Școala vasluiană în primul deceniu după Marea Unire (III)

„Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara” – Spiru Haret.

O altă unitate hușeană înființată în 1919 ca școală particulară a fost Liceul de fete „Elena Doamna” (Liceul ”M. Kogălniceanu”), care funcționa temporar în casa lui Iorgu Berea, transformată, după al doilea război mondial, în Spitalul de copii. În 1922 a fost construită o clădire nouă, cu 15 încăperi, dintre care șapte săli de clasă, iar în anul următor, a devenit liceu de stat. După 1948, a funcționat ca „școală medie” până în 1964, cînd s-a unit cu Liceul „Cuza Vodă”. În 1919 ia ființă școala Normală de Băieți, odată cu seminarul, reînființat, la 17 iulie, de episcopul Nicodim Munteanu, viitorul patriarh al României. Totodată, funcționează în continuare Liceul agricol, avându-l ca director, timp de 19 ani, pe inginerul Constantin Hogaș. În timpul său, s-a construit un nou local și s-a dat în folosință o cramă cu o vinotecă modernă pentru acea vreme.

O statistică realizată în 1935 de profesorul Petrea Ghenghea, directorul Școlii de băieți nr. 3, arăta că la Huși existau trei școli primare de băieți, două școli de fete, două școli mixte, două grădinițe de copii, liceul de băieți, un liceu de fete, o școală comercială inferioară, o școală profesională de gradul I, o școală inferioară de arte și meserii – „Ioan Corivan”, o școală de viticultură și o școală de cântăreți. Alte surse mai menționează clase de școală normală la Liceul „Mihail Kogălniceanu” și o școală normală de băieți, înființată în 1919.

Activitățile didactice în orașul dintre vii beneficiau de o bună organizare teritorială, urbea fiind împărțită în cinci circumscripții școlare. Ce-i drept, atunci orașul era reședință de județ, având deci revizorat școlar, echivalentul inspectoratului școlar județean de azi.

La nivel înalt

În anii interbelici, s-au succedat la conducerea Ministerului Educației Naționale personalități de seamă din învățământul superior, îndeosebi din rândul partidelor  istorice,  PNL și PNȚ, care au dus mai departe principiile reformei începute de Spiru Haret, precum: Consatantin Angelescu (1920-1928), Ion Petrovici, Nicolae Costăchescu (1930), Dimitrie Gusti (1933), Petre Andrei ș.a. În minister a funcționat ca inspector general și Vasile Tănase, originar din comuna Delești, județul Vaslui.

Ministrul Constantin Angelescu a continuat spiritul haretian și a vizitat de mai multe ori județele Vaslui, Tutova și Fălciu, participând la inaugurarea unor construcții școlare sau la diferite congrese. Era însoțit de inspectorii generali Vasile Pârvan și Constantin Holban, ambii absolvenți al Liceului „Codreanu” din Bârlad.

După 1918, s-au reorganizat inspectoratele pe ținuturi. Cele regionale și revizoratele județelor Tutova și Fălciu țineau de Inspectoratul Școlar al Ținutului Dunărea de Jos – Galați, iar Revizoratul Școlar Județean Vaslui aparținea de Inspectoratul Școlar al Ținutului Prut – Iași și de Inspectoratul Regional Iași. În fruntea Inspectoratului Școlar Teritorial Iași s-au aflat profesori secundari renumiți, ajunși, ulterior, cadre universitare: inspectorii generali N.I. Popa (1923), P. Marinescu (1927), Alexandru Bălănescu (1929), Vasile Tănase (1933), I. Andreiescu (1942), Constantin Bahrim (Murgeni), Dumitru Furtună și N. Negru (1938), Mihai Negură (din Vaslui) etc. Acesta din urmă  va ajunge senator și ministru al cooperației.

Revizoratul Școlar al Ținutului Dunărea de Jos – Galați a fost condus în perioada interbelică de Gheorghe Caraman, Theodor Radu, Grigore Năforniță și de un eminent profesor de la Liceul „Cuza Vodă” Huși, Constantin Asiminei.

Dintre revizorii de la Revizoratul Școlar Vaslui îi amintim pe Ilie Rășcanu (1920), Gh. Rășcanu (1922), C. Vasilache (1921-1931), Gh. Crețu și Gh. Ungureanu (1934-1935), Emanoil Trifan (1935), plus subrevizorii V. Lipșa și Gh. Avramescu (1934-1935).

Revizoratul Școlar al Județului Fălciu aparținea de Revizoratul Școlar al Ținutului Dunărea de Jos – Galați. Dintre revizorii cu o activitate îndelungată îi menționăm pe Ion Murgulescu, Marin Benghiu, Octav Agapi, C. Andriescu.

Vremuri grele

În ceea ce privește învățământul particular, la 10 martie 1926, a fost emis Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii pentru acest tip de învățământ. Funcționarea școlilor particulare era condiționată de existența a cel puțin 10 elevi pentru fiecare clasă și a minimum 20 de elevi pentru o școală, în cazul învățământului primar. Fiecare an școlar se finaliza cu un examen desfășurat în prezența corpului didactic. Conform unei situații înaintate Revizoratului Școlar, în anul 1926, 41 de elevi din orașul Vaslui au solicitat susținerea examenului particular pentru diferite clase.

După Marea Unire, școlile din fostele județe Tutova, Fălciu și Vaslui au cunoscut un reviriment: se înființează noi unități de învățământ și se consolidează școlile existente la acea vreme, se generalizează învățământul de șapte clase, crește ponderea școlilor profesionale și de meserii. După primul război mondial, apar două mari licee: la Huși, ”Cuza Vodă”, iar la Vaslui, „Mihail Kogălniceanu”. Totodată, se înființează licee de fete în orașele reședință de județ, în timp ce liceele industriale își începeau acum activitatea.

În primii ani după Marea Unire, deși era în vigoare Legea Spiru Haret, care prevedea „egalitatea instrucțiunii și educației”, rețeaua școlară nu a cuprins toate satele și comunele din fostele județe vasluiene. Urmările primului război mondial își arătau astfel rănile în învățământul din mediul rural. Unii elevi, îndeosebi orfanii de război, nu frecventau cursurile și nu erau supuși niciunui control în această privință. Era de datoria învățătorilor să solicite comitetelor comunale ale societății „Ocrotirea orfanilor” ca aceștia să fie cuprinși la școală și supravegheați. Învățătorii se ocupau și de distribuirea alimentelor, conform cartelelor de autorizații.

Era o perioadă grea, când învățătorii erau nevoiți să-i ajute pe consilierii agricoli și pe agronomii regionali la executarea muncilor câmpului de către țărani. Ei trebuiau să se implice și în rezolvarea situației proprietăților funciare, problemă care măcina la acea vreme satele României.

Adresa Ministerului Cultelor nr. 1023/1918 aducea la cunoștința învățătorilor mărețul act al Unirii Basarabiei cu țara mamă în neuitata zi de 27 martie 1918. Era nevoie de fixarea unei zile pentru ca apostolii „să tălmăcească elevilor, în cuvinte bine alese, acest act de mare însemnătate națională”. Energicul revizor școlar George Tutoveanu, numit, la 1 mai 1918, la Inspectoratul Școlar Județean Tutova, invita învățătorii bărbați, titulari sau suplinitori, localnici și refugiați, din localitățile Dragomirești, Avrămești, Corodești, Florești, Micești, Gherghești, Mânzați, Lălești, Lunca, Șendrești, Fătăciuni și Ibănești, în comuna Puiești, unde „aveau de discutat chestiuni de organizare școlară locală”. Era nevoie de implicarea învățătorilor în refacerea țării după război și în efectuarea unui recensământ al populației școlare. Revizorul școlar era purtătorul de cuvânt al Ministerului Instrucțiunii și Cultelor: „Țara întreagă se zbate în suferințe fără seamăn: multe gospodării sunt ruinate, unele sate au fost măcinate  de boli, mai peste tot lipsesc vitele și chiar uneltele, iar starea învățământului e cât se poate de întristătoare. Din cei 840.000 de copii de vârstă școlară, abia 30.000 isprăvesc clasele primare. Ceilalți urmează doar o clasă ori două, iar 300.000 nici nu calcă pragul școlii. Ne arată toată lumea cu degetul (…) altă scăpare nu-i decât să începem o MUNCĂ NOUĂ, iar îndemnul trebuie să vină de la școală și biserică”.

La sfârșitul anului școlar 1917-1918, examenele de absolvire se țineau după legislația din anul precedent. Elevii școlilor Puiești, Gâlțești, Ruși, Strâmba și Bărtăluși fuseseră arondați Centrului de evaluare Puiești, în ziua de 10 iunie. Președintele comisiei era învățătorul diriginte Gheorghe Năstăsescu. Elevii din Lălești și Călimănești, împreună cu cei din Avrămești erau repartizați la centrul de examen de la Școala Mărășești, sub președinția învățătorului Gh. Mihalache. Învățătorii elevilor absolvenți trebuiau să aibă cu ei: matricola, catalogul, caietele de lucrări lunare, hărțile pentru teze și cerneală roșie pentru trecut notele. La sfârșitul examenului, conform Ordinului Ministerului nr. 27118/1917, toți diriginții școlilor rurale aveau obligația de a colecta și păstra cărțile de la elevi și absolvenți spre a le folosi în anul școlar viitor. Utilizarea acestor cărți era aprobată la 1 septembrie 1918, prin Ordinul Revizoratului nr. 1654.

Noutățile

Odată cu începerea anului școlar 1918-1919 se introducea sistemul claselor în locul diviziei din școala rurală. De asemenea, învățătorii din Revizoratul Tutova au fost anunțați că, de la 1 aprilie 1918, „ne vom conduce după calendarul gregorian. Ziua de 1 aprilie va purta data de 14 aprilie. Biserica va rămâne, deocamdată, a se conduce după calendarul iulian”.

Erau modificări și la nivel administrativ. Județul Tutova era împărțit în trei circumscripții școlare, după numărul revizorilor: Circumscripția 1, la centru (Bârlad), Circumscripția 2, la nord, și Circumscripția 3, la sud. Școlile Puiești târg, Puiești sat, Rotari, Strâmba, Lălești, Călimănești, Cristești, Bărtăluși, Gâlțești, Ruși, Fântânele făceau parte din Circumscripția 2 și „erau puse sub controlul domnului revizor școlar clasa a II-a I.C. Antonovici”.

Ministerul Intrucțiunii și Cultelor a emis Decretul Lege nr. 3138/1919, cu privire la organizarea comitetelor școlare, care aveau menirea de a strânge fondurile de carte și a pune în funcțiune școlile. Învățătorul era definit ca „sufletul care trebuie să stăruie mult și mai energic pentru aducerea la îndeplinire a legii învățământului”. Ministrul din acea vreme, dr. Angelescu, menționa că din comitet făceau parte primarul, preotul, fruntași ai satului și învățătorul. Sarcina principală era strângerea de fonduri pentru „satisfacerea nevoilor urgente ale școalei” odată cu începerea noului an școlar. Până atunci, comitetul avea datoria de a organiza serbări și colecte, trebuind să facă apel la proprietarii și oamenii de seamă din comună ca să ajute pe cât posibil școala, întrucât era nevoie urgentă de reparare a localurilor, de combustibil pentru încălzirea instituțiilor de învățământ.

În acele vremuri, învățătorul român a dovedit că munca sa era  închinată poporului, fiind un exemplu de dăruire și devotament pentru țăranii împroprietăriți prin reforma agrară din 1921. Revizorul școlar  I.V. Balmuș îndemna învățătorii să facă „Începutul cel bun și să înceapă cu lucrarea grădinilor școlare și a celor proprii, povățuind sătenii în mijlocul cărora trăiau să respecte autoritățile și să nu se atingă de bunurile altora. Țărănimea trebuia să știe că nu a fost făcută proprietară pentru a-i satisface o ambiție, ci i s-a înlesnit să-și arate puterea de muncă. Orice petic de pământ nelucrat era o dovadă împotriva împroprietăririi”.

Nu toți învățătorii aveau mijloacele financiare necesare pentru a lucra pământul și erau nevoiți să-l arendeze prin licitație publică. Aceasta se făcea în prezența Subrevizoratului școlar și se aproba în Comitetul Școlar Județean. Arenda se plătea înainte de ridicarea recoltei. În caz de neplată, Comitetul Școlar avea dreptul să vândă recolta, să rețină arenda și să dea arendașului restul din suma obținută.

Pentru punerea în aplicare a Decretului Lege 1407/1920, cu privire la exproprierea pentru „cauză de utilitate națională și împroprietărirea individuală a cultivatorilor de pământ”, învățătorii îndemnau sătenii să cumpere bonuri de împroprietărire pentru plata loturilor care se vor da în virtutea Decretului Lege, până la suma de 3.000 de lei.

După reforma agrară din 1921, situația funciară și materială a multor familii din comune s-a îmbunătățit. A crescut interesul pentru învățătură și au apărut fiii de țărani absolvenți a patru clase care urmau școli secundare de meserii sau chiar facultăți. (va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 + 17 =