinit în măsură suficientă de stat, adesea, lucrurile au fost lăsate să meargă de la sine, chiar dacă numeroși învățători, profesori, înalți funcționari din ministerul de resort au depus eforturi remarcabile. S-au realizat progrese notabile, deși inegale la diferite niveluri. Ar fi însă greșit, dacă nu chiar grav să vorbim de analfabetism în general, fără să precizăm natura analfabetismului din țara noastră în raport cu același fenomen din alte zone ale lumii, mai mult sau mai puțin dezvoltate.

Este suficient să amintim aici valoarea culturii și civilizației populare românești pentru a înțelege că știința și neștiința de carte nu trebuie luate separat și judecate în sine. Această cultură, cu o viață spirituală bogată, cu tradiții adânci, diferențiază poporul român de alte popoare sau populații mai mult sau mai puțin analfabete din zone mai apropiate sau mai îndepărtate ale lumii.

Mai trebuie spus că numărul învățătorilor din țară  a crescut de la 13.600 în anul școlar 1918-1919 la aproape 48.000 în anii 1937-1938. Numărul școlilor secundare teoretice și tehnice a crescut de la 186 la 825, ca urmare, în primul rând, a necesităților dezvoltării industriale, bancare, a nevoilor administrației etc.

Mari greutăți

Învățământul superior a înregistrat și el progrese însemnate în raport cu cerințele sporite economico-administrative și cu noua etapă de dezvoltare a științei și culturii. Pe lângă universitățile din București și Iași, s-a integrat în viața culturală a statului român Universitatea din Cernăuți și s-a întemeiat noua Universitate românească de la Cluj, numită, din 1927, “Regele Ferdinand I”. S-au înființat treptat numeroase școli politehnice, academii comerciale, de arhitectură și s-a dezvoltat învățământul artistic. Statul și unele persoane particulare au ajutat material învățământul, au încurajat elevii și studenții merituoși, chiar dacă o serie de probleme privind cazarea în cămine și masa la cantine nu și-au găsit o rezolvare adecvată.

În primii ani de după Marea Unire, s-au depus eforturi deosebite pentru înlăturarea urmărilor războiului, pentru reluarea în condiții normale a procesului de învățământ. Cursurile s-au desfășurat la Vaslui cu greutăți, într-un local închiriat inițial în clădirea fostei cooperative „Prevederea”, iar ulterior, în casele Seriany. În octombrie 1918, a fost convocată conferința profesorilor „pentru a examina situațiunea în care se găsește școala și condițiunile particulare în care ea funcționa”. S-au discutat probleme privind lipsa manualelor, scumpirea lor, repartiția sarcinilor didactice și numirea diriginților de către directorul școlii.

În Expunerea asupra situației județului Vaslui din 1923, a prefectului Gh. Rășcanu, erau menționate 181 de școli primare și rurale, precum și o școală de fete la Zăpodeni. În comuna urbană Vaslui erau două școli primare de băieți, cu 14 posturi, alte două pentru fete, cu 12 posturi, „două grădini de copii” care aveau câte un post, iar în cadrul învățământului secundar funcționau un gimnaziu, o școală normală, o școală profesională și o alta particulară, înființată de Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, cunoscută sub numele de Liceul Ortodox de Fete și întemeiată în 1919. Exista și o școală de meserii, în total fiind 11 unități de învățământ în acei ani, ceea ce însemna destul de mult raportat la mărimea localității.

Se menționau și școlile de adulți, care aveau un număr de 205 elevi. Se prezentau și unele date ce reflectau slaba preocupare pentru cuprinderea elevilor în școli. „Astfel, din 22.164 recenzați de vârstă școlară erau înscriși în tot județul doar 15.744 (7.291 rămânând în afara școlii), iar în orașul Vaslui, din 2.096 recenzați, erau înscriși în școli 1.225, nefrecventând școala 422 băieți și 449 fete. Au fost situații când școlile se deschideau mai târziu sau își întrerupeau cursurile  din cauza  frecvenței reduse”. (va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

one × two =