Anthony Robbins: Putere nemărginită (IX): Schimbarea stării

Nu cu mult timp în urmă mă aflam în același avion cu Ken Blanchard, coautor al cărții “Manager la minut”. Tocmai publicase un articol în revista Golf Digest, cu titlul “Jucător de golf la minut”. Intrase în legătură cu unul dintre cei mai buni instructori de golf din Statele Unite și, ca urmare, își perfecționase felul de a juca. Spunea că învățase tot felul de lucruri folositoare, dar nu prea le putea ține minte pe toate. Atunci i-am spus că nu era nevoie să tânjească după ele. L-am întrebat în schimb dacă a reușit vreodată să lovească perfect o minge de golf. Mi-a răspuns că da. L-am întrebat dacă făcuse asta în nenumărate rânduri. Mi-a răspuns că da. Atunci, i-am explicat eu, acea strategie sau mod specific de a-și organiza resursele fuseseră limpede înregistrate în inconștientul său. Tot ce avea de făcut era să se repună în starea în care folosise toate acele informații pe care le avea deja.

A durat câteva minute ca să-l învăț cum să intre iar în starea aceea și apoi cum să se folosească din nou de acea dispoziție. Ce s-a întâmplat după aceea? S-a dus și a jucat cea mai bună rundă pe care o jucase vreodată în 15 ani, doborând 15 recorduri de lovituri din runda precedentă. De ce? Pentru că nu există o putere mai mare decât aceea pe care ți-o dă o stare productivă. Nu a mai avut nevoie să se lupte ca să-și amintească. A avut acces la tot ce avea nevoie. Trebuia doar să dea drumul la informație.

Țineți minte: comportamentul uman este rezultatul stării în care ne aflăm. Dacă ați obținut vreodată un rezultat bun, îl puteți obține din nou, făcând aceleași acțiuni mentale și fizice pe care le-ați făcut atunci.

Înainte de Olimpiada din 1984, am lucrat cu Michael O’Brien, un înotător care a participat la cursa de 1.500 m liber. Se antrenase, dar simțea că nu își folosea toate resursele ca să reușească. Intrase într-o serie de blocaje mentale care păreau să-l oprească. Avea temeri în legătură cu ceea ce putea însemna succesul și astfel țintea către o medalie de bronz sau poate una de argint. Nu se număra printre înotătorii favoriți pentru medalia de aur. Favoritul, George DiCarlo, îl învinsese pe Michael în mai multe rânduri. Am petrecut o oră și jumătate cu Michael și l-am ajutat să-și modeleze stările de performanță de vârf, adică să descopere cum să se pună în cele mai productive stări fiziologice ale sale, ce-și imaginase, ce-și spusese în sinea lui și ce simțise în singura întrecere în care îl învinsese pe George DiCarlo. A început prin a-și aminti ce acțiuni întreprinsese, mentale și fizice, atunci când câștiga. Am legat starea în care se afla atunci de un automatism, sunetul focului de revolver care anunța începerea cursei. Am aflat că în ziua în care îl învinsese pe George DiCarlo ascultase buletinul de știri prezentat de Huey Lewis chiar înainte de cursă. Așadar, în finala Olimpiadei a făcut exact ceea ce făcuse în ziua în care câștigase, ba chiar a ascultat și știrile prezentate de Huey Lewis. L-a învins pe George DiCarlo, câștigând medalia de aur cu un avans de șase secunde.

Ați văzut vreodată filmul “The Killing Fields” (Câmpiile Ucigașe)? Este în el o scenă pe care n-am s-o uit niciodată: un puști de 12-13 ani care trăiește în miezul haosului și distrugerilor războiului din Cambodgia pune mâna pe o mitralieră și îl spulberă pe un individ. E o scenă șocantă. Poate că vă întrebați cum, Dumnezeu, poate un copil să facă una ca asta? Ei bine, două lucruri se întâmplă: unul, că este atât de frustrat, încât intră într-o stare care îl azvârle în abisurile groaznic de violente din personalitatea lui, al doilea este faptul că trăiește într-un mediu cultural atât de îmbibat cu război și distrugere, încât a pune mâna pe o mitralieră pare a fi o reacție normală. I-a văzut pe alții făcând-o și o face și el. Este o scenă groaznic de negativă.

Încerc să mă concentrez asupra unor stări mai pozitive, dar este o însumare dramatică a felului în care putem înfăptui într-o stare – bună sau rea – unele lucruri pe care nu le-am putea înfăptui într-alta. Subliniez mereu acest lucru ca să vi-l întipăresc adânc în minte: tipul de comportament pe care îl adoptă oamenii este rezultatul stării în care se află. Cum anume reacționează ei din acea stare se bazează pe modelele copiate de ei din mediul înconjurător, adică strategiile lor neurologice înmagazinate. Nu l-aș fi putut determina pe Michael O’Brien să câștige medalia olimpică de aur. Ar fi trebuit să muncească o viață întreagă ca să înmagazineze strategiile, reacțiile mușchilor șamd. Ceea ce puteam face era să aflu cum putea să-și convoace resursele cele mai eficiente, strategiile lui de succes, pe loc și în momentele cheie, când avea nevoie de ele.

Cei mai mulți întreprind prea puține acțiuni conștiente pentru a-și dirija stările. Se trezesc din somn prost dispuși sau se trezesc plini de energie. Întorsăturile bune îi înalță, cele rele îi dărâmă. Diferența majoră dintre oamenii care acționează în același domeniu stă în eficiența cu care își administrează resursele. Nimeni nu reușește tot timpul, dar există anumiți sportivi care au capacitatea de a se pune într-o stare productivă aproape la comandă. Cum a dat Reggie Jackson toate acele lovituri magistrale la baseball? Cum și-a dezvoltat Larry Bird neobișnuita abilitate de a atinge toate acele ținte la semnalul sonor? Au fost în stare să arunce în joc tot ce aveau mai bun în ei exact atunci când a fost nevoie, atunci când era presiunea mai mare.

Schimbarea stării este ceea ce caută cei mai mulți. Vor să fie fericiți, voioși, extaziați, în centrul atenției. Vor liniștea cugetului sau se luptă să scape din niște stări care le displac. Se simt frustrați, supărați, necăjiți, plictisiți. Ce fac cei mai mulți în aceste cazuri? Ei bine, aprind televizorul, care le oferă noi reprezentări pe care le pot interioriza, așa că văd ceva și se distrează. Nu se mai află în starea de frustrare. Ies în oraș să mănânce sau fumează o țigară ori iau un drog. Dacă sunt mai entuziaști, pot face chiar puțină mișcare. Singura problemă în mai toate aceste abordări este faptul că sunt doar o rezolvare temporară. Când emisiunea la televizor s-a terminat, revin aceleași reprezentări interioare ale existenței lor și iarăși se simt rău după ce efectul excesului de mâncare sau al drogului a dispărut. Trebuie plătit prețul pentru schimbarea temporară a stării. Spre deosebire de această situație, cartea de față vă va învăța cum să vă schimbați direct fiziologia și reprezentările interioare fără să folosiți elemente exterioare care, pe termen lung, pot crea de multe ori probleme suplimentare.

De ce apelează oamenii la droguri? Nu pentru că le place să-și înfigă ace în mână, ci pentru că le place experiența și pentru că nu știu nicio altă cale de intrare în acea stare. Am avut în preajma mea copii toxicomani care au dat cu piciorul obiceiului de a se droga după ce au călcat pe cărbuni încinși, pentru că li se oferise un model mai elegant al felului în care pot atinge aceeași stare de extaz. Un puștan care folosea heroină de șase ani și jumătate a terminat de mers pe jăratec și le-a declarat celor din grup: „Gata! Niciodată după o doză de heroină injectată n-am simțit ceva care să se apropie măcar de ceea ce am simțit la capătul plimbării pe cărbunii aceștia”.

Asta nu însemna că trebuia să meargă mereu pe foc. Trebuia doar să acceseze în mod regulat această nouă stare. Făcând ceva ce i se păruse până atunci imposibil, el și-a dezvoltat un nou model al felului în care putea să facă în așa fel încât să se simtă bine.

Oamenii care au atins desăvârșirea sunt maeștri ai plonjării în cele mai productive zone ale creierului. Asta îi deosebește de ceilalți. Esențialul care trebuie reținut din acest capitol este că starea voastră are o putere uluitoare și voi sunteți aceia care o puteți controla. Nu trebuie să vă lăsați la mila oricărei soluții care vă iese în cale.

Există un factor care stabilește dinainte felul în care ne vom reprezenta experiențele vieții noastre, care filtrează felul în care ne reprezentăm lumea, care determină felurile stărilor pe care ni le vom crea în mod constant în anumite situații. El a fost numit puterea supremă.

Nașterea desăvârșirii: credința sau convingerea

În minunata sa carte “Anatomy of an Illness” (Anatomia unei boli), Norman Cousins redă o povestire educativă despre Pablo Casals, unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului al XX-lea. Este o povestire despre credință și reînnoire, din care putem învăța cu toții. Cousins povestește cum l-a întâlnit pe Casals doar cu puțin înainte ca marele violoncelist să împlinească 90 de ani. Cousins spune că era aproape dureros să-l urmărești pe bătrân cum își începea ziua. Slăbiciunea și artrita îl făceau neputincios. Emfizemul de care suferea îi împiedica vizibil respirația. Mergea târșâit, cocoșat, cu capul îndreptat înainte. Avea mâinile umflate, cu degetele anchilozate. Părea un om foarte bătrân, foarte obosit.

Înainte să mănânce, s-a îndreptat către pian, unul dintre multele instrumente pe care Casals le stăpânea cu măiestrie. Se așeză cu mare greutate în fața lui. Părea să facă un efort îngrozitor ca să-și pună degetele anchilozate și umflate pe clapele pianului. Apoi s-a întâmplat ceva miraculos. Casals s-a schimbat dintr-o dată în fața ochilor lui Cousins. A intrat într-o stare productivă și și-a schimbat fiziologia în așa măsură, încât a început să se miște și să cânte, lăsând să se vadă rezultatele atât asupra corpului, cât și asupra pianului, rezultate care nu ar fi fost posibile decât pentru un pianist flexibil, puternic și sănătos. Așa cum spune Cousins, „Degetele i s-au descleștat încet și s-au îndreptat către clape întocmai ca mugurii unei flori care se îndreaptă către lumina soarelui. I s-a îndreptat spatele. Părea să respire mai ușor”.

Numai gândul de a cânta la pian i-a schimbat total starea și astfel și eficiența corpului. Casals a început cu “Clavecinul bine temperat” de Bach, cântând cu mare măiestrie și siguranță. Apoi se lansă într-un concert de Brahms, iar degetele lui păreau că se luaseră la întrecere pe clape. „Întregul lui corp părea să se fi contopit cu muzica, scria Cousins. Nu mai era rigid și contorsionat, ci suplu și grațios și complet eliberat din strânsorile artritei”. Când s-a ridicat de la pian, părea o cu totul altă persoană decât cea care se așezase ca să cânte. Era mai drept și mai înalt; mergea fără să târșâie picioarele. S-a îndreptat către masa cu micul dejun, a mâncat pe săturate, apoi a plecat să facă o plimbare pe plajă.

De obicei, ne gândim la convingeri ca la niște crezuri sau doctrine, și asta și sunt multe dintre ele. Dar, în sensul cel mai elementar, o convingere este orice principiu călăuzitor, orice dicton, credință religioasă sau pasiune care poate da un sens vieții. Ne stau la dispoziție nenumărați stimuli. Convingerile sunt filtre organizate, prestabilite, pentru modul cum percepem ceea ce ne înconjoară. Convingerile sunt ca niște comandanți ai creierului. Atunci când credem cu tărie că un lucru este adevărat, dăm o comandă creierului în legătură cu felul în care își reprezintă ceea ce se întâmplă. Casals credea în muzică și în artă. Iată ce a dat frumusețe, ordine și noblețe vieții lui și zilnic făcea încă minuni pentru el. Credea în puterea transcendentală a artei lui, care îi dădea puteri ce sfidează aproape capacitatea de înțelegere. Convingerile lui îl transformau zilnic dintr-un bătrân obosit într-un geniu plin de vitalitate. În sensul cel mai profund, îl țineau în viață. (va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

12 + thirteen =