5 Iunie – zi festivă în învățământ: Omagiu învățătorului

„Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm” – Victor Hugo.

Astăzi, 5 iunie, în anul Centenarului Marii Uniri, sărbătorim Ziua Învățătorului, a omului care se jertfește pe altarul catedrei, al luminării neamului. Să nu uităm că, în timpul Primului Război Mondial, mulți învățători au fost ofițeri și au luptat pentru apărarea gliei străbune, fiind în primele rânduri pentru desăvârșirea idealului național.

Ziua Învățătorului este cea mai veche sărbătoare laică. În iunie 1927, Tribunalul Ilfov a autentificat Statutul Asociației Generale a Învățătorilor din România, prin care se oficializa manifestarea solidarității între cadrele didactice.

În această zi specială, recunoștința tuturor se îndreaptă spre educator, învățător, profesor din cadrul fiecărei unități de învățământ. Este acea zi deosebită  în care toate energiile pozitive le luminează și le călăuzesc calea, oferindu-le putere, tact, răbdare și perseverență, sensibilitate și flexibilitate, dragoste și adevăr, energie și curaj. Marele poet Mihai Eminescu, atunci când era revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, în anii 1875-1876, sublinia în rapoartele sale către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor menirea școlii și învățătorului, arătând că “școala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii pedagogi, pe când va fi și școala – școală, statul – stat și omul – om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi, ca la nimeni”.

Oamenii școlii din România s-au simțit onorați să fie serbați și felicitați, aducându-li-se aminte că au cea mai nobilă misiune, asumându-și apostolatul catedrei. Păstrător prin excelență al valorilor și identității naționale, Dascălul român a fost, încă din zorii existenței sale, alături de preot, nu doar un pilon al educației, ci un apostol al neamului. Nu trebuie să facem apel la cărțile de istorie pentru a ne argumenta această judecată. Cred că este suficient să ne amintim poveștile bunicilor și părinților noștri, frânturi ale propriei copilării, pentru a ne înclina în fața celor care ne-au învățat să scriem în limba română, pentru a le mulțumi celor care ne-au vorbit pentru prima oară despre Eminescu și Creangă, pentru a le zâmbi cu recunoștință celor care, demult, în prima zi de școală, ne-au zâmbit cu dragoste…

A fi dascăl înseamnă, în primul rând, a lupta. Este o luptă pentru afirmarea valorilor morale și culturale împotriva ignoranței și a neștiinței, o luptă pentru construirea unui viitor al acestui neam. Învățătorul este cel dintâi dintre dascăli pentru că este cel care deschide drumul spre cunoaștere și lumină. Fără el, călătoria existenței nu ar putea avea început. Învățătorul îndeplinește o  chemare, o înclinație, o profesiune de o deosebită importanță, aceea de a asigura pregătirea de bază a tinerei generații, deschizându-i orizontul spre pregătirea profesională și pentru viață. Participare, comunicare, îndrumare, dezvoltare, perfecționare, performanță, tenacitate, iubire, sensibilitate și prietenie, iată în câte moduri putem clasifica strădania cadrelor didactice spre dezvoltarea armonioasă și prosperă  a copilului.

Familia și școala sunt principalele medii în care copilul crește, învață, se formează. Aici se pun bazele personalității, echilibrului emoțional și realizărilor de mai târziu. Cum poate fi recunoscut învățătorul ideal? Tolstoi spunea: “Când învățătorul reunește în inima sa dragostea de profesiune și dragostea de elevi, putem spune că este un învățător desăvârșit”.

Nu oricine poate îmbrățișa cariera didactică. Profesorul trebuie să fie un îndrumător și un sfătuitor al elevilor, trebuie să știe să declanșeze curiozitatea și dorința lor pentru învățare. Trebuie să fie un bun comunicator, să fie înțelegător, sociabil, să vrea să învețe mereu și să împărtășească din ce are, să nu pună partea financiară pe primul loc, să vrea mereu să se redescopere pentru a nu se plafona. Se spune că a fi dascăl este cea mai nobilă meserie din lume. Stai mereu între copii, te bucuri de inocența lor cât sunt mici și, când sunt mari, te bucuri de spiritul lor deschis, de reușita lor la concursuri sau de primii lor fiori ai dragostei. Competența, ținuta morală și intelectuală, tactul pedagogic – toate acestea îl definesc.

Tot ceea ce dăruiește dascălul își va pune amprenta pe sufletul copilului. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: “Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu”.

Astăzi, când banul primează în fața celorlalte valori, nimeni nu mai consideră o mândrie să fii dascăl. Școala nu mai este ce a fost, dascălii sunt intimidați, șantajați și sfidați de autorități, puși în conflict cu alte categorii sociale, nu mai sunt respectați de elevi și, uneori, nici de părinții acestora. Mai mult, interesul individual al fiecăruia a adus multă dezbinare în colectivele didactice. Este timpul să lăsăm “războiul dintre noi” la ușa sălii de clasă și să fim “un laborator de idei“, cum arăta Nicolae Iorga.

Să  sperăm că societatea și dascălii vor reda demnitatea acestei profesii apostolice. Să le mulțumim învățătorilor și să le fim recunoscători pentru că prin munca și dăruirea lor ne-au ajutat să devenim oameni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

4 × 3 =