Școala vasluiană în primul deceniu după Marea Unire (IV)

„Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara” – Spiru Haret.

Prin Legea Învățământului din 1924, durata școlii primare se prelungea la șapte ani, respectiv clasele I-IV, curs inferior, și V-VII, curs superior sau supra-primar. Ministerul recomanda ca toate școlile primare care funcționau cu învățători plătiți de stat să-și pună firmă cu „școala primară de stat”.

La 1 noiembrie se înființau școlile de adulți, cu un curs obligatoriu, conform noii legi. Învățătorii trebuiau să ia măsuri de urgență pentru funcționarea acestora. Cursurile urmau să se țină de trei ori pe săptămână, câte două ore, seara. Școala de adulți cuprindea două secțiuni:

  1. Secțiunea analfabeților;
  2. Secțiunea celor care au cursul primar neisprăvit.

În acei ani, erau la modă numeroase acte de caritate în școli. Revizoratul Tutova solicita periodic fonduri de la diferite unități de învățământ care o duceau mai bine pentru cele mai sărmane. De pildă, Școala normală din Predeal a cumpărat un număr însemnat de cărămizi de la școlile Puiești, Lălești, Cristești, Călimănești și Fântânele.

În 1926, aveau loc primele alegeri comunale din România întregită, iar învățătorii de la sate au avut un rol determinant. Au avut loc și mici altercații între săteni și învățătorii dornici de a convinge cât mai mulți votanți să vină la urne.

La conferințe, cadrele didactice dezbăteau aspecte referitoare la structura anului școlar, notarea elevilor, stabilirea calificativelor „asupra purtării, caracterului sau aptitudinilor elevilor” șamd, cu preocuparea constantă de a menține exigența necesară unui proces instructiv-educativ de calitate. Se considera că o anumită indulgență manifestată în anii războiului putea aduce deservicii învățământului.

Cadrele didactice s-au străduit să fie la înălțimea misiunii educative încredințate. Aceste constatări ies în evidență din procesele verbale și notele de control de la diferite inspecții. Ele reflectau preocuparea competentă pentru problemele de fond ale învățământului românesc.

Dincolo de inerentele schimbări de cadre, era evidentă o anumită continuitate, mulți profesori desfășurând în cadrul unei școli întreaga sau aproape toată cariera didactică. În acei ani, aveau un număr redus de ore la catedră (10-12) și puteau să se pregătească pentru lecții.

O circulară a Ministerului Instrucțiunii din primii ani după Marea Unire arăta că „datoria școlii nu este numai de a da tinerilor învățătură, ci și de a face educație, adică să-i obișnuiască cu bune deprinderi și să le formeze un suflet curat”. Se interzicea elevilor să se plimbe sau să staționeze în grupuri pe străzi, să frecventeze localurile de spectacole, petreceri sau distracții care pot dăuna educației (teatrele cu „piese frivole” și imorale, teatrele de varietăți, cabareturile, berăriile, cafenelele, cârciumile, localurile cu jocuri de noroc, cluburile, sălile unde se țin întruniri sau conferințe politice etc.”). Fumatul, atât în școală, cât și în afara ei, era interzis, fiind considerat o gravă infracțiune școlară. Regulamentul școlilor secundare, prin art. 174, obliga elevii „să fie îmbrăcați simplu și curat”, „să poarte uniforma fără excepție și în tot locul, să poarte pe mâna stângă un ecuson cu numărul matricol, să se tundă cu mașina  nr. 1”.

Democratizarea învățământului

Noul cadru social-politic a deschis largi perspective vieții culturale și spirituale a țării. Învățământul de toate gradele a cunoscut o dezvoltare fără precedent în întreaga țară. În pofida menținerii unor greutăți materiale, un număr tot mai mare de copii au putut urma diferite forme de învățământ.

La conferința profesorală de la începutul anului școlar 1925-1926, cadrele didactice s-au întrunit „pentru a se consfătui asupra măsurilor prin care să realizăm un însemnat progres în câștigarea cunoștințelor de către elevi, cerute de programe”, în vederea „unei educațiuni care să fie în concordanță cu valorile culturale pe care tindem a le împărtăși școlarilor noștri”.

Printre „legile noi de unificare” elaborate între anii 1922-1926, de o mare însemnătate era Legea pentru învățământul primar al statului și al învățământului normal primar, din 26 iulie 1924. Reprezenta un moment de referință dintr-o acțiune amplă de dezvoltare și modernizare a școlilor de toate gradele, în care statul român s-a angajat cu multă hotărâre și cu o contribuție materială substanțială. Se impunea, pe de o parte, reforma învățământului potrivit cerințelor moderne, iar, pe de altă parte, unificarea învățământului primar trebuia se substituie celor patru tipuri de organizare școlară existente la cea vreme. Astfel, se stipula că „școala trebuie să provoace pretutindeni o primenire a sufletelor, să trezească conștiința națională la cultura și viața românească. Numai luminând și întărind cunoștința națională vom putea spori puterile de viață și de rezistență ale neamului la toate asalturile din afară și dinăuntru în noile granițe ale Regatului”.

Votul universal și împroprietărirea sătenilor au impus „democratizarea învățământului, adică răspândirea cât mai largă a culturii în straturile adânci ale poporului”. Școala era cel dintâi factor menit să formeze conștiința cetățenească necesară exercitării drepturilor politice în „interesul țării, și pentru binele obștesc”, iar împroprietărirea „cerea ca școala să formeze din copiii de plugari oameni luminați, spirite deschise, accesibile la progres, capabile să înțeleagă rostul lucrărilor pe care le impunea cultura sistematică a pământului și întrebuințarea uneltelor agricole perfecționate spre a spori rodirea solului. Democrația dă putință oricui, fără deosebire de credințe religioase, de stare economică sau socială, să se înalțe până acolo unde munca și puterile sale îi permit, căci numai astfel se poate stabili ierarhia meritului. Dar, pentru ca fiecare să se poată înălța, trebuie ca oricine să aibă libertatea și posibilitatea de a căpăta învățământul cel mai larg pe care țara îl poate da. Numai procedând astfel, țara pune în evidență și poate folosi toate valorile pe care le posedă”.

Învățământul primar era declarat ”unitar pe tot cuprinsul țării, obligatoriu și gratuit”. În școlile statului, învățământul primar se preda în limba română, iar „în comunele cu o altă limbă decât limba română, Ministerul Instrucțiunii Publice va înființa școli primare cu limba de predare a populației respective, în aceeași proporție ca în comunele românești”. În aceste școli, studiul limbii române era însă obligatoriu, în numărul orelor stabilit prin regulament. Legea conținea prevederi referitoare la aplicarea obligativității învățământului primar (inclusiv la amenzile pentru absențe nemotivate, care puteau fi transformate în închisoare), la înființarea și funcționarea școlilor primare, la recensământul populației școlare, la personalul didactic (condițiile de numire, titularizare, distincții și recompense, pedepse, mijloace de perfecționare, salarii etc.).

Întreținerea învățământului primar era în sarcina comunelor, statul contribuind doar cu plata personalului didactic. Comunele aveau sarcina de a construi, repara și întreține localul de școală și locuința directorului, înzestrau școala cu material didactic, se îngrijeau de curățenie, de încălzitul și iluminatul localului școlii, plăteau oamenii de serviciu ș.a. Erau precizate atribuțiile comitetului școlar comunal, precum și ale celui județean.

Legea prevedea înființarea ”bibliotecilor școlare cu cărți instructive și morale, cu scopul de a cultiva la copii gustul de citit și a li se îmbogăți mintea de cunoștințele folositoare”. Pe lângă bibliotecile școlare funcționau și bibliotecile populare, ”cu scopul de a răspândi în popor cunoștințe folositoare”.  Ambele biblioteci erau  înzestrate cu multe cărți alese din lista întocmită de Comisia bibliotecilor de pe lângă Ministerul Instrucțiunii, pentru alte cărți cerându-se aprobarea revizoratului școlar. Pe lângă școlile normale, urmau a se înființa biblioteci pedagogice, „înzestrate cu cărți de literatură, istorie, geografie, științe, pedagogice și didactice, spre a fi utilizate de membrii corpului didactic pentru cultura generală și profesională”.

Școlile normale și particulare

Titlul al II-lea al Legii se referea la învățământul normal – primar, prevăzându-se că „școlile normale sunt așezăminte de stat a căror menire era de a forma corpul didactic al școalelor de copii mici și al școalelor primare. Ele vor avea aceeași organizare în toată țara”. Pe lângă fiecare școală normală funcționa o școală de aplicație, care trebuia să dispună de o bucată de pământ îndestulătoare lucrărilor practice din agricultură, horticultură, pomicultură și silvicultură, precum și de ateliere pentru activități practice. Școlile normale aveau internate, elevii putând fi bursieri, semibursieri și solvenți. Toți elevii se angajau să servească minimum zece ani în învățământ, absolvenții care nu intrau în învățământ și învățătorii care-l părăseau înainte de expirarea acestui termen „vor fi dați în urmărire, ei sau reprezentanții lor legali, fiind obligați să restituie statului cheltuielile făcute cu întreținerea și instrucțiunea lor în școlile normale”.

Legea pentru învățământul primar al statului din 26 iulie 1924 cuprindea și școlile particulare. S-a adoptat în acest sens Legea asupra învățământului particular, promulgată la 22 decembrie 1925. „Învățământul și educația elevilor – se stipula în art. 1 – se pot face în afară de școlile statului și în școli particulare (ale confesiunilor, ale comunităților, ale particularilor) sau în familie”. Școala particulară se putea înființa numai pe baza unei autorizații date de Ministrul Instrucțiunii și funcționa sub supravegherea și controlul acestuia. Puteau fi școli particulare, școli de copii mici, școli primare, școli de grad secundar cu învățământ teoretic sau practic. Conform articolului 8, „nu se pot înființa pe cale particulară școli normale și superioare cu grad universitar”.

La 8 martie 1925, a intrat în vigoare Legea pentru modificarea legii asupra învățământului secundar și superior, care se referea la modul de promovare a unor clase și trepte, la reintroducerea examenului de bacalaureat și la echivalarea diplomelor și certificatelor obținute în străinătate.

La 15 mai 1928, a fost promulgată Legea pentru organizarea învățământului secundar. Ea  prevedea un liceu cu șapte clase și două cicluri, renunțându-se la clasa a VIII-a. Această reducere, criticată în epocă, s-a făcut, cum va recunoaște mai târziu însuși ministrul C. Angelescu, din motive financiare. Legiuitorul își propunea să realizeze „liceul unitar”, în care cele trei secții ale clasei a VIII-a (clasică, reală și modernă) au dispărut, fiind înlocuite printr-un „învățământ unic pentru toți elevii, rămânând ca specializarea să se facă în universitate sau în școlile superioare actuale”. S-a considerat că alegerea timpurie a specializării (la terminarea gimnaziului de trei clase) ar fi o greșeală și că această specializare s-ar face în dauna culturii generale. Aceste argumente nu vor rezista multă vreme, revenindu-se la liceul de opt clase, cu secțiile literară și științifică. Legea a urmărit să consolideze învățământul gimnazial, să ridice școala secundară practică la nivelul școlii secundare teoretice, să stabilească o legătură cât mai strânsă între diferitele grade și ramuri de învățământ, să elimine deosebirile între școlile secundare de băieți și cele de fete, să reducă numărul elevilor dintr-o clasă, să restabilească prestigiul bacului reintrodus în 1925 etc.

Dincolo de unele prevederi mai greu de acceptat și de aplicat în condițiile de atunci, legea s-a înscris în amplul efort de modernizare, care a continuat după depășirea dificultăților generate de criza economică în anii 1929-1933. Măsurile adoptate de statul român între anii 1918-1928 au condus la unificarea în plan național a sistemului de învățământ și au contribuit substanțial la dezvoltarea rețelei de școli pe întreg cuprinsul României. (va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

12 + 18 =