Cronica dramatică: Teatrul ”Victor Ion Popa” Bârlad – ”Plicul” de Liviu Rebreanu

Sub raportul tipologiei piesei, avem în față o comedie de moravuri și de caractere, scrisă în cheie satirică, dar fără virulența și verva comediei caragialiene de referință (“O scrisoare pierdută”). Dorin Mihăilescu a construit un spectacol vivace, cu o trupă tânără și dornică de afirmare, inegală însă ca prestație artistică, unii interpreți rezistând cu greu tentației de a-și lua rolul pe cont propriu, schimbând din mers nuanțe, accente, contururi tipologice.

Sâmbătă, 2 iunie 2018, teatrul bârlădean a scos la rampă spectacolul cu ”Plicul” de Liviu Rebreanu, o premieră ce echivalează cu un act de cultură. Când lansăm o atare aserțiune, ne gândim la poziția axiologică a autorului “Răscoalei” în literatura română. El este creditat de mai toată critica literară drept creatorul romanului românesc modern și-și dispută cu Mihail Sadoveanu primul loc în ierarhia prozatorilor noștri.

Liviu Rebreanu este un autor canonic conform paradigmei estetice impuse de Nicolae Manolescu, un prozator fundamental, clasicizat prin prezența obligatorie în programele preuniversitare și universitare de limba și literatura română, studiat de decenii în școala noastră și prins adesea în chingile rutiniere ale exercițiului didactic, ale lecțiilor și câteodată copleșit în analiză de clișeele și poncifele candidaților la bacalaureat. În virtutea unui reflex intelectual îndelung exersat, elevii scriu invariabil că Rebreanu este autorul romanelor “Ion” (1920), “Pădurea spânzuraților” (1922) și “Răscoala” (1923). Câți știu că același a publicat “Ciuleandra”, “Gorila”, “Amândoi”, “Adam și Eva”? și mai puțini pot să vorbească sau să scrie despre dramaturgul Liviu Rebreanu pentru simplul motiv că prozatorul a covârșit în posteritate autorul dramatic.

Eclipsa dăinuie și astăzi, așa încât socotim că opțiunea repertorială a regizorului Dorin Mihăilescu și, în sens mai larg, a directorului Marcel Anghel se cuvine salutată ca o restituire culturală necesară și oportună. Un reputat critic de teatru ieșean, profesorul universitar Constantin Paiu, și-a susținut cu ani în urmă doctoratul având drept temă a tezei tocmai dramaturgia lui Liviu Rebreanu. Iată un argument peremptoriu în favoarea teatrului rebrenian. Piesele scriitorului au fost reprezentate încă în timpul vieții sale și nu oriunde, ci pe scena Teatrului Național din București: “Cadrilul” la 29 decembrie 1919, “Plicul” la 12 aprilie 1923, iar “Apostolii” la 17 martie 1926. De menționat că în ultimele două înscenări rolurile principale feminine au fost jucate de Fanny Rebreanu, soția dramaturgului.

În Caietul-program, regizorul Dorin Mihăilescu face o precizare semnificativă: în perioada post-decembristă, Plicul a avut o premieră în 1991 ”și de atunci tăcere”. Ba chiar schițează o posibilă explicație a reticenței regizorilor: ”Chiar nu merita abordată sau este în continuare deranjantă stringenta actualitate ce-i conferă o notă prea veridică?”. Cred mai degrabă că este pe la mijloc o prejudecată culturală puternică ce se poate traduce astfel: prozatorul întunecă dramaturgul, iar pasivitatea directorilor de scenă devine inerțială.

Sub raportul tipologiei piesei, avem în față o comedie de moravuri și de caractere, scrisă în cheie satirică, dar fără virulența și verva comediei caragialiene de referință (“O scrisoare pierdută”). Acolo avem o epistolă de amor, pierdută imprudent, aici un plic burdușit cu bani, care trece tactic dintr-o mână în alta. Sigur că există un primar al urbei din partidul aflat la putere, consilieri loiali și unul din opoziție, o miză (asigurarea lemnelor pentru populație), o intrigă amoroasă, iar peste toate, mareea demagogiei politicianiste. Machiaverlâcuri, manevre oneroase, șantaj, aranjamente ”pe sub mână”, prioritatea interesului personal, glisări oportuniste – avem așadar tot tacâmul. Regizorul notează judicios: ”Devoalând o serie de racile morale (venalitatea, adulterul, favoritismul, nepotismul, corupția, șantajul, ipocrizia, minciuna de toate felurile și multe altele), pe care Rebreanu le-a consemnat ca aparținând epocii sale (perioada interbelică), ne-a dus gândul și spre alte vremi trecute, dar și spre cele prezente, în care nu am fost și nu suntem «văduviți» de astfel de năravuri” (Caietul-program).

Teza-cheie a directorului de scenă este aceea a unei lumi alienate, lipsită de repere morale, incapabilă de recuperare etică. Dacă în loc de lemne pentru încălzit am pune gaz metan ori alt ingredient actual, piesa lui Rebreanu ar părea scrisă astăzi. Dar și așa ecourile conotative sunt străvezii, iar regizorul a ”plusat” de dragul contemporaneizării, introducând, bunăoară, în final, într-o replică, sintagma ”statul paralel”. Este o soluție îndrăzneață și acroșantă. Sub interogația retorică ”Mai este actual trecutul?” (răspunsul este subînțeles), criticul Constantin Paiu observă cu îndreptățire: ”Obiectul demonstrației caustice din Plicul îl constituie căpătuiala grabnică și lipsită de scrupule. Fenomenul, care părea fi, din păcate, unul cu valabilitate permanentă, este surprins în piesă la nivelul unei anumite stări sociale ivite după 1918, cea a îmbogățiților de război”.

Prestații inegale

Acestea sunt datele problematice ale piesei. Pornind de la asemenea premise teoretice, Dorin Mihăilescu a construit un spectacol vivace, cu o trupă tânără și dornică de afirmare, inegală însă ca prestație artistică, unii interpreți rezistând cu greu tentației de a-și lua rolul pe cont propriu, schimbând din mers nuanțe, accente, contururi tipologice. Cadrul scenografic (Sandu Maftei) este sugestiv, incitant, în acord cu oferta regizorală, contând pe șocul cromatic, pe imagini violente, proprii unei lumi-kitsch. De bună calitate expresivă ni s-au părut, pe de o parte, ploaia de bancnote căzute din cer, pe de alta, răgetele și țipetele fiarelor sălbatice. Alienarea sub puterea banului ne transferă într-adevăr în zona animalicului. Judicioase au fost și inserturile muzicale ale lui Constantin Tănase, în registru sarcastic, în două ”ape”: ”Avem parale?/ N-avem parale!”.

Jocul actorilor bârlădeni a pendulat între rigoare, coerență și expresivitate și alinturi vedetiste feminine ori masculine, cu alunecarea uneori în pitorescul ieftin și în șarja ostentativă. Simon Salcă jr. (Jean Arzăreanu) a conceput un primar alunecos și ezitant, ce se declară, ipocrit și ritos, în slujba poporului. El își maschează interesul până la un punct, drapându-se cu principii care se spulberă la prima ciocnire conflictuală.

O bună partitură scenică realizează Ramona Ananie (Victoria Arzăreanu, soția celui dinainte), femeia pragmatică, oportunistă, descurcăreață, dominatoare, care deține arta manipulării subtile a bărbaților și-și atinge scopurile ghidată de un instinct feminin infailibil.

Sorin Ghiorghe (Nicolae Flancu) a conceput un consilier local casant, colțos, vocal, care pune accentele cu hotărâre și participă integral la finalizarea aranjamentelor oneroase. Pare un alter-ego strident și machiavelic al primarului, o voce persistentă în urechile și în mintea spectatorului.

Bogdan Manolache (Gheorghe Galan, șeful gării) ne apare ca un craidon țanțoș, rigid, spilcuit, alunecos, curtat de toți, amenințat de toți, cu un provocator fular alb la gât, amorez când neutru, când patetic, gata să intre în combinația ”sifonării” banului public, cu o condiție: să primească 1.000 de lei pentru fiecare vagon de lemne disponibilizat pentru populație. Iată un cinic fără scrupule, ”înmuiat” doar de farmecul feminin al Victoriei, pe care o adoră de mult timp.

Cristian Todică (Haralamb Mintă) a jucat în stilul său singular rolul inspectorul CFR trimis în anchetă de la centru. Mentalul colectiv românesc păstrează o anumită viziune despre inspector, indiferent de domeniu. Inspectorul este dur, rigid, neînduplecat, pătruns de importanța misiei sale, greu coruptibil. Un dur niciodată ridicol. Actorul bârlădean a figurat un ins nesigur, clătinându-se pe picioare, cu un mers de rață împleticită, sedus imediat de o masă copioasă și de un vin de calitate, cel care declară ritos și rizibil că va fi neiertător. Efectul este mai degrabă hazliu decât convingător. Interpretul n-a rezistat tentației de a sugera un personaj caricatural, inconsistent, departe de scorțoșenia infatuată a unui inspector. Mărturisim pe șleau că în cazul de față putem vorbi de inadecvare.

În aceeași cheie joacă întrucâtva și Dumitriana Crețu (Tudorița Popescu, ajutor de primar), care știe bine că întruchipează un funcționar public și ca atare s-ar cuveni să-l contureze într-o notă de sobrietate, fie și relativă. Actrița aruncă ochiade lascive, se mișcă provocator în scenă, unduindu-și posteriorul, fiind preocupată excusiv de sex-appeal. Se pare că n-a fost suficient. Publicul poate că s-a amuzat o clipă, dar estetic a rămas nesatisfăcut.

Este pitoresc și adecvat Alex Savu (Constantin Hurmuz), consilier local din partea opoziției. Au prestații onorabile Lucian Arhire (A. Albeanu), ziaristul băgăreț, oportunist și profitor, Geta Cacevski (Văduva), într-o secvență episodică cu o prea apăsată notă de tragism (parcă eram în Dostoievski), Diana Hatmanu (Servitoarea) și Daniel Filip (Taman), slujbașul pleșcar preocupat de bacșiș. Chipul lui părea al unui mujic tolstoian pripășit în spațiul mioritic.

Spectacolul ne amintește inevitabil de comedia satirică “O scrisoare pierdută”. Geniul caragialian dominator nu putea să nu-l influențeze pe Rebreanu.

Spectacol încă ”neașezat”, dar apt de cristalizare în timp, ”Plicul” suscită interesul publicului și cu siguranță va arăta mai bine la relansarea din toamnă. În final, în foaier, am privit atent ”defilarea” spectatorilor spre ieșire. Erau elevi, tineri, maturi și rar câte un bătrân. Această realitate este îmbucurătoare întrucât generațiile juvenile vor alcătui publicul avizat de mâine. Viitorul se arată promițător.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

9 + 18 =